Sep 5, 2010 Posted by omuldelamunte on Sep 5, 2010 in Primenirea gândurilor mele | 38 comments

Buletiniştii

Constat, după atâţia ani de viaţă, că multe fete îşi fac un titlu de glorie din a fi fost în adolescenţă băieţoasă, cu sabia la picior, mai mereu aşezată pe harţă pentru a-i lua apărarea uneia din gaşcă, care evident, nu numai că a făcut nefăcute, dar l-a şi înjurat pe administratorul blocului. Cu siguranţă, nici n-aş cădea în celaltă extremă, adică să-i sugereze administratorului, cu toată puterea de convingere şi cu toată condescendenţa, să se ducă la dracu’ şi ăsta abia să aştepte s-o facă. Cui îi face trebuinţă aşa ceva când creşte mare, când evoluează ca soţie şi mamă!? Dacă, prin nu ştiu ce zaruri ale sorţii, aş simţi nevoia să am un arţag, Dumnezeu mi-e martor că nu l-aş căuta în căminul conjugal. Excesul de hormoni negativi (am drept de proprietate intelectuală asupra celor pozitivi) îl pot cheltui în tribune, în autobuz, la cârciumă, la biroul şefului.

Mândria, ca fată, de a fi zbir chiar şi printre băieţi, de a te căţăra în pom ca să ai de unde cădea şi apoi, pe ghips, să scrie toată clasa câte ceva frivol doar în engleză, ca să priceapă şi tocilarii că viitorul le aparţine numai celor ce vorbesc americana, mândria aceasta spuneam, prin extrapolare şi juxtapunere peste existenţa unui băiat, ar echivala cu a-i  scrie o scrisoare iubitei şi s-o înduioşez definitiv că aveam casa plină de păpuşi, că săream coarda şi jucam şotron în pauze, că bârfeam cu fetele băieţii care ne plăceau, că nu m-am dat niciodată pe balustradă, deşi nu eram conştient că am nişte unelte de păstrat pentru mai târziu. Ce ziceţi? Mi-ar fi dat prietenia, destinatara? Mă îndoiesc tare! Cât pot eu…

Gena aia mică cât celula, nu se modifică radical la maturitate, nu-şi ascunde definitiv Stăpânul Relelor în nucleu. În lanţuri, strunit cu mişcări scurte şi ordine tăioase, dar la plimbare prin liniştea căminului, tot îl scoate pentru a-i atrage atenţia jumătăţii sale că biciul nu este acolo numai pentru designul panopliei, dar şi pentru a se impune despotismul ocârmuirii. Mi-ar fi fost viaţa o ştimă doldora de note calde, ca un vals scris de un compozitor care a trăit iubirea cu intensitatea unui parfum de femeie, dacă Ilinca s-ar fi născut după mine sau cu mult înaintea mea? Dacă dădeam de un satrap a cărui singură comandă ar fi fost “nu te duci nicăieri în seara asta!” ?

În ziua în care mi-am luat buletin eram aşa de fericit încât îl răsfoiam şi în faţa raţelor care mergeau în cârd, convinse de instinct că balta este aproape. Şi era. Puteam să iau cărţi de la Biblioteca Municipală cu el. Nu mai stăteam la mâna bibliotecarei şcolii, care îmi băga sub nas numai Tom Sawyer şi Cireşarii, pe care le citisem de câteva ori. Pentru frumoasa vârstă am primit de la părinţi o bicicletă mare, bărbătească, cu cadru ca lumea. La început, până a mă obişnui cu ea, mergeam vârât pe sub cadru. Eram mascota străzii. Un contorsionist cu buletin. Exerciţiile zilnice m-au perfecţionat activ şi ajunsesem să alerg pe lângă ea şi s-o încalec din fugă. Eram Şaptecai. Pe Liţa am cunoscut-o la o petrecere de buletinişti. Era frumoasă, cu părul lung, fir gros, ochii migdalaţi şi cam împănăţică pentru vârsta ei, dar hulpavi cum eram noi băieţii cu acnee, mi se părea tare potrivită. A aflat că am bicicletă, ceea ce pentru noi buletiniştii echivala cu motocicleta. M-a rugat într-o zi să o duc la mătuşa ei, adică din sud, în nord. S-a suit cu mare dezinvoltură pe cadru şi eu dădeam clasă la toată clasa: aveam motor, aveam mândră! Senzaţia pe care o ai la 14 ani, când conduci o fată pe cadru, este inegalabilă. Nu se compară cu a avea fata pe şaua din spate a motocicletei. Poate se apropie un pic de senzaţia pe care o încerci dacă ea conduce… O duceam zilnic la mătuşa ei, iar noaptea visam zâne şi cum nu prea le aveam cu pipăitul prin somn, mă trezeam cu noptiera în barţe pupând deşteptătorul, pe care, în ciuda evidenţei, îl uram pentru că el era cel care mă gonea la şcoală în toiul dimineţii. Tocmai ieşeam de la pâine când am văzut-o pe Liţa (nu ştiu de unde venea diminutivul şi nici ea!) pe o altă bicicletă, pe un alt cadru, cu un alt băiat. Eram eu Şaptecai, dar eram şi o iscoadă destoinică. I-am urmărit până la poarta unde o lăsam eu pe Liţa aproape în fiecare zi. El era mătuşa George. Am jurat atunci că nu mai urc nicio fată pe cadru. Acum, dac-ar fi cazul, mi-aş călca totuşi jurământul pentru că am GPS şi Google şi aş afla ceva whereabouts despre destinatar.

Am terminat Liceul Sportiv, am fost campion naţional la juniori, săritura în înălţime. Toţi profesorii îmi vedeau o carieră strălucită cu IEFS-ul. N-a fost aşa! Tenacitatea de a-mi folosi creierul în detrimentul întinderilor de ligamente, de a evita un post obscur ocupat şi astăzi de foşti colegi de liceu (profesor de recuperări locomotorii în sanatorii de mare sau de munte) dorinţa de a cunoaşte lumea nu din nacelă ci la pas, m-au împins spre Facultatea de Comerţ Exterior (R.E.I). Nu regret şi mă mândresc cu nişte colegi de excepţie. Sunt unii care comentează şi pe blogul Simonei Catrina, iar comentariile lor sunt lucide, despică firul în esenţa lui şi trântesc nişte concluzii năucitoare, demne de urmat.

Sunt propriul meu stăpân IT, dar am un şef peste inimă, care-i mai şefă decât toate!

Sep 3, 2010 Posted by omuldelamunte on Sep 3, 2010 in Primenirea gândurilor mele | 33 comments

Cocoş Anel

Pentru a verifica starea tehnică a componentelor iubitei, privirea ta este subiectivă şi nu spune mare lucru peste ceea ce este ştiut deja. O îmbraci cu rochiţa aia albastră  cu “V cleavage”, fără mâneci şi fără tiv peste genunchi, ci deasupra lui. O ajuţi ca părul, la spate, să nu stea rebel. Să-i fii oglindă, cum i-ai fost toată viaţa privind-o, când ochii tăi râdeau acompaniaţi de un zâmbet cât o orchestră.

Parchezi maşina, îi deschizi portiera, o iei de mână în parc şi la chioşcul de îngheţată, unde se frişchează nasul copiilor, o laşi să meargă înaintea ta, la câţiva paşi distanţă. Să nu cedezi insistenţelor şi rugăminţilor “Stăpâne, mi-e mai lesne să port balerini la plimbare” ! Este o greşeală care te costă o depunctare masivă şi obţii doar diplomă de participare. Ilinca trebuie să poarte toc înalt, nici prea jos ca Mamae, dar nici cui ca pentru tango de noapte. Eşti în spatele ei şi scoţi carneţelul mic, de buzunar şi notezi toate privirile care se întorc a admiraţie: el 51, ea 64 “dacă n-ar fi aşa bogată, aşa ceva mi-aş lua”, el 32 “ce dulce este! oare unde să găsesc aşa ceva?”, el 23 “şi eu stau ca prostu’, numai la computer!” ea 28 “are ochii verzi ca mine, da-i mai frumoasă” ei, 83 acum în toamnă ” pe vremea nostră se purtau rochii de catifea poale-n praf, acum, degeaba aşa tentaţii…” ea 48 “lasă c-o pune ea osânză pe dânsa şi s-o văd dacă se mai învârte ţanţoşă printre noi, astea…”

Ăsta-i jobul meu, să notez fidel gândurile exprimate de fiecare din juriu. Carneţelul stă la ea în poşetă întru nemodificare. Se merge în fiecare săptămână prin parc şi o îmbrac cu acelaşi gen de rochiţă pentru a nu vicia rezultatul şi a avea un numitor comun. Doar parfumul îl schimbăm, pentru că se mai întâmplă câte un mojic care se află-n ciorbă şi întreabă original ” cu ce parfum vă daţi, ca să vă am în memorie?” I se şterge memoria imediat ce o iau pe Ilinca de braţ, o sărut pe obraz şi  îi ofer o floare de sub tunică. Pentru astfel de ocazii, eu port strategic flori prinse cu ace de siguranţă, ca un magician care-şi venerează asistenta precum toţi bărbaţii din sală.

În baza rezultatelor obţinute, acasă, pe perete, trasez un grafic în sistem vectorial pe coordonatele 0xy, care-mi indică un trend de creştere neîntâlnit nici la Bursa din New York, în zilele ei de boom al acţiunilor Coco Chanel. Cartonul se arată meschin în comparaţie cu amploarea săgeţii ascendente şi am trecut deja la scrierea pe perete. Nu ia pastile, nu-şi impune regim. Totuşi, când o încercă o poftă cam de 5 prăjituri, îi citesc câteva pasaje din “Capitalul” de Marx şi fără greş, cu mici icniri, se lasă păgubaşă şi mă trage de mână spre magazinul cu rochiţe. Aici nu i se face greaţă nici dacă vede un chinez mâncând.

În parc apar şi jandarmi călare. Ţin ordinea sub căpăstru, dar numai ziua, pentru că noaptea, boschetarii işi aşează aşternuturile de carton ondulat pe bănci cu vedere spre lac. Ei reprezintă hrana de noapte a ţânţarilor femele şi a puricilor. Caii sunt potcoviţi cu potcoave de 99 de ocale de polimeri ca să nu facă clonc-clonc pe asfalt. În spatele lor şi în ritmul lor, merge un amărât, un sfrijit, cu un coşuleţ de rafie şi o lopăţică. Este un angajat al Primăriei cu un salariu ciuntit cu 25% şi atunci, culege şi el numai 75%. Doar părinţii trec prin emoţii capitale când, printr-un salt de panteră, işi feresc puiul de a culege bila de pe jos. Curiozitate ce am avut-o şi eu când eram mic, iar  mama m-a frecat o zi cu spirt şi m-a pus să trag un loz de 3 lei. Nu-i adevărat ce se spune!

Ilinca nu rezistă până nu mângâie toţi caii. Şi ăla brun şi ăla alb. Ca să nu lovească trecătorii, au coada făcută coc. Caii şi elefanţii sunt animalele ei preferate. O duc la circ numai pentru cai şi elefanţi. Eu, pentru lucrătoarele de la trapez…Nu o pot desprinde de lângă cai, aşa cum nu-i pot desprinde pe aia mici din faţa vitrinei cu jucării. Emană feromonii iubirii a tot ce-i sublim în lume şi caii simt asta. Jandarmii, nu !

- Haide Ilinca! Ai să termini toate mângâierile şi eu ce mă fac în seara asta!?

- Haida de, lasă gagaa că am destule şi pentu tine! Nu încapi tu pe mâinile mele!?

Până să încap pe mâinile ei, am scos sticluţa cu spirt şi i-am oferit o frecţie de Beauty Saloon. Cu pistolari şi uşi batante …

Ce m-aşteaptă deseară, numai eu ştiu… Cum de mi-ai găsit-o pe inima mea, Doamne!?

Aug 29, 2010 Posted by omuldelamunte on Aug 29, 2010 in Primenirea gândurilor mele | 20 comments

Indicativ secret

Mă prinde noaptea câte un film sau un răsfoit de bloguri, de uit de mine. Filmele de noapte de la TV sunt ori horror or sexi, ceea ce nu pare a fi o mare osebire. Actorii îşi joacă atât de natural rolurile din viaţă încât ai impresia că sunt la “Big Brothel”. Am părăsit de mult acest gen. Imi plac filmele cu Sandra Bullock, Zeta Jones, Eva Longoria, etc.

Ajung târziu în dormitor şi nu aprind lumina, pentru că atât îmi trebuie! Se scoală Ilinca şi începe să-mi povestească ca un clopoţel în noapte. Singurul remediu este înfrângerea cu o fondantă a buzelor. Se face plastilină în braţele mele şi-mi şopteşte doar c-o uşoară urmă de reproş:

-Uâtule, cu asta tebuia să începi, nu să mă laşi să depăn nimicui, doa-doa’ oi picepe şi tu că o săutare face cât un catalion de vobe!

Cum s-o întrerup? Îmi citeşte basme. Mi-e drag s-o ascult chiar dacă mi-ar citi şi “Mersul Trenurilor” expirat.

Când ştiu că a muncit mult peste zi, intru în dormitor ca pisica. Nu există capcane pentru pisici? Ba uite că eu am parte de aşa ceva! În fiecare noapte inventează câte una. Ba pune un scaun exact în cărarea mea, ba o eşarfă închisă la culoare care are proprietatea de a se vălătuci la un mers mai pâş-pâş. Degeaba râdeţi cu subînţeles! Nu, oliţa de noapte nu! Asta ar fi din Domnu’ Goe. Dacă trec de Codrii de Aramă, pe partea mea de pat, se află, în ordine: telefonul ei mobil, telefonul cordless, telecomanda TV, telecomanda aer condiţionat, o carte groasă şi un pahar cu apă. Ilinca doarme atât de liniştită încât, dacă i-aş lăsa paharul de apă în mână, până dimineaţă nu l-ar vărsa. Asta pentru că visează frumosul din mine. Şi toate capcanele astea doar oi scoate un strigăt s-o trezesc… Uneori îmi fac cărare cu mâna greblă, singurul, paharul cu apă este mai greu de dovedit. Odată chiar mi-a zis:

- Kiddo, vei să-ţi cumpă’ mami pampeşi?

Indicativul “Cărarea” mă obsedează din armată.  Aveam ca instructor un locotenent major, de vârsta noastră. După facultate, nu eram răcani- ţărani, eram chiar elevi.

- Tovarăşi elevi, astăzi vom învăţa despre indicativul “Cărarea”. Când se distribuie în Unitate indicativul “Cărarea”? Acest indicativ, se dă atunci când pe o rază de 400 km în jurul Unităţii va circula o maşină cu număr de Corp Diplomatic al unei puteri străine. Ce face elevul când primeşte indicativul “Cărarea”? Elevul devine vigilent. Unde se adăposteşte elevul vigilent? În Unitateee…

Unitatea era înconjurată de ziduri înalte, iar poarta pietonală era din tablă groasă, de tanc şi avea ca vizor o gaură rotundă, pe care santinela era obligată s-o astupe cu ziar mototolit. Pe toată durata indicativului trebuia să avem boneta pe cap şi o manta de camunflaj, cu motive frunzeşti. Oricum stăteam în Unitate pentru că biletele de voie se dădeau cu mare zgârcenie. Eu eram o excepţie. Comandantul  îşi angajase fata la Biblioteca Unităţii. Eu citeam mult şi odată am început să citesc tare dintr-o carte de dragoste. Ingrid a fost atât de fascinată de inflexiunile vocii mele încât, cu bilet de voie semnat de taică-su, dar numai cu ea ca însoţitor, ieşeam în fiecare seară la cofetăria din oraş. Am mâncat, în 4 luni, atâtea prăjituri cu Ingrid încât fasolea la cazanul de la popotă mi se părea că nu prea e dulce destul. Atât de penibilă era situaţia, dar nu aveam voie să scoatem nici pâs pentru că nu se ştia cine este “Vărsătorul” dintre noi. Am aflat, după un astfel de indicativ conspirativ, că motivul pentru care am purtat noi bonetă şi manta a fost o maşină de la Ambasada Nigeriei. Cred că au fost portarul şi femeia de serviciu pentru că nu m-am simţit deloc spionat cu vreun binoclu cu rază medie de acţiune de 400 km.

Am întrebat-o pe Ilinca de ce-mi aşează toate capcanele din toiul nopţii.

- Pentu ca să-ţi testez vigilenţa şi ca să mă dăgăneşti şi să mă ţii în baţe.

Deşi nu i-am povestit niciodată despre indicativul “Cărarea”, pentru ea, eram iarăşi elevul vigilent. Cu bonetă.

Aug 26, 2010 Posted by omuldelamunte on Aug 26, 2010 in Primenirea gândurilor mele | 18 comments

În infraroşu

Azi mi-am luat bicicletă nouă. Imi place pentru că are două roţi şi nu e roz. Cea veche era de doi ani şi avea deja 7.700 km. Am dat-o în sistem buy-back şi am căpătat o sonerie nou-nouţă la schimb. Omul de pe trotuar, care merge numai pe pista de biciclete, are întipărit în memorie un sunet clasic de sonerie. Nu reacţionează de fel la goarnă, trompetă, broscuţă uau-uau, “alo domnu’ sau doamna!”, după caz. Nu, ei reacţionează numai la sonerie şi sar în dreapta sau stânga (după cum le dictează orientarea politică). Beleaua e că intră în raza de acţiune a body guardelor mele, care, oricât aş merge de avântat, tot sunt scai de mine, precum ciulinii de iepuraş. A nu se înţelege că iepuraşii fac ciulini. Ce am, ce nu am, cert este că se strâng ciurdă să mă întrebe nimicuri: că de unde am ochii şi muşchii ăia, că de ce postez aşa de rar pe blog, că dacă stau la o poză cu fiecare. Mai nou, li se ataşează şi patinatoarele pe role, care nu vin cu rochii lungi şi basma. Vin ca lumea, cu veşminte scurte, fluturate de adieri şi lasă în urmă dâre lungi de parfumuri fine, care, în infraroşu, ar avea aspectul unui reactor pe un cer senin de vară. Fără glumă, fetele noastre îşi dau cu parfum pe biciclete sau pe role, că nu-mi explic să miroasă aşa bichonii sau ciobănescul german lăsaţi slobozi. Până şi câinii sunt năuci. Aleargă frenetic după nişte role cu parfum Van Cleef, iar când din sens opus vine câte un Jil Sander, se uită spre cer şi o pornesc înapoi până la următoarea miasmă.

Eu, conducător de bicicletă, în loc să mă concentrez la asfalt şi la un şanţ pentru un racord de gaze, care ieri nu ierea şi azi ierea să-mi rup gâtul, trebuie să admir năluicile care trec ţinându-se de mână, ca atunci când cad, să cadă şi capra vecinului. Biciclicitatea în România este un sport extrem. Stâlpii sunt puşi din sută în sută de metri şi nici nu ai timp să întorci capul, că vin spre tine ca parul care te aşteaptă noaptea din vecernia de la cârciumă. Denumirea lor ştiinţifică este “Stilpus indrumus”, dar popular li se spune “stâlpii nevestelor”. În vest este o desfătare să mergi cu bicicleta. Fetele au body-stretch de sus până jos, cască pe cap, ochelari, mănuşi, adidaşi. Oricât aş aprecia eu pomeţii, dar numai ăştia să fie dezveliţi? Restul să fie ascuns publicului?  Prea ecologică experienţa. Nu-mi place!

L-am găsit foarte trist pe vânzătorul de biciclete. Stătea în uşă, cu un ventilator pe masă, o cola şi o cheie cu breloc Mercedes. Avea un pregnant accent unguresc. Mi-a zâmbit amar ca şi cum i-aş fi oferit o floare de colţi. Am ochit o bicicletă şi i-am cerut permisiunea s-o încalec până la colţul străzii, nu ai lui!

-Domnu’ ,me rog frumos, lăsaţi la mine o carte de buletin şi cheile de la auto. Ieri o venit la mine un domn tâmpit ca dv. şi o lăsat cheile aste de Merţedes şi o vrut călărit un bicicleta de fiţe care costat 3.500 de euro. Căutat domnu’, căutat Merţedes, căutat bicicleta şi dispărut cu totu’! Gaură mare domnu’, ţeapă rumâneşte! O fost cel mai scump breloc cumperat de mine la viaţa meu.

Chiar îmi părea rău că din Miercurea lui de Ciuc, venise în Bucureşti ca să mai cunoască lume şi a dat peste un “domn tâmpit ca mine”. I-am lăsat cartea de identitate şi cheile de la Ferrari. M-am întors după 10 minute. Bicicleta era în regulă. Îi lipsea bidonul de apă plată, iar mie îmi lipseau maşina şi patronul magazinului. Am simţit o săgeată prin emisfera dreaptă: “dacă ăsta nu era patronul magazinului!”.  Am intrat în magazin şi am întrebat-o pe prima unguroaică frumoasă care mi-a tăiat calea, unde a dispărut patronul. Erau mai multe şi gureşe şi arătoase, care mai de care. Cred că-şi depuneau C.V.-ul.

- O zis că se duce să dea o tură cu o Ferrari şi noi să avem grijă de tine, chiposule.

Mă mai liniştisem, dar eram totuşi îngrijorat să nu mi-o zgârie. Vorbesc de maşină…

A apărut patronul şi fetele au sărit de pe mine, pe el. N-am înţeles nimic pentru că vorbeau stricat ungureşte. Patronul aveau un zâmbet satisfăcut, mai ales după ce i-am spus bancul cu un frizer, pe care el, din Miercurea lui, nu-l aflase încă.

Intră într-o frizerie, un bărbat cu un puşti de cca 6 ani. Bărbatului i se aplică o frizură trendy, este şamponat, masat cu îndemânare, dat cu gel, bărbierit,tot dichisul. Bărbatul ia puştiul în braţe, îl aşează pe scaun şi spune că până îl tunde, se duce până vizavi să ia un cadou unui prieten. Aşteaptă frizerul o oră, două, dar bărbatul nu mai venea.

- Puştiule, ce mă fac eu cu tine că tatăl tău nu mai vine odată?

- Nene, ăla nu este tata meu! M-a luat de pe stradă şi mi-a spus ” iepuraş, nu vrei să ne tundem pe gratis?”

Patronului i-a plăcut tare bancul, tura cu Ferrari şi cum m-am purtat cu asistentele lui, aşa că mi-a lăsat un rabat de 50% şi am cumpărat o bicicletă cu numai 1.750 E. Pomană! Este desenată manual. Cu motive de csardas, sau gulasch. N-am înţeles!

Aug 20, 2010 Posted by omuldelamunte on Aug 20, 2010 in Primenirea gândurilor mele | 20 comments

111

Pe alocuri, când nu mă apucă o lâncezeală de câteva ore, sunt un tip activ cu vagi influenţe heirupiste. Tund şi gazonul, tai crengi, spăl aleea, merg cu bicicleta, iubesc cu patimă. Sunt câţiva din regnul nostru care sunt atât de epuizaţi de munca de la birou încât acasă, cer să fie descălţaţi de soţia care a venit cu un sfert de oră mai devreme, iar cu cealaltă mână să-i aducă o bere.

Pentru astfel de bărbaţi care uneori mai pleacă şi în deplasări de serviciu, eu am să accesez nişte fonduri europene nerambursabile pentru a crea o firmă cu cadre de nădejde, care să-i înlocuiască pe cei plecaţi. Planul de afaceri a fost aprobat chiar de şeful comisiei, un francez de origine somaleză, gentil până la măduva oaselor (oasele lor or conţine tot calciu sau ceva negru de fum?) şi care a avut o singură nedumerire: dacă numele firmei are vreo semnificaţie şi în ce limbă este. Nu-i sugera nimic “Lio Grand Mârlan” şi a trebuit să-i explic că este în limba învăţată în taberele de la periferia marilor oraşe franceze de către fiinţe cam de aceeaşi culoare cu el, ca veut dire son cousins ,dar mai de departe. Auzise ceva despre ei, dar eu i-am aprofundat cunoştinţele. Se va duce la câteva zile la Otopeni să-i întâmpine după ce, în prealabil, îşi va goli buzunarele în maşină şi apoi, după câteva săptămâni, imediat ce vor termina cei 300 E daţi ca ajutor pe viaţă de către statul francez, i-am garantat că-i va conduce şi la plecare. Să nu se obosească să le înveţe numele pentru că vin cu un nume şi pleacă cu altul.

Am susţinut proiectul luând un caz concret. Soţia în cauză ( pentru uşurinţa expunerii, s-o numim Mimi), imediat ce trenul face ” ou-ou” în gară şi  avându-l la bord pe Muţunache al nostru, va suna la un număr simplu de telefon 111 şi-i va răspunde unul din ăştia trei de unu. Pentru început, planul are un concept iniţial de trei angajaţi, cu carte de muncă şi dotaţi, urmând ca în timp, să ajung la un număr de 3652 de angajaţi, date fiind perspectivele externalizării serviciilor şi în alte ţări europene, unde numărul mârlanilor se multiplică cu salariul mediu. Toţi angajaţii vor purta nick-ul Mişel, vor nota adresa şi se vor prezenta, în prim stadiu, înfofoliţi până la gât indiferent de anotimp, pentru a nu se prefigura concluzii pripite cu privire la scopul vizitei. Mişel intră în casă, dă un şut la papuci şi înjură în limba ţării primitoare. Se trânteşte pe canapea, cere două beri, întrucât pe prima o varsă pe covor şi dă televizorul tare ca să astupe ţipetele pisicii care se îndreaptă cu viteză spre papuci, urmare aceluiaşi şut meşteşugit şi exersat la sală pe manechine-pisici. Urmează împământenitele şicane cu aduceri de sandvişuri cu o tescovină alături( lasă sticla aici, nu auzi ?!) fumatul în casă, scărpinatul, colacul neridicat, felia de unt căzută conform Legilor lui Murphy şi …taraba mârlăniilor este plină de marfă.

Când dracii soţiei bat în roşu şi ea îi  arată ieşirea cu o uşoară împingere cu capul în uşă, aşa cum barbar sunt dezvăţaţi căţeii să mai facă pocinoage, atunci intervine măiestria Mişelului în a-i demonstra că oricând îi poate ţine locul lui Muţunache, care acum tre’ să fie prin staţie pe la Pleşcoi, cu mâna streaşină, uitându-se după vreo placă  memorială cu săgeţi indicatoare în 3D, spre casa cu pricina, în care s-a născut turismul românesc şi conziliera preşedintelui.

Mişel se dă de trei ori peste cap şi se transformă în bărbatul atent, romantic, pansament al suprasolicitărilor, aşa cum era Muţunache în luna de miere. Mimi din exemplul meu este culcuşită  între perne pe canapea, i se înmânează telecomanda cu proces verbal, este lăsată să-şi savureze telenovelele şi i se aduce un ceai de rodie şi coada şoricelului în speranţa că va înţelege aluzia. Dacă preferă orice alt ceai, în toiul nopţii, Mişel se duce la non-stop, se întoarce pentru o clipă să o sărute deja pe obraz şi-i spune că-i va lipsi cât timp el se luptă cu ploaia, vântul, ninsoarea, arşiţa nopţii, în funcţie de anotimp şi de paralela pe care se deplasează. Se întoarce cu ceaiul comandat, cu o sticlă de şampanie ( face parte din buget) şi cu o ţelină ascunsă  pentru cazuri de Mimi trecute de prima tinereţe. Mimi nu mai are lumânărele parfumate de când le-a consumat la căpătâiul soacră-sii. Mişel este chiar încântat că va mai face un drum la non-stop. Sărutări în uşă de data asta şi o promisiune că se întoarce repede “vărzuca mea docilă”. Şampanie, lumânărele, ţelină, cam aceasta este reţeta la care se adaugă un duş şi Mişel circulă ud prin toată casa în căutarea unui prosop, care “uite-l, lovi-l-ar norocul, că era aici după uşă!”. Mimi este şi ea pregătită şi-i aşează frumos pe pernă o pijama de-a lui Muţunache. Bineînţeles că pe bicepşii şi pectoralii lui Mişel nu încape un astfel de veşmânt absolut futil.

Dimineaţă, Mişel se scoală primul , face o piaţă bogată şi îi pregăteşte micul dejun la tavă cu suport de “breakfast in bed”: suc de arancia roşii, proschutto con melone, un ouşor fiert şi moale ca Muţunache, o chiflă cu susan, un cubuleţ de unt şi un mini cofrag cu gem de afine de Toscana. Se adaugă o bezea şi “dacă ţi-a plăcut, pamplemoussa mea cu 3 arome” ne vedem şi deseară!

Preşedintele comisiei, făcea ochii din ce în ce mai rotunzi pe măsură ce eu expuneam mai cu nesaţ, planul meu de afaceri. Cred că îi era teamă că un astfel de Mişel va ajunge într-o bună zi şi la somaleza lui. Este bine că i-am introdus morcovul acesta cât  semnul exclamării de pe un banner. Poate că şi alţi bărbaţi care citesc planul meu de afaceri îşi vor struni mitocăniile de teama unor Mişei, antrenaţi după reţetă. Sper să nu înţeleagă că trebuie să-şi taie deplasările şi să stea acasă să râgâie.

Ilinca a fost reticentă la început, dar când a văzut cu câtă pasiune îi instructam pe cei trei Mişei şi cum le desenam fiecare moment de tandreţe, paşi de dans, bezele cu mâna stângă concomitent cu o mângâiere prin păr, atunci şi-a dat seama că aceasta este atitudinea mea de zi cu zi şi m-a încurajat să pornesc afacerea. Totuşi, pentru siguranţă, dacă plec în delegaţie, voi înfiinţa şi o firmă “La Grande Pitzi” cu filiale peste tot.

Somalezul iar a deschis ochii…

Aug 16, 2010 Posted by omuldelamunte on Aug 16, 2010 in Primenirea gândurilor mele | 2 comments

Trebuie luate măsuri. Nu trebuiesc!

Ieri a fost ziua Ilincăi. De fapt, nu a fost chiar ziua ei. A fost Sântă Mărie şi a fost ziua onomastică a unei prietene din cercul nostru. De fiecare dată, trebuie să mergem la buticuri şi să căutăm un cadou. Eu încerc să mă uit la nişte vitrine cu şurubele, biciclete, gadgeturi şi sunt tras de mână aşa cum făcea mama când ochii mi se lipeau de vitrina cu jucării. O mână era ţinută ferm de mama, iar cealaltă rămânea în urmă întinsă şi cu palma închizându-se şi desfăcându-se cu fecvenţa unei supape auto. Lacrimi tăcute făceau poc pe trotuar şi-mi promiteam în sinea mea că o să-mi cumpăr numai jucării, când oi fi mare. Iată-mă-s mărişor acum! Nu mai plâng, dar mâna din urmă este parcă mai lungă şi la fel de predilectă la nimicuri.

Buticurile cu rochiţe şi alte lucruri femeieşti sunt înlănţuite, se ţin de mână ca autobuzele, vin în serii mari, tocmai pentru a bulversa noţiunea de timp şi bani. Intri pe la un capăt şi din firmă în firmă, te trezeşti că ai uitat cardul la acum trei firme în urmă. Femeile frumoase sunt ca maşinile frumoase, acestea din urmă fiind şi cuminţi. Dacă o parchezi într-un astfel de mall, pe o femeie frumoasă ai toate şansele s-o găseşti tot acolo şi mâine dimineaţă, singurul inconvenient fiind că se auto-aprind şi consumă tot combustibilul. O femeie urâtă trage rochia puţin afară din rastel, se uită la etichetă, se uită la ea şi-şi zice că nu face…

Ilinca ştie toate măsurile de la toate prietenele noastre, pentru că eu le măsor! Din ochi. Totuşi, înainte de a lua cadoul, trebuie să probeze câteva rochiţe. Şi bluziţe! Bineînţeles că toate îi subliniază talia şi frumuseţea. Găseşte un model pentru cadou:

- Brown eyes ( aşa-mi zice ea când o admir. Mai tot timpul…) cred că rochiţa asta am să mi-o cumpăr eu. Găsim noi altceva pentru cadoul Mariei. Mă ajuţi tu.

Aiurea! Eu n-am nicio contribuţie în alegere. Doar contemplu şi proslăvesc divinitatea că mi-a dat aşa un clopoţel de fată… Îşi ia un braţ de rochiţe şi intră la cabină. Am scris în câteva condici de sugestii ,să se facă nişte cabine mari cât lifturile din Burj Al Arab, cu oglinzi peste tot şi în tavan, dar şi pe podea. Ha! Când au pus oglindă pe podea, arabii s-au gândit la înfăşuratele lor, cu gălăbia până în pământ. Să vezi însă ce le sticlesc ochii când se urcă în lift alte naţii cu fustiţe scurte! Cu ochii pe sus, îi cer iertarea lui Allah preţ de o miime de secundă şi coboară privirea pofticioşi ca beduinii către oază.

Ilinca nu mă lasă în cabină cu ea. Nu sunt destule cuiere pentru agăţat umeraşele aşa încât mi-a dat să-i ţiu poşeta. Ce mi-e mai urât! Un bărbat cu poşetuţă! De ruşine, am intrat în cabina de alături şi peste cine dau? Peste o anonimă, care n-a scos niciun sunet pentru că m-a văzut cu poşetuţă. Chiar m-a rugat să-i trag fermoarul. Nu era travestit pentru că proba un costum de baie şi am urmărit tot clipul. Aş fi fost înclinat să dau replay cu slow motion, dar era transmisiune live întreruptă din regia tehnică de Ilinca care mă căuta pentru un “cat-walk miculuţ”. Îi stătea foarte bine cu cadoul Mariei, dar şi cu celelalte. Amândoi eram foarte nehotărâţi, aşa că le-am luat pe toate.

Am intrat la mărgele-atârnele. Eu ţineam sacoşele cu rochii şi Ilinca scoatea câte o şuviţă de material şi-l apropia de câte un şirag. Ăsta merge, ăsta nu! Le-am luat pe toate care mergeau. Ne îndreptam spre maşină când aud o exclamaţie:

-  Hiiii, Brownie ( i-am spus să nu mă mai cheme aşa pentru că asta înseamnă nişte cookies cu ciocolată ori, eu sunt frişca, sunt spuma, nu sunt o banală cocă maro!) am uitat să-i cumpărăm Mariei un cadou !

Ignorantul de mine credea că în toate sacoşoaile alea, s-o găsi o rochie care să fie sacrificată. Ţi-ai găsit! Pe toate scria “Ilinca with love”. Le-am dus la maşină şi ea a rămas la o nouă selecţie. Am găsit-o probând ceva de la “second thought”, adică nu-ţi sărea în ochi, dar e bine să fie acolo în dulap la noi.De data asta, Maria a avut noroc. Pentru cadourile bărbaţilor, eu am libertatea deplină în a alege marca de whisky şi cămaşa cu care se asortează.

Am făscut socoteala: până la sfârşitul anului, mai avem încă 18 aniversări feminine. În toate, este şi ziua Ilincăi… Cum să-i pot impune Ilincăi să stea cuminţică în casă? Este ca şi cum aş ruga o mierlă să cânte numai duminica.

Mi-am cumpărat şi eu o cutiuţă de dibluri. Pentru sufletul meu…

Aug 13, 2010 Posted by omuldelamunte on Aug 13, 2010 in Primenirea gândurilor mele | 14 comments

Piuţa

Uneori, când te copleşeşte munca, te mai  pui pe treabă şi noaptea. Am un reflector din ăla de şantier care mă ajută să desăvârşesc treburi începute de cu ziuă şi întrerupte de vreun telefon de la un client, încât să vrea făcută o treabă ieri, cel mai târziu acum. Noaptea, de-o pildă, lucrez mai pe îndelete şi mai liniştit, contrar muncii heirupiste prestate de lucrătorii nopţii, care au de terminat un pod pentru vizita de mâine dimineaţă a primului ministru. Acesta se leagă în două-trei locuri cu o sârmuliţă (podul), dar nici nu i se dă voie primului ministru să urce pe el. Dacă ar fi după mine, actualului prim, i-aş cam sugera să se urce totuşi, pentru că la experienţa lui în căderi abisale, am mai avea ce comenta câteva luni.

Noaptea trecută muzica mergea în căşti, reflectorul licuricea, eu cu spor vopseam capacele de canalizare de pe aleea de acces. Am căpătat azi-noapte  o încredere oarbă în aptitudinile mele. Am învăţat turceşte în doar câteva ore şi nu limba literară, ci chiar dialectul din sudul Antalyei, care este foarte dificil de înţeles, îndrăznesc să spun că şi pentru intelectualii turci deopotrivă, dialect în care şi vocalele şi consoanele tot consoane sunt. Din punctul ăsta de vedere o apreciez pe EBA care rupe ceva asemănător.

De dor, a venit Ilinca în inspecţie să-mi aducă o piersică a pomeţilor  şi o fondantă a buzelor.

- Painty, e târziu, nu vii cu mine să împărţim noaptea în două? Tu dormi o jumate cu mine în braţe şi io o jumate la tine în braţe. Eu adorm, iar  tu mă mângâi şi-mi spui “dagă, dagă”.

Nici n-am  fost prea  sigur dacă “Painty” însemna vopsitor calificat sau, pentru faptul că era prea cald, eu eram numai în panties masculini. Cred că mai degrabă corpul meu de tânăr muncitor încins şi pus pe treabă a determinat-o să mă ademenească cu un cântec de sirenă fredonat în plină alee auto. În intimitate îi spun uneori “Dochelle” care vine de la nu pot să vă spun de la ce, dar are legătură cu felul ei de a fi miezoasă şi curioasă asupra a tot ce se întâmplă în cotidian. Mama ei spune că atunci când era mică a bătut recordul la “deceuri” . Şi încă continuă…

În schimb, în colectivitate, îi spun uneori “Piuţa”, pentru că schimbă de 3 ori  camera de hotel până s-o găsescă pe cea “with a view”, pentru că întoarce de două ori maşina că nu-i spălată cum trebuie, pentru că somonul este prea crud sau prea prăjit, pentru că paharul ei de la restaurant poate fi dus la secţie şi amprentat, pentru că diamantul inelului s-a zgâriat şi trebuie şlefuit la Viena,  împreună cu mine…

Un zugrav, care a trebuit să zugrăvească camerele de câteva ori până i-a amorţit trafaletul, mi-a spus la plecare:

- Dom’ inginer, nevasta matale a fost cam scorpiuţă cu mine. Io nu iau bani de la dânsa, io de la matale iau banii de trei ori cât am convenit iniţial, dar pentru că ai fost omenos cu mine şi ai zugrăvit mata în locul meu cât timp nu era dânsa aici, uite, ne învoim să nu mă mai chemi niciodată!

N-am priceput ce-a vrut, aşa că i-am dat acolo nişte bani, pentru munca mea.

De atunci, când Ilinca strâmbă din nas la roşiile din piaţă, la o rochiţă pe care eu i-o aleg, la o melodie dată tare, îi spun “Piuţa” şi se potoleşte ca prin farmec, deşi nu i-am spus niciodată că este un short name de la “Scorpiuţa”. Acum, după ce va citi, îmi va fi interzis acest apelativ, după atâţia ani trudnici de a o îmblânzi în atitudinea ei faţă de semeni.

-Dochelle, te rog să aibi de grijă să nu calci pe capacele proaspăt vopsite!

Au trecut câteva minute şi turmentată de atitudinea mea curtenitoare, a trecut fără să văd eu, direct peste capacul ud. Ei, atunci am avut revelaţia că vorbisem turceşte!  A urcat în casă şi m-a chemat la telefon, făcându-mi gâţă. Ameţit de vaporii de vopsea ( şi pentru ca scenariul să fie întreg erau şi câţiva boscheţi de buxus prin preajmă), am observat urmele ei de pantofi şi am notificat-o telefonic asupra a ceea ce tocmai comisese.

- Vaaai, tălpiţele mele ? Ia să văd şi io!

A coborât curioasă. În baby- doll, din care eu, fiind păpuşoiul. Poftim de-i mai fă ceva!  În atari condiţii, mi-am făcut mie un duş de patru ori bine, bine, bine, bine. Şi totuşi, o astfel de faptă nu rămâne nepedepsită, chiar dacă, de câte ori strică ceva, îmi explică că ” am făcut asa şi asa şi am ţinut asa şi s-a uuupt!”.

Am pus-o să-mi recite “Capitalul” de Marx, care mă incită nespus de tare. La somn. O pedeapsă cu recuperare mâine….

Aug 8, 2010 Posted by omuldelamunte on Aug 8, 2010 in Primenirea gândurilor mele | 14 comments

Heblu

A sunat la poartă unul adormit la soare, dacă am cumva la mine nişte munci să-i ocup timpul şi “să mănânce şi gura mea şi, trăi-mi-ar familia, şi ea ceva”. Întâmplător, la mine se găseşte întotdeauna ceva de lucru.

-Cum te numeşti?

- My name is Stâncă. Petre Stâncă. Da’ vecinii îmi zice Zorzonel, că cică nu ştie cu ce-am făcut io 8 puradei. Io-te, cu braţele astea care munceşte de dimineaţă până seara şi când ajung acasă, e pline de putere şi o pune jos pe Tristana mea.

-Zorzonel, de unde ai luat-o pe Tristana ?

- De la mă-sa, dom’ patron…

- Nu măi! Unde ai întâlnit-o prima oară?

- Ehe, i-o poveste lungă care o să vă spun io altădată. Am văzut-o în poartă la mă-sa şi am luat-o cu tot cu bancă, aşa mi-a fost de dragă de cum am ginit-o!

Am un aparat de spălat cu presiune şi i-am zis să spele aleea auto şi cea pietonală. I-am ataşat lancea, nu cea de spălat maşina, ci aceea cu pulsaţii, care dislocă muşchiul ( nu al coloratului!), mucegaiul, petele de vopsea şi altele.  Aleea spălată astfel, centimetru cu centimetru, arată ca un monument istoric după sablare. La început s-a speriat de recul şi a trebuit să-i demonstrez vreo 10 minute că nu muşcă. A prins curaj şi mi-a demonstrat şi el alte 10 minute că citise “Capitalul” de Marx,  în care era înfierată exploatarea îndreptată spre obidiţi. De la atâtea parlamentări i s-a făcut foame. I-am adus ceva de-ale gurii lui, o bere şi o cafea. A vrut şi-o ţigară, dar dacă a văzut că nu fumez, le-a scos pe ale lui. În tot acest timp, eu vopseam balustrada de fier forjat a scării de intrare. Berea mergea, cafeaua se consuma concomitent cu “ţigarea”, iar el îmi dădea indicaţii:

-Dom’ patron, vezi că acolo mai e un loc unde n-ai dat ! Eu de aici, văd toate locurili nedate.

Masa lui a durat cât ai zice numele peştilor care intră în nomenclatorul Institutului de Oceanografie din Tokyo. Eu am terminat balustrada şi Zorzonel de ronţăit scobitoarea. Când să se apuce de treabă, a primit telefon de la Tristana că îl aşteaptă în colţul străzii, că cică nu-i mai poate ţine în frâu pe ultimii 5 puradei.  A mai cerut o bere şi a plecat ca din tun, nu înainte însă de a-mi lăsa o carte de vizită cu numărul lui de telefon. În cazul în care mai vreau să-i fac o cinste. A fost un gentleman desăvârşit, englez pur-sânge. Nu mi-a cerut niciun ban. A muncit, cum s-ar zice, 10 minute fără plată, în folosul societăţii mele.

În piaţă, am întrebat un colorat din aceeaşi etnie cu Zorzonel, dacă roşiile lui sunt dulci şi proaspete, poate ar fi avut tăria de carecter să recunoscă că sunt furate.

- Vai de mine şefu’, se poa’? Păi chiar eu le-am cules azi dimineaţă.

Eu, de negri pe plantaţie, auzisem că sunt în America, dar pe plantaţiile noastre !?? Sau poate că sunt şi mă înşel eu. Cred că sunt dimineţa tare, când ţăranul proprietar încă îşi pregăteşte desaga de ieşit la câmp. Experienţa asta era un fel de partial job, pentru că el, totuşi, ieşise în piaţă să vândă ceva în loc să-şi trimită copii să-şi facă cruce de 100 E/zi în marile capitale europene. Prima fundaţie pe care am s-o fac, va fi să am tonete răspândite în marile pieţe şi să dau cafea gratis femeilor din etnia asta. Doar pentru cele cu mai mult de 2 copii. Cu anticoncepţionale pisate fresh, în faţa lor… Parcă şi văd, nişte tonete albe, cu un frontispiciu cu înscris în litere aurite: “Fundaţia humanitară “Cioara Roşie”.

Am continuat să spăl eu aleea şi până să se usuce, câteva ceasuri bune, am zis să tund gazonul, că tot trebuia să-l tund încă de ieri de la 8.30 a.m. Cu căştile pe urechi, maşina a început să turuie, dar a trebuit s-o opresc pentru că era un arici, dus dintre vii, în iarbă. Cred că Ricci luase o gustare noaptea trecută, pentru că prea se scărpina pe bot. Am văzut apoi şi un papuc zburător. Era al Ilincăi pentru că eu, cu căştile pe urechi, nu răspundeam neam. L-am şters pe talpă şi  i l-am dus. I se potrivea perfect. Pentru a câta oară am realizat că ea este prinţesa mea? I-am povestit de arici şi ea, hopa, că vrea să-l vadă.

- Ce să vezi la o mortăciune?

-Aaa, este mort? Phiu, nu vreau să-l văd. Du-l de aici!

- Cum?- am întrebat eu ca nătângul, deşi nu existau mai multe modalităţi.

- Uite Honey, îl iei asa şi asa şi-l ţii asa şi p’ormă hâţ la tomberon cu dânsul!

Ilinca îmi desena cu mâinile prin aer, aceste scheme suficient de complicate pentru un nătâng care întrebase cum. Acum eram Honey, după ce toată dimineaţa din “Uâtule” nu m-a scos, pentru că i-am spus că nu am timp de mers la probat de rochiţe.

- Honey, spală-te bine, bine, bine, bine de tot !

Dacă nu repeta de 4 ori, eu m-aş fi spălat bine de 2 ori numai. Am fost chemat în casă şi dat cu spirt şi mergeam cu mâinile pe sus aşa cum merg chirurgii şi deschid uşa cu fundul. Nu aveam voie să ating nimic. Doar pe ea. Că miroase frumos şi are şi suflet curat.

Am sfârşit gazonul, l-am dus pe Pogonici (cu slujbă), la tomberon şi am dat cu lac toată aleea. Este un lac care-i împrospătează culoarea şi o protejează de erupţiile solare sau de clorura de natriu, iarna. Chestia asta trebuie s-o fac o dată la doi ani, dar până atunci, mai vorbim!

Acum vă scriu dintr-o cabină de probă. Ilinca s-a dezbrăcat şi trebuie admirată. Sper că n-am greşit cabina…

Aug 6, 2010 Posted by omuldelamunte on Aug 6, 2010 in Primenirea gândurilor mele | 29 comments

Trecuta Ani

Nu-mi scapă aproape nicio zi cu soare fără să ies cu bicicleta. Merg înspre Snagov-Săftica şi când împlinesc frumoasa cifră de 20 km mă întorc. Acasă ataşez scăunelul de copii şi o iau în leasing pe vecinica noastră Iunia, care mi-a spart o vază ultima oară  la aniversarea a 3 primăveri şi-o juma’ de vară. Născută în decembrie, este o săgetătoare cu zbenghi în frunte. De frig, maică-sa a chemat-o Iunia. Am un prieten foarte bun care este săgetător şi care are un bun simţ al umorului, este înalt, frumos, împăciuitor  şi răbdător. Deştept, mai are tot timpul…

Iunia este dezgheţată ca un laptop nou şi răspunde foarte bine la comenzi. Ea este folosită la deplasările mele din parcul Herăstrău. Am încercat să îndepărtez babele de pe pista de biciclete cu clasica sonerie, dar se pare că numai eu şi câinii ce-o mai auzim. La comanda scurtă şi fermă “Iunia, goarna!” se aude un strigăt scurt şi ascuţit că sar babele de pe pistă de parcă ar fi călcat pe un bichon. Intensitatea sunetului o echivalează pe cea a unui 707 la decolarea de pe JFK, plin cu români care au creat o criză de o zi în stocul de elctronice al New Yorkului. Dacă întâmplător, sunteţi în maşină la Sovata şi auziţi un ţipăt slab, dar ţipăt, atunci vă aflaţi în raza de acţiune a Iuniei. De când s-a născut Iunia, eu nu mai am rozătoare în curte. Probabil că emite şi ultrasunete pentru că am văzut că şi melcii prind viteză.

Iunia este bună şi la îndepărtat fetele. Adevărul este că Ilinca a fost cea care a insistat pe lângă mama Iuniei ca să o lase cu mine. Înainte, unele fete îmi zâmbeau când îmi întâlneau privirea, care, de fapt, se odihnea pe florile din parc, ca un fluture care scoate limba după atâta hălăduit printre răzoare. Ilinca mea a observat că prea veneam zâmbat acasă şi a conchis că verigheta nu avea efectul scontat, aşa că a încălecat şi ea pe o şa, însoţindu-mă ca un antemergător devotat al unui VIP care-şi escortează şeful, în escapada sa spre hogeacul secretarei. Prea multe zâmbete pluteau la trecerea mea aşa că, în cuptiorul minţii, a fost inventată bombonica Iunia, bomba cu neutroni care îndepărtează toate vietăţile frumoase de genul feminin şi lasă numai trecutele, pe cele care adună gunoiul şi doamnele cu soţi în braţe. Ilinca îşi poate vedea liniştită de treaba din cabinele de probă.

Am văzut un bărbat pe bicicletă care-şi luase bebeul într-un rucsac în spate şi copilul mergea cu spatele la direcţia de mers şi sugea dintr-un biberon cu ceai. Enervat probabil de două babe care-i trimiteau bezele, bebeul a aruncat după ele cu bibironul căruia, de furie, i-a sărit tetina şi le-a scăldat pe babe-n ceai. A râs Iunia mea de a răsunat tot parcul şi a produs şi un mic tsunami care, în mărinimia lui, i-a botezat pe toţi pescarii de pe lac. Tatăl s-a întors, a luat biberonul, i-a schimbat tetina şi i-a turnat, din acelaşi rucsac, un lichid galben. Presupun că tot ceai… Toate aceste exerciţii le-a făcut cu nişte mâini care parcă peticiseră cauciucul bicicletei cu 5 minute în urmă. Aşa se crează anticorpii la copii. Din goana rucsacului şi dintr-un biberon căzut, care stătuse sub limita prevăzută de lege, de 2 minute pe jos. Şi când mă gândesc că Ilinca pune telefonul să sune din oră în oră, ca pendula, doar ca să şteargă cu spirt tastatura laptopului ei şi, când sunt iubitor şi devotat cum sunt eu de obicei în momentele mele intense, şi a mea.

Mai nostimă a fost Iunia acasă, când a încercat să-i povestească Ilincăi  toată întâmplarea, într-o limbă foarte încâlcită şi cu faze logic decalate, întrerupte de un râs cu sughiţuri. Nici eu n-am înţeles mare lucru, deşi participasem la fază, aşa că i-am făcut semn Ilincăi s-o lase pe Iunia să-şi depene amintirea în legea ei. Seara în pat, i-am povestit adevărata întâmplare Ilincăi, în fireasca ei desfăşurare. Aşa un râs a izbucnit de sub plapumă , că n-am avut de lucru şi a trebuit să trecem la treburi serioase întru potolirea spiritului hazliu care a bântuit până peste gard.

A doua zi, Iunia m-a întrebat:

-Nobile vecin ( na, că şi asta mică s-a luat după Ilinca!) o să lâdă de mine tanti Ilinca aseală sau o să lâdă sub duş când ai scăpat săpunul ? Aşa a zis mama ta. A mea.

Am suit-o pe scăunel, am pupat-o pe isteţime şi duşi am fost în parc! Am întâlnit-o pe Ani, o fostă verişoară. Fusese frumoasă. Acum era nurlie. M-a felicitat pentru Iunia. I-am spus că păpuşa nu-i a mea şi i-a apărut pe dată zâmbetul ăla cunoscut, de deschidere a unei perspective, pare-se luminoasă. I-am povestit despre Ilinca cu atâta patos că mimica feţei ei se transforma treptat în cea a unei gospodine care primeşte facturi în fiecare zi. Într-un moment de neatenţie, am lansat  comanda “Iunia, goarna” şi chiotul ei a pus capac conversaţiei.

După întâlnirea cu Ani, am avut 3 variante de titlu: ” Trecut-a Ani “, ” Trecut-au anii ” şi ” Trecuta Ani”. Am ales-o pe ultima, pentru că aşa arăta…

” La Mulţi Anii ” cum ar zice un proaspăt absolvent de liceu.

Bibliografie: “” Capitalul”- Karl Marx

Aug 3, 2010 Posted by omuldelamunte on Aug 3, 2010 in Primenirea gândurilor mele | 22 comments

Cu bicicleta la pas.

Vara mai yes cu bicicleta, dar iarna definitely no ! Cu radioul telefonului pe Kiss FM, cu căşti cu volum la minim ca să pot pătrunde adânca înţelepciune a înjurăturilor şoferilor ( chiar dacă merg literalmente tangent cu noile borduri), cu un bidon cu apă chioară, ochelari contra ţânţarilor care zboară cu viteză pe sensul opus de mers, cu o şepcuţe şi spiel-hosen cu fluturaşi desenaţi pe stomac şi, în fine, cu un avânt pionieresc de-aş răsturna guverne cu lopata, mă avânt, cum ar veni, împotriva vântului.
Stau la o azvârlitură de piatră în geam de Parcul Herăstrău, dar tot trebuie să o iau pe şoseaua care a devenit peste noapte proprietatea şoferilor, dat fiind faptul că trotuarele au maşini pe ele, cărucioare de copii “conduşi” de bone filipineze care nu reacţioneză la “alo, la o parte!” darămite la ” dă-te, fă!”, băieţi cu iubite-n braţe-prilej de claxoane disperate ale celorlalţi băieţi ieşiţi la agăţat-, pietoni cu sudălmi învăţate pe de rost din mijloacele de transport în comun, transmise din tată-n fiu de la birjarii cu bici cu şfichi.
Nu mai merg pe aleile asfaltate- minune mare!- din spatele Casei Presei pentru că acolo câinii se înmulţesc noaptea şi apar ziua. Sunt tot felul de depozite ale căror paznici, ca să poată dormi în post, aduc de-ale gurii pentru haite întregi şi fiecare haită îşi apără în stradă, teritoriul de aici până colo, după care începe teritoriul altui trib de câini. Pe primii îi depăşesc în viteză, dar îmi vin din faţă ambasadorii haitei următoare. Alertaţi prin fax probabil. Ooo, câinii citesc repede faxul pentru că este transmis lătrat şi nu sunt paraziţi pe fir. Doar în blana lor…
Paznicii râd de viteza mea, stau pe bănci din două scânduri şi trosznesc seminţe cu dexteritatea celor cu strungăreaţă care îşi înfig temporar o neagră sămânţă (de scandal) în acel spaţiu şi la sfârşit şi-o scot cu unghia mare de la degetul mic. Eu pe ăştia i-aş lipsi de biluţe, nu pe câini !
Fiind într-o astfel de cursă, radioul se întrerupe automat şi intră telefonul. Este Ilinca care mă întrabă, în primul rând, de ce latru. Gâfâitul meu nu-i sună ca cel cunoscut şi mă roagă să vin acasă pentru că mi-a pregătit gogoşi cu dor mult. Cum să mă întorc când sunt în plină haită şi mai am două şi scap?
Nevoia este mama învăţăturii, iar reuşita este tatăl ei. Aşadar, am reuşit să învăţ că dacă iau bicicleta de coarne şi merg agale pe lângă , câiniii sunt prietenoşi, iar dacă le promit că am acasă o căţeluşă exact pe gustul lor, mă lasă în pas de voie. Nu însă şi căţeluşele haitei ! Ceea ce dovedeşte că mai sunt şi oameni normali printre câini. Lor le promit un câine bărbătos, numa’ muşchi şi ceafă. Se gudură toţi şi toate de parcă le-am promis că le asfaltez strada şi le măresc leafa. Numai paznicii sunt posomorâţi că n-au circ. Câinii sunt foarte creduli la promisiuni. Mai cunosc o specie care pune botu’ la promisiunile electorale. Este adevărat că unii ştiu să citească, dar în nici un caz nu miros impostorii…
Câinele meu lup Ricci înţelege aluziile şi se comportă cu dat din coadă. I-am pus bolul cu apă proaspătă afară, sub un trandafir căţărător. Vara, când se scutură trandafirii, bolul lui este plin de petale parfumate. Serviciu de 5 stele! Bine, că el ar aprecia mai mult parfumul de friptură, este evident, dar încerc să-l cizelez, încercând să-i impun să nu-şi mai bage labele ca să scoată petalele. Şi totuşi, nici eu n-aş bea apa cu petale de trandafiri, doar să mă spăl pe mâini după homar,după care, un prosop fierbinte şi parfumat pe faţă. Ilinca nu suportă prosopul fierbinte pe faţă, dar pe al meu mi-l parfumează cu parfumul ei ca să mă învăţ bine minte să nu-i ies din mreje. Cum să aşezi un prosop fierbinte pe pielea Ilincăi care este ca o petală de trandafir de dulceaţă ? Trandafirie şi dulce… De aia o şi sărut părinteşte prima oară şi apoi un sărut de la francezul din mine.
Când ajung în sfârşit pe aleile parcului marcate pentru biciclişti, am alte obstacole. Copilandrii cu triciclete sau trotinete în timp ce mamele se uită la ce se mai poartă azi. Îndrăgostiţi care dacă ar merge pe alături de pistă, parcă cineva le-ar despărţi căile şi fără o săgeată desenată pe asfalt şi-ar întortochea sentimentele şi irevocabil, raţiunea de a fi împreună în acea după-amiază. Sau câte două babe intrate bine în a treia tinereţe şi care povestesc cum cădeau tinerii din preajmă-le ca popicele lovite de o bilă cu forme de cadână. “Ău, maică!”. Le-am speriat. Pentru că mergeau exact pe pistă, care în niciun caz nu-i a mă-sii lor. Este a Primăriei, dar eu nu-mi amintesc să fi auzit o înjurătură asemenea. În străfundul meu, sunt dezamăgit, pentru că până acum eu încântam babele cu prezenţa mea şi nu le-aş fi speriat nici în ruptul capului. În cele din urmă mi-au zâmbit, dar nu înainte de a scuipa în sâni. Pe jos pe undeva…
Imi trece când văd curajoasele fete în costume de baie şi zburând cu prea mare viteză, pe role. Sunt năluci frumoase. Dacă am răbdare şi îmi găsesc o bancă în rândul întâi, ele mai trec pe acolo, ori agăţate de bicicletele băieţilor, ori pur şi simplu deja agăţate. Sunt bronzate, bine formate şi spre deosebire de babele mele care sunt bine deformate, ele nu zâmbesc nici dacă-ţi suceşti gâtul ostentativ. Pitzi în toată regula. După reţetă.
Mă duc să citesc “Capitalul” de Marx. Poate le înţeleg…