Ne e mereu frică de ceva

Mă mir!

Ne e mereu frica de ceva si ne traim frica voluptos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numaratoarea inversa.

Suferim, se pare, de un masochism galopant, cu înfăţişări diverse: ne place să ne cultivăm spaimele, să colecţionăm veşti proaste, să anticipăm  catastrofe (sau să le urmărim febril pe cele care au loc aiurea), să degustăm  nefericirea altora, să ne simţim înconjuraţi de primejdii iminente.

În această vicioasă înclinaţie, beneficiem de sprijinul nepreţuit al presei, care capitalizează eficient pe seama angoaselor noastre.

Ernst Jünger observase deja, acum câteva decenii, că simpla nevoie de a urmări ştirile de mai multe ori pe zi e un simptom de nelinişte.

Antenele, mereu mai numeroase, de pe casele noastre dau peisajului urban aspectul unui chip cu părul măciucă, scuturat de aprehensiuni sumbre.

Evident, nu lumea de azi a inventat frica. Există o istorie a fricii de care s-au ocupat, laborios, o sumedenie de savanţi.

De la fobiile Antichităţii la teroarea anului 1000, de la superstiţiile curente la marile texte apocaliptice, dispunem de un enorm inventar al temerilor omeneşti. Unii pretind că după secolul al XVII-lea lumea s-a mai potolit. Ştiinţa a înlăturat, zice-se,   panica rudimentară dinaintea stihiilor şi a penumbrelor magice, populaţia globului s-a mai deşteptat.

Nu cred.

Vechile spaime au fost înlocuite de unele noi, ba a   apărut chiar o specie nouă de frică, numită de sociologi şi psihologi   “frica-divertisment”.

Căutăm frisonul groazei ca pe o plăcere, aşa cum ne pregătim să petrecem o seară agreabilă urmărind la televizor un “horror”.

Nu e zi să nu fim intoxicaţi de “informaţii” spectrale privind fie realitatea imediată, fie realitatea continentală sau planetară, fie cea cosmică.

De mare succes se bucură, de pildă, “încălzirea globală”.

Dârdâim sub nămeţi, alunecăm pe gheaţă, nu ne mai putem deszăpezi trotuarele şi automobilele, dar citim terorizaţi despre inflamaţia generală în care vom sucomba curând.

Vom muri de cald, ne vom trezi într-o bună zi cu polul nord în cana de cafea şi cu Fram ursul polar în curte.

Mai sunt, apoi, sezonierele gripe animaliere. Armate de viruşi aviari şi porcini ne pândesc după colţ, guturaiul capătă grimase de pandemie. Să nu uităm însă meteoriţii, SIDA, dezastrele ecologice, demografice, financiare, uraniul   iranian, Bin Laden, mogulii, anul 2012 şi şcoala de la   Păltiniş, cu ucigaşul ei   monopol cultural şi politic.

Coborând în   pitorescul parohial, vom vorbi despre ameninţătorul   guvern Boc (dacă suntem pesedizanţi), despre riscul mortal al unei eventuale guvernări PSD (dacă suntem   pedelizanţi) şi, oricum, despre nenorocul fatal al realegerii lui Băsescu (dacă   nu mai ştim asupra cui să ne delegăm amocul). Pe scurt, situaţia e albastră.

(Sau violetă?). Ţara e năruită. Mâine-poimâine ne vom da la cap unii altora sau vom emigra pe altă planetă.

“Vrei să   spui că totul e în regulă? Că exagerăm când spunem că lucrurile merg prost?” – vor protesta unii şi alţii pe agitatul meu forum (exterior). Nu. Ştiu că ţara se bâlbâie şi că vremurile sunt grele.

Dar nici psihologia drobului de sare nu ajută. Şi nici obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei.

O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu de mult, înaintaşii   noştri.

Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie.

Andrei Plesu

16 feb 2010

Acad. Florin Constantiniu – “Clasa politica postdecembrista este cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria Romaniei”

20 de ani de la Revolutia romana

La 20 de ani de la marea varsare de sange din decembrie 1989, Romania arata ca un animal bolnav si haituit. Ne uitam in urma si nu ne vine sa credem ca au trecut doua decenii de sperante zadarnice. Nimic din ce-am visat nu s-a implinit. In jurul nostru domnesc stagnarea si deziluzia, inceputurile neterminate, politica murdara, cu degetul pe tragaci, manipularea televizata. Lipseste o viziune, un proiect national de salvare. Lipseste harta viitorului. Trista priveliste n-a cazut din cer. Au creat-o politicienii si romanii insisi. Cum a fost turcul, asa a fost si pistolul. Nu mai putem sa ne ascundem dupa deget. Ca o confirmare, academicianul F lorin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune in fata o oglinda necrutatoare in care, daca avem curajul sa privim, ne vom afla poate izbavirea.

“Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre in decembrie 1989 au fost ratate”

– Cum evaluati, fara menajamente, cele doua decenii de libertate din viata noastra, domnule profesor?

– Ca pe un inaugural ratat. In istoria fiecarui popor exista evenimente cruciale, care inaugureaza o noua etapa in evolutia societatii. Decembrie ’89 a fost un astfel de eveniment: crucial, innoitor, fondator. Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre au fost ratate si, astfel, Romania imparte cu Bulgaria si Albania ultimele locuri din clasamentul tarilor foste comuniste.

– Pentru un individ, 20 de ani inseamna mult, aproape o treime din viata. Ce reprezinta pentru istorici aceeasi perioada?

– Pentru istorici sunt foarte instructive, intr-un astfel de moment, comparatiile cu alte intervale de timp ale istoriei nationale. Iau doua exemple de perioade cu o intindere de doua decenii, ca aceea scursa de la caderea regimului comunist. Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938. In primul caz, perioada a fost marcata de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului roman modern, la castigarea independentei (1877/1878). Politica de reforme a lui Cuza, in primul rand reforma agrara din 1864, si politica de modernizare promovata dupa aceea de Carol I, au facut ca statul roman sa se smulga din inapoierea determinata – in principal – de dominatia otomana, si sa se modernizeze rapid. Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Sa nu uitam ca, in acest interval, apar “Junimea” si Eminescu! A doua perioada: 1919-1938. Iesita dintr-un razboi pustiitor si lovita de o criza economica de o duritate nemiloasa (1929-1933), Romania a izbutit, totusi, sa inregistreze un remarcabil progres in toate directiile, 1938 fiind anul de varf al Romaniei interbelice.

– Vorbiti de doua perioade exceptionale, domnule profesor! Ce se intampla astazi in Romania se afla la polul opus!

– Intr-adevar. Am ales aceste doua perioade tocmai pentru ca ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate. In toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale: in 1859, asa cum am spus, se aseaza temelia statului roman modern; in 1918, se desavarseste unitatea nationala a romanilor; la 22 decembrie 1989, se inchide “paranteza” comunista, deschisa in 1945 de ocupantul sovietic, si se reintra pe fagasul dezvoltarii firesti a societatii romanesti. Veti fi de acord – sper – ca la cea mai sumara comparatie, perioada postdecembrista apare cu o intristatoare saracie de rezultate. Suntem liberi, este adevarat, dar a progresat in vreo directie Romania? Sunt, astazi, romanii mai fericiti? Exista un mare ideal national care sa-i mobilizeze pe romani? In raport cu 1859-1878 si 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decat infime temeiuri de satisfactie si deloc de mandrie.

“Clasa politica s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca. A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o”

– De ce, in ultimii 20 de ani, romanii nu au mai fost in stare sa repete performantele din perioadele pe care le-ati amintit?

– Parerea mea este ca perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice si intelectuale cu angajarea plenara a maselor intr-un proiect national, mobilizator si stimulator. In 1859, generatia pasoptista (Mihail Kogalniceanu, Ion C. Bratianu), cea mai creatoare generatie a istoriei romanesti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteana, care voia unirea si independenta. In 1918, generatia Marii Uniri (Ion I. C. Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia “Romania Mare” si afirmarea ei pe plan european. Din 1989, societatea romaneasca a fost profund divizata (vezi “Piata Universitatii”), lipsita de un proiect national si incapabila sa-si mobilizeze resursele pentru a valorifica sansele ce i se ofereau: in primul rand, unirea Republicii Moldova cu Romania. Pe scurt, nici clasa politica, nici societatea romaneasca nu au fost in masura sa asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilitati oferite de caderea comunismului.

– Cu alte cuvinte, putem vorbi de o “ratare” postcomunista a Romaniei?

– Vorbim de clasa politica si de societatea romaneasca. Cea dintai a intrunit trei superlative: cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria Romaniei. Lipsita de expertiza, avida de capatuiala si sigura de impunitate, ea s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca. A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o. Responsabilitatea ei fata de situatia catastrofala a Romaniei este imensa. Astazi, constatam ca industria este lichidata, agricultura e la pamant, sistemul de sanatate in colaps, invatamantul in criza, individualitatea Romaniei pe plan international disparuta. Criza economica nu a facut decat sa agraveze relele care au precedat-o. Incompetenti, guvernantii nu au stiut sa atenueze socul crizei ce ne-a lovit. Daca Romania profunda se zbate in dificultati si deznadejde, clasa politica prospera. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, sase locuinte; te intrebi ce vor fi facand in ele), vile in tara si strainatate, masini de lux etc. s-au strans in proprietatea clasei politice. Stiam ca avutia este rezultatul unei activitati economice. Acum, vedem ca politica este mijlocul cel mai sigur de imbogatire.

“Un popor de oi naste un guvern de lupi”

– Cine este vinovat de aceasta situatie?

– Cred ca principalul vinovat de aceasta situatie este insusi poporul roman! El ilustreaza perfect observatia ca “un popor de oi naste un guvern de lupi”. Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea romanilor, au permis clasei politice sa-si bata joc, nepedepsita, de tara. Lipsit de spirit civic, poporul roman nu a fost capabil, in acesti 20 de ani, sa traga la raspundere clasa politica sau sa “tempereze” setea ei de inavutire. Pe roman nu-l intereseaza situatia generala. Daca prin fin, nas, cumnat, amic etc., si-a rezolvat pasul lui, restul duca-se stim noi unde! Mostenirea multiseculara a lui hatar si bacsis a ramas atotputernica. Cum sa indrepti o tara, cand cetatenii ei se gandesc fiecare la sine si nu la binele comun!? Astazi, asistam la situatii si mai dramatice. Romanii pleaca – din nevoia de castig – sa lucreze in Spania sau Italia, sa lupte in Afganistan. Energii si vieti se irosesc astfel in beneficii straine. Nu poti sa-i condamni: mai bine sa lucreze pentru straini, decat pentru noii ciocoi postdecembristi, care ii trateaza cu un dispret suveran.

– Intrarea Romaniei in NATO si UE a fost, totusi, o biruinta postdecembrista.

– Sa fim seriosi! Am intrat in NATO pentru ca SUA, factorul decisiv al Aliantei, au vrut-o. Aduceti-va aminte ca, in 1997, cand Romania a dus o campanie pe cat de zgomotoasa, pe atat de inutila, SUA ne-au inchis usa la summit-ul de la Madrid. In dorinta de a castiga bunavointa Washingtonului, am incheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fara a obtine nici un folos. Dupa 11 septembrie 2001, evaluarea americana s-a schimbat radical. In lupta impotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliati; in acest context, Romania a devenit membra a NATO. A fost o decizie americana, nu un merit al guvernantilor romani. O situatie similara, si in cazul intrarii in Uniunea Europeana. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei in Est. Daca avem un dram de sinceritate, trebuie sa recunoastem ca suntem inca departe de a fi o tara la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii. Directoratul marilor puteri a considerat insa ca este in interesul sau aceasta extindere, si atunci, la gramada – iertati-mi expresia! – am intrat si noi.

“Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa”

– Ce-i lipseste Romaniei pentru a fi din nou ceea ce a fost candva?

– O “mare idee”, un mare proiect national. Inainte de 1859, a fost Unirea; inainte de 1918, a fost desavarsirea Unirii. Astazi nu ne mai insufleteste nici un ideal mobilizator. In perioada interbelica, Cioran ar fi vrut ca Bucurestiul sa devina Bizantul sud-estului Europei. Si, fara nici o exagerare patriotarda, ar fi putut deveni. Astazi nici nu vrem, nici nu putem sa ne afirmam. Economic, Romania a devenit o piata de import. Nu cunosc vreun produs romanesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie. In politica externa, am disparut de pe harta diplomatica a Europei. In plan cultural, scriitorii romani asteapta, in continuare, Nobelul… In stadiul actual, cred ca sectorul in care Romania ar fi putut sa se manifeste cu sanse de succes era cel cultural-stiintific. Din nefericire, guvernantii postdecembristi si-au batut joc de invatamantul romanesc, supus la tot felul de “reforme” si “programe” inepte si distructive. Daca, din randul elevilor sau studentilor, au iesit elemente de valoare, ele sau au plecat in strainatate sau au disparut in mediocritatea din tara. Aveam sansele sa fim Bizantul Europei de Sud-Est. Am ramas insa la periferia Europei.

– Mondializarea ameninta structura fiintei nationale. Se poate sustrage Romania acestui carusel mortal?

– Mondializarea este un proces caruia Romania nu i se poate sustrage, dar caruia ii poate rezista. Nu o rezistenta, as spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identitatii nationale. In Franta, tara cu o atat de veche si stralucita cultura, guvernul a initiat o dezbatere despre identitatea nationala. La noi, cand cineva abordeaza aceasta problema, se aud imediat voci care il acuza ca este nationalist, nostalgic etc. Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa. Americanii – ii am in vedere pe cetatenii SUA – ne ofera cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care ii copiem in atatea privinte, ramanem indiferenti la minunata lor pilda.

– Mai poate fi patriotismul o valoare in zilele noastre?

– Daca vorbim de un patriotism lucid, da, fara indoiala. Eu unul am aderat la principiul atat de sanatos al “Junimii”: “Patriotism in limitele adevarului”. Sa-mi iubesc tara si poporul, dar sa nu le ascund niciodata defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred ca identitatea nationala are o componenta esentiala: memoria istorica. Traditia se cultiva, in primul rand, prin cunoasterea istoriei. Cand monumentele istorice se paraginesc si se ruineaza, memoria istorica e pe cale de disparitie.

– Cum credeti ca vor judeca perioada postdecembrista urmasii nostri de peste o suta de ani?

– Peste o suta de ani, cred ca judecata urmasilor si, intre ei, a istoricilor, va fi foarte severa. Anii 1989-2009 vor fi considerati o perioada de declin, clasa politica si poporul roman impartind, in egala masura, responsabilitatea pentru aceasta trista realitate. Sa dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, Romania sa aiba situatia fericita pe care a ratat-o astazi!

Test


Sufăr cu ochii.

Motto: ” Deciziile corecte sunt balamalele destinului” Edwin Markham

Un soldat american, inainte de a pleca pe front, s-a dus la biblioteca si a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decat cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donata bibliotecii de catre persoana care scrisese comentariile. Asa ca numele si adresa ei erau scrise pe carte.
Plecat pe front, a decis sa-i scrie acestei doamne. I-a spus cat de mult l-a impresionat cartea si ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cartii. Si ea i-a scris inapoi. Asa au inceput sa corespondeze si, cu cat isi scriau, relatia lor devenea din ce in ce mai puternica.
Intr-una din scrisori, el i-a scris si a rugat-o sa-i trimita o fotografie. Ea i-a spus ca daca se simte apropiat de ea si daca dragostea lui este adevarata, nu va conta cum arata. Asa ca nu i-a trimis nicio fotografie.
Cand s-a terminat razboiul si el s-a intors in SUA, si-au dat intalnire in New York , in Grand Central Station. Ca sa se recunoasca, ea l-a rugat sa tina cartea in mana, iar ea va avea un trandafir.
Asa ca in acea zi, intr-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte in mana cauta o femeie cu un trandafir in mana. Va dati seama ce asteptari avea?  Era pe punctul de a-si gasi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o vazuse niciodata.
Asteptand, a vazut o fata superba, imbracata intr-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a indreptat catre el si… era minunata. Era dincolo de orice imaginatie. Iar el s-a uitat si a vazut ca ea nu avea niciun trandafir. Langa el s-a oprit o doamna in varsta. Avea un trandafir in mana.
Va puteti imagina? Tanara superba si doamna care nu arata foarte bine, dar cu un trandafir in mana. Si nu era frumoasa, chiar destul de urată si imbatranită. Voi ce ati fi ales?  Persoanei cu trandafirul ii stia sufletul de care se indragostise. Asa ca s-a indreptat spre doamna urata cu trandafirul, in timp ce tanara frumoasa s-a oprit la cativa pasi de el,  l-a privit si l-a intrebat:
-Vii cu mine soldat?
Iar inima lui era sfasiata. Decizii. Alegeri. S-a gandit un minut. In timp ce tanara se indeparta de el, lucrurile corecte l-au determinat sa aleaga: si-a continut drumul catre persoana in varsta care tinea trandafirul in mana, s-a apropiat de ea si i-a zis:
– Buna ziua,  si a invitat-o la cina.
Iar aceasta i-a spus:
– Fiule, nu stiu ce se intampla aici, dar tanara imbracata in verde care tocmai a trecut pe langa tine, m-a rugat sa tin in mana acest trandafir si mi-a spus ca, daca vei veni la mine,  sa-ti spun ca te asteapta la restaurantul “Tosca”.