search
top


Carul cu Bere

Istorie….romani de isprava,care in conditii vitrege    au stiut sa lase posteritatii ceva din  sudoarea lor.

Gandul reportaj

Monument  : Locul în care se ameţeau pe vremuri Caragiale, Coşbuc, Goga, Delavrancea

Palatul berii din România – opera unui ţăran ridicat din grajdurile Ardealului

de Alina BĂDĂLAN TURCITU | 21 apr 2010

“Caru’ cu bere” a fost proiectat de un arhitect care a lucrat şi la Peleş. A ieşit o bijuterie. Proprietarul, un pui de ţăran plecat la Bucureşti la 11 ani, a primit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României

“Eu, de la coarnele plugului, am realizat Caru’ cu bere. Tu, din Capitala României, să fii demn să mă întreci. Asta i-a scris bunicul tatălui meu, când tata împlinise 14 ani. La revedere tenis, la revedere schi, bonjour carte!”. Ne-a citat din memorie însuşi nepotul celui care a deschis Caru’ cu bere, în 1899. Nepotul Niculae Mircea, inginer, are acum 73 de ani; şi el, şi tatăl lui s-au născut la Caru’ cu bere, în odăile de sus. Acum, Niculae Mircea este cel mai tânăr dintre nepoţi, se sprijină în baston, dar ştie cu ochii închişi fiecare colţişor. “Pe aici mă ascundeam eu când eram copil”, zice şi ne arată scările ce duc spre odăile de deasupra restaurantului.

Nu ştia el pe vremea aceea că opera bunicului era istorică, una dintre primele berării din Bucureşti. Pe atunci sosea duium de lume nu numai pentru bere, dar şi pentru crenvurştii cu hrean, frankfurteri, ridiche neagră cu ciolan la cuptor, specialitatea casei. Aici se ameţeau pe vremuri George Coşbuc (vinul îi plăcea, mai ales), Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga. Coşbuc era ca la el acasă, chelnerii îi ziceau badea Gheorghe, iar lui îi plăcea să se ascundă undeva, la mesele mai din spate, şi să bea un vin bun. Slavici şi Delavrancea, primar pe vremea aceea, erau prieteni buni cu bunicul, ajuns consilier la primărie. Aici se mai întâlneau şi domnii Societăţii “Frăţia”, să pună ţara la cale şi să-i ajute pe “fraţii” ardeleni să înveţe carte. Studenţii buni la şcoală primeau o masă gratuită din partea casei.


Niculae Mircea (73 de ani) este nepotul celui care a ridicat Caru’ cu bere, la 1899.

S-a născut în camerele de sus ale Carului, ca şi tatăl său.  Foto: Gândul/Octav Ganea

Berea caldă şi crenvurştii cu hrean- moftul boierilor stilaţi de la 1900.

Moftul vremii cerea ca berea să o bei caldă, de aia bunicul adusese şi nişte încălzitoare de bere – semănau cu nişte eprubete, le băgai în halbă şi o încălzeau. Mititeii se găteau ca la spectacol: “Au fost gătiţi zeci de ani la rând după o reţetă secretă, care se păstrează şi astăzi. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se cu mujdei, aşa ca să prindă o crustă rumenă împrejur. Grataragiii întorc fiecare mititel doar de trei ori, până este prăjit”.

Când s-a înfiinţat, Caru’ era ultramodern. Avea sistem propriu de climatizare, sursa lui de apă, iar reziduurile piereau într-o instalaţie proprie de ardere. Şi acum fumul de ţigară este absorbit prin boltă, printr-o instalaţie care nu se vede cu ochiul liber. Iar pe undeva prin perete, prin nişte fante invizibile, vine aerul cald sau cel rece. Este tot instalaţia din ’99 şi, incredibil, şi acum merge perfect.

“Berea nu s-a făcut niciodată aici, este o legendă că se fabrica chiar în restaurant. În trecut, berea sosea de la Bragadiru, bun prieten cu bunicul, iar acum de la Tuborg. Iată un fragment din memoriile unui ospătar care a lucrat aici prin ’47: «La Caru’ cu bere nu putea intra oricine, trebuia să ai o carte de vizită bună. Hoţii şi leneşii erau daţi afară». Cu toate astea, deseori vedeai mâncând un magistrat alături de un bucureştean venit să comande numai doi mititei”, îşi aminteşte nepotul.

Moş Ghiţă pivnicerul se uită în farfuria ta, cu un felinar în mână

Dar de unde a ştiut bunicul, băiat de la ţară, să facă aşa berărie-monument, premiată şi de Carol I? I-a oferit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României.


Iar acum, întreaga clădire este monument istoric şi de arhitectură. Căci bunicul era un pui de ţăran când a plecat la Bucureşti, pe la 11 ani. Până atunci dăduse cu sapa şi rânise bălegarul boilor în satul Cata, lângă Sighişoara. Nu făcuse acolo decât patru clase.

Se numea Nicolae Mircea.



Ajuns în Bucureşti, s-a apucat de treabă cu fraţii mai mari, pe Podul Mogoşoaiei. A învăţat rapid băcănia, s-a făcut apoi copil de prăvălie pentru un unchi, la vândut bere. Depozitau berea în butoaie, o transportau cu carul, iar treaba a mers atât de bine, încât şi-au extins afacerea, ocupând mai multe prăvălii din corpul hanului Zlătari şi Pasajul Villacrosse.

Nucleul Carului cu bere au fost câteva mese întinse undeva, pe strada Franceză de astăzi. Clădirea de acum a Carului cu bere, cam 70% din ea, de fapt, s-a ridicat în numai 15 luni. “Aviz cunoscătorilor de bere!”, aşa începea reclama la berăria-restaurant, în ziarele vremii. “Ce om deştept, bunicul! Prin acele câteva cuvinte a ţintit din prima către un anumit cerc de clienţi”, spune nepotul.

Arhitectul a fost Zigfrid Kofczinsky, cel care a lucrat şi în echipa de arhite ţi a Castelului Peleş şi a Palatului Culturii din Iaşi . A făcut-o în stil neogotic, cu vitralii şi picturi murale, candelabre, coloane, bolţi, lambriuri din lemn de stejar şi două scări dantelate lucrate, ca şi podeaua, din lemn masiv, fără cuie. Un mic palat. Ba i-a făcut şi statuie minusculă, din lemn, lui moş Ghiţă, pivnicerul. Stă şi azi cocoţat pe balustrada dreaptă, cu felinarul în mână. “A coborât de mii şi mii de ori în pivniţe, unde erau peste 70.000 de litri de vin. Le ţinea acolo câţiva ani, la învechit, apoi, când le venea vremea, le scotea. Numai moş Ghiţă ştia rânduiala vinurilor”.

“Când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium”


Dar bunicul s-a sinucis cu o pastilă de cianură, în 1929. O ţinea cu el în cazul în care-l prind ungurii, că era urmărit. Dar nu de asta s-a omorât, ci fiindcă îi girase la bancă afacerea fratelui, iar fratele a dat faliment. Trebuia acum să plătească pentru el 8 milioane de lei, or, nici Caru’ nu scotea atâta bănet. “Din pură prietenie cu bunicul, Bragadiru Marinescu, deţinătorul cunoscutei fabrici de bere, a preluat administraţia Carului câţiva ani, până când a reuşit să dea băncii toată datoria fratelui, numai din ce câştiga. După asta, administraţia a ajuns din nou la urmaşi, adică la tatăl meu şi la cei doi cumnaţi ai săi”, mai povesteşte nepotul.

În ’49 statul le-a luat cu japca afacerea, iar restaurantul a fost rechiziţionat. Pe proprietari i-a gonit în pod, unde până atunci dormeau picolii, iar în odăile de deasupra restaurantului, acolo unde copilăriseră stăpânii, au înghesuit nişte săraci. Erau zece oameni pe un veceu. “Statuia bunicului care stă astăzi în restaurant, atunci au ascuns-o chelnerii, să nu fie distrusă. Câteodată, când, era vreo sărbătoare jos, la restaurant, ospătarii urcau în pod şi ne aduceau friptură de la masă. Era o atmosferă fantastică de familie. Pentru ca eu să am origine sănătoasă şi să pot face şcoală, tata, om şcolit la Anvers, s-a făcut lăcătuş mecanic, iar mama, legătoreasă. Şi mie, când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium, pe motiv că minţisem şi că tata avea fabrică de bere. Şi când mă gândesc că bunicul îl pusese pe tata la munca de jos, să fie chelner şi să ştie şi el cât de greu se face un câştig! În studenţie (nimeni nu ştia că tata a avut Caru’ cu bere, trebuia să păstrez taina) mă tot chemau colegii să bem o bere acolo. Eu îi tot refuzam şi le spuneam că n-am mai fost. Într-o zi, m-am dus totuşi şi, când au început toţi chelnerii să mă salute cu «Ce mai faceţi, domule Mircea?», mi-au reproşat că nu le-am spus adevărul, că eu merg des la berărie… însă erau chelnerii noştri, de demult”.

Comuniştii au vopsit picturile “capitaliste” de pe pereţi

Comunismul a sluţit Caru’. S-au pus feţe de masă peste minunăţiile de mese din lemn de stejar vechi de un secol şi s-a dat cu bidineaua peste picturile de pe pereţi, pe motiv că ar înfăţişa scene capitaliste (nişte boieri medievali la banchet, bând bere la halbă). De abia prin ’84 au ieşit la lumină, când statul a restaurat localul. Acum, inginerul Nicolae Mircea este coproprietar cu o verişoară, iar administraţia o deţine o firmă. Proprietarii nu încasează decât banii de chirie pentru clădire, zice inginerul, iar firmei îi revin câştigurile din restaurant. Chiar şi acum, după un secol şi mai bine, Caru’ cu bere e o afacere bună. În fiecare zi se perindă între 1.500 şi 2.000 de clienţi şi, de multe ori, după amiaza nu poţi să intri decât cu rezervare. De multe ori, clienţii rămân perplecşi când, dintr-o dată, se trezesc fără nici un ospătar în sală. Pentru ca, peste câteva minute, să apară toţi, umăr la umăr, făcând ţanţoşi paradă printre mese. Cocoţat pe balustradă, Moş Ghiţă priveşte show-ul cu ochii lui de lemn.

Fotografiile sunt făcute de mine pe 11 nov.2010

44 Responsesto “Carul cu Bere”

  1. Anamaria says:

    ODLM, interesanta povestea. Stiam partial despre ce este vorba, dar mi-a placut prezentarea si e foarte frumoasa locatia. Cine nu-si aminteste cand a vazut Carul cu Bere pentru prima data?? Pe mine m-a trimis taica-miu, in primul meu an de facultate, sa verific daca mai este buna mancarea, ca pe vremea studentiei lui! 🙂 Ma rataceam eu in Bucuresti, desi sunt venita tot dintr-un oras mare, dar Carul cu Bere l-am nimerit si am ramas uitandu-ma cu gura cascata! La propriu! 🙂 De mancat, n-am mancat, dar am plecat convinsa ca daca asa este intr-o cladire din Bucuresti, sa vezi ce frumos o fi la Versailles! 🙂 🙂

    Cladirea este interesanta. Este una dintre acele cladiri din Bucuresti care ar putea sa spuna povesti, daca ar putea “vorbi”. (Sa-ti spui un secret nu prea secret: am o pasiune pentru perioada anterioara primului razboi si pentru cea interbelica! Cu oameni, cu case, cu istoria si povestile lor.)

  2. carmen says:

    Multumesc pentru lectia de istorie . Imi place sa aflu despre locuri si evenimente din trecut dar nu din cartile de istorie pline de date si prezentate telegrafic . Genul acesta de povesti adevarate imi place sa le aflu asa cum ai scris tu . In felul acesta poti simti pulsul vietii de atunci si retine mai usor. Poate seman un pic cu mama mea. Ea este pasionata de evenimente din trecut , de personalitati de ieri si de azi si de edificii. O sa se bucure sa-i citesc despre ce ai postat tu. Probabil ca stie si ea cate ceva despre asta ,dar ii place sa auda chiar daca stie.

  3. Odille says:

    Anamaria si Dragilor, cred ca toti suntem in cautarea viselor parintilor si bunicilor nostri. Eu am fost convinsa ca dupa 1989, totul va fi ca inainte de razboi. Si cum amintirile povestite de ei erau asa de frumoase, visam si eu frumos. Numai ca realitatea nu a tinut seama de acele amintiri.

  4. Sursa durerilor, stărilor de vomă, greaţă, la Şerban, a fost o piatră pornită pe ureter. Câteva zile a fost internat în spital şi am stat cu schimbul. A fost operat acum două zile şi astăzi l-am adus acasă.
    Imi cer scuze pentru apariţiile sporadice. Abia acum am descoperit, după ce câţiva doctori au spus că este apendicele inflamat.
    Odille, îţi mulţumesc pentru link-ul cu Katy Perry. Nu ştiu ce să admir mai mult la ea! Walt Disney, când a creat personajul Albă ca Zăpada, cu siguranţă pe ea a avut-o în minte. Dacă nu prinţul, mâine,
    măcar un pitic aş vrea să fiu. La cât am dormit zilele astea, Somnorilă aş fi, deşi e păcat să dormi în compania Albei.
    Anca, pentru descoperirea “La forza del Destino” te felicit pentru cultura muzicală. Pe mine mă obseda melodia, ştiam că am mai ascultat-o undeva, într-o altă interpretare( cu siguranţă nu Florin Salam), îmi umbla prin cap atât ea cât şi berea Stella Artois, dar n-o prindeam. Mulţumesc pentru indicativ!

  5. @Anamaria- ai un tată minune!
    @Odille, Carmen- mă bucur că v-a plăcut “Carul cu Bere”. Noi am mâncat acolo joi. Mâncarea era tot de joi, dar reţeta era de acum 100 de ani. Am mâncat boiereşte şi am făscut poze. La o masă alăturată erau nişte directori de bănci cam gălăgioşi. Ce-i drept, erau încă studenţi la ASE. Cred că dădeau un mic chiul la un seminar pentru că erau şi foarte fericiţi.

  6. Odille says:

    @ODLM, cind am inceput sa citesc despre Serban, nici nu am mai respirat. Bine ca acum este bine! Ma bucur din suflet. Stiu cum este sa fii parinte! 🙂 🙂
    Totusi, nu inteleg de ce facea febra, numai daca facuse o mica infectie?
    Sunt sigura ca voi aveti toate explicatiile.
    Gindurile mele cele mai bune sa fie cu Serban si cu voi.

  7. @Odille- făcea febră pentru că era o infecţie. A luat antibiotic o săptămână şi durerile au încetat. A doua zi după terminarea tratamentului au început iar durerile. O urografie a scos la iveală piatra înţepenită şi faptul că rinichiul drept nu mai funcţiona de o săptămână.
    Suntem în continuare părinţi grijulii. Mulţumesc pentru grijă!

  8. Odille says:

    @ODLM, 🙂 daca mincarea era tot de Joi a fost bine. 🙂
    Mai rau este cind primesti mincare care ar putea primi eticheta de “Antique”. 🙂
    Am avut asa o experienta la un restaurant bucurestean, considerat “en vogue”.

  9. Odille says:

    @ODLM, acum am inteles si m-am linistit.
    Sanatate si gindurile cele mai bune.

  10. @Odille- Astăzi, dimineaţă am adunat veşnicele frunze, iar la prânz am serbat ziua unui prieten la “Carul cu Bere”. Rezervarea a fost făcută acum două zile, altfel nu aveai loc la masă. Sunt meniuri pentru pensionari, pentru studenţi eminenţi separat şi restanţieri separat, meniuri pentru boieri dv., meniuri pentru scriitori şi ziarişti. A cântat cvartetul “Arpeggione” de nu ne-am înţeles. Am luat mâncare pentru proletari, adică mititei, zacuscă, papanaşi cu smântână şi miere cu nuci. Io-te acum venit-am şi berea-i bună! Am cântat de-am răguşit!

  11. Odille says:

    @ODLM, ma bucura succesul acestui restaurant, mai ales ca este bine meritat.
    Cu citiva in urma am fost impreuna cu prieteni buni, la un restaurant mic, modern, si abia deschis. Muzica a fost asa de tare si restaurantul fiind mic ne-a fost imposibil sa ne aparam. Unul dintre prieteni a fost asa de dulcel, cind mi-a spus la plecare:
    Cu o ureche nu prea auzeam, acum, cred ca am terminat-o si pe cealalta! 🙂

  12. Ana-Bell says:

    @ODLM: am citit ca sa fiu la curent cu ce s-a mai intamplat cu Serban. Pentru pietre exista si solutii naturiste, combinatii de ulei de masline cu nu stiu exact ce, mama a avut piatra la fiere asortata cu criza, deplasare la urgenta, disperarea fiica’si si, apoi, vindecarea pe care a gasit-o singura in Formula As. Serban va fi bine, pentru ca sunteti voi langa el 🙂 Anesteziile sunt o pacoste, eu am avut o rahianestezie care nu si-a facut efectul din prima, am simtit lama si nu era cea care are 4 picioare si par tartinabil pe covoare, apoi n-am avut voie sa misc capul 24 h, noroc ca m-au lasat sa dau din gura 🙂 Cofeina, intr-adevar, “works miracles” in cazul anesteziilor. Sa-ti fie feciorul bine repede, sa intre la “Submit comment” si sa iti spuna sa nu iti mai faci atatea griji 🙂

  13. @Ana-Bell- pentru pietre de rinichi nu ştiu de remediu naturist, dar pentru pietre preţioase nu există remediu când Ilinca mă roagă cu mâna pe inimioară.
    Pacienta: Doctore, cred că de 5 minute stau cu limba scoasă.
    Doctorul: ştiu doamnă, dar vreau să vă scriu în linişte reţeta.

    Mulţumesc pentru grijă, Ana-Bell.

  14. Ana-Bell says:

    @ODLM: grija vine natural la femei. Orice copil, al oricarei mame, e grija tuturor femeilor. Barbatilor le revine misiunea mai grea de a avea grija de inima femeii…
    Am aflat de curand cum se clasifica diamantele, mi-a spus o doamna care de 15 ani lucreaza intr-o fabrica ce se ocupa cu asa ceva. Ma uitam la portofelul ei Prada, la geanta ei Vuitton, la rimelul ei Lancome si, in final, m-am uitat in ochii ei si nu mi s-au parut mai luminosi, nici mai fericiti… nu pietrele fac raul sa curga, raul face pietrele sa luceasca. Sa curgi frumos prin saptamana asta, si o strangere de mana lui Serban.

  15. Ana-Bell says:

    BTW 🙂 Am 2 probleme de pus in scris: corect e Caru cu Bere 🙂 Si corect e cremwurst. Mi-a zis mie profa’ de romana. Si corect e sa spui ca la Caru cu Bere cele mai bune sunt bucatele romanesti, ca berea casei e cam slaba, ca e bine sa eviti cafeaua filtrata, ca la etaj sunt niste separeuri faine, ca au crama cu toate felurile de halbe, ca putin mai sus, pe “mana” dreapta e superba biserica Stavropoleos…ca Bucurestii stiu sa spuna povesti si cand tac 🙂

  16. Odille says:

    @Ana, parearea mea este ca lucrurile frumoase si elegante nu transforma un om bun in om rau.
    Dimpotriva, o femeie frumoasa si cu o personalitatea placuta, care-si poate permite sa se imbrace cu lucruri ingenios create si in culori de vis, va fi o placere sa o privesti, fie ca esti barbat, fie femeie.
    Raul sta foate bine si infloreste si in haine ieftine si in pietre nepretioase.

    Este adevarata ca bunatatea poate sa transforme haine ieftine in haine designer. 🙂

  17. Ana-Bell says:

    @Odille: nu asta vroiam sa zic, adica nu asta am vrut sa se inteleaga. Femeia aceea, care aparent le avea pe toate, este posibil sa nu fi avut lucruri mai importante decat hainele, bijuteriile… Am stat de vorba cu ea 30 min, cat am avut drum impreuna si, in alte circumstante, adica la distante mai mici, fizic, intre noi, am fi putut fi prietene. Parea un om fain, luminos. Nu parea, insa, un om fericit. Asa ca depinde daca hainele de designer vin de la cineva iubit, daca si le-a cumparat impreuna cu un om drag sau daca sunt doar costisitoare mijloace de a ascunde un gol. Azi sunt intr-o pasa aiurea, scriu numai prostii fara legatura cu subiectul si parca nici eu nu inteleg ce scriu. A nu se intelege ca nu rezonez cu un taior Chanel sau cu un parfum al aceleiasi case, cu un pantof care sa fie prelungirea piciorului meu sau cu o fusta care sa ma faca sa ma simt picata divin (dar temporar) pe vreun catwalk 🙂
    Ce vroiam, probabil, sa spun, e ca Ilinca ar fi la fel de bine lipita de sufletul lui ODLM si daca el nu ar fi la fel de prompt cu pietrele pretioase. Cand ramanem singuri cu noi insine, nimic nu ne imbraca mai bine decat faptul ca iubim si suntem iubiti.

  18. Odille says:

    @Ana, cu ajutorul tau am inteles sensul comentariului tau precedent.
    Sa ne dorim sa fim foarte iubite, sa avem suflete frumoase si sa putem sa purtam numai rochii ale designer-ilor cei mai talentati! 🙂 🙂 🙂

  19. Ana-Bell says:

    @Odille: subscriu 🙂

  20. Odille says:

    @Ana, dar sa si iubim pe cel ce ne iubeste. Numai asa vom fi fericite.

  21. Ana-Bell says:

    @Odille: ai pus degetul pe cea mai dureroasa rana a umanitatii 🙂 Iubim pe cine nu ne iubeste, suntem iubite de barbati pe care nu-i iubim.

  22. @Ana-Bell- sigur că este mai corect să spui “Caru cu bere” cum la fel de corect este “măgaru de Băse”, dar respectând-o pe doamna de română, în zilele noastre se articulează tot aşa cum, de exemplu, “să-ţi spuiu” l-a pierdut pe “u” în negura timpului. “Cremvuşti” s-a românizat, la fel şi ” sandviş”, “fotbal”, “salată biof” şi nu mă provoca, că mai scot!

  23. Odille says:

    @Ana, cind insa se intimpla sa cintam la aceeasi vioara, cu un singur arcus, suntem in Paradis.
    🙂
    Poate in Paradis nu este loc pt toata lumea? 🙂

  24. Odille says:

    @Ana si @ODLM, ma puneti intr-o situatie foarte delicata cu aceasta discutie despre lipsa unei singure litere “u”. 🙂
    Daca ati sti ce probleme am eu cu limba romina, dupa ce atitia ani nu am scris romineste, ati papa, sau sari peste litere fara nicio stringere de inima.
    Mi-as dori asta sa fie singura mea problema. 🙂

  25. Ana-Bell says:

    @ODLM: apropie-te, aprooopie-te, poftim manusa alba fix la picioarele tale, te provoc ! Astept mai multe cuvinte, batand darabana in birou.

  26. @Ana- Bell – a afla cum se clasifică diamantele este relativ simplu de pe Wikipedia, dar cum se dobândesc, asta-i provocarea!
    Chiar şi cu o mie de lanţuri să-i fie ferecată inima, o femeie ştie cum să iasă doar cu o crestătură din eschivă şi să fie pe mai departe iubită de altcineva. Ştiu că o să mă contraziceţi, şi eu găsesc câteva argumente de a mă încontra cu propria conştiinţă.
    Din cauza diacriticelor am perceput sensul mai târzior: “răul, râul sau Raoul”

  27. Odille says:

    Sorry, chiar nu stiu de unde am sosit cu acel “u”? Era vorba despre “l”. 🙂

  28. Ana-Bell says:

    @Odille: nu e vorba de mancat litere, restaurantul chiar se cheama Caru cu Bere, deci nu mai e important cum se scrie in romaneste (corect: carul) ci care e numele scris deasupra intrarii. Cat despre cremwursti, am o problema mai veche (neexpirata) cum modul in care apare scris acest cuvant. Imi amintesc lectia despre cuvinte care se termina in wurst, salivam la fiecare cuvant legat de vreo mancare crescuta pe mesele nemtilor 🙂

  29. @Odille- cred că nu te decizi uşor asupra designerilor şi atunci iei de la toţi.

  30. Ana-Bell says:

    @ODLM: a afla ceva de la un om nu se compara cu a afla ceva de la un site. Te rog sa ma contrazici 🙂

  31. Şerban mă cheamă sus la el în cameră. Zice că i-e dor de mine. Zic şi eu la fel.

  32. Odille says:

    Suntem ca niste sugative cind primim dragostea copiilor si ni se umplu sufletele pe loc. Stiu cum este. 🙂

  33. Odille says:

    @ODLM, sunt foarte selectiva, chiar si la designers. Cind vad creatiile unora dintre ei si vad si preturile de la $ 4000 in sus (unele sunt si 35,000$), ma rog, “Doamne, te rog sa nu aiba culoarea mea!” Pt ca daca ar avea si culoarea, atunci cred ca m-as culca pe jos linga acea rochie, numai sa nu ma despart de ea. 🙂
    Insa imi plac si copiile reusite. 🙂

  34. Odille says:

    @ODLM, trebuie sa plec cin citeva minute si nu am inteles sensul celor spuse de tine: “Chiar şi cu o mie de lanţuri să-i fie ferecată inima, o femeie ştie cum să iasă doar cu o crestătură din eschivă şi să fie pe mai departe iubită de altcineva. Ştiu că o să mă contraziceţi, şi eu găsesc câteva argumente de a mă încontra cu propria conştiinţă.”

    Poate vei fi dragut sa vii cu o lamurire.
    Pe curind. 🙂

  35. Odille says:

    @ODLM, oricit am incerca sa simplificam sentimentele si viata , ele sunt intotdeauna cu citiva pasi inaintea oricarei logici si a tuturor formulelor matematice.
    Probabil ca de aici si minunatia lor. 🙂
    Dupa cum vezi nu te-am contrazis nici un pic. 🙂

  36. @Odille- plăcerea nu are culoare şi preţ. Şi ce dacă este 35.000 dolari?. Ia-o cât încă-i la preţul ăsta, p’ormă ajunge la 20.000 şi zici că-i la second hand!

  37. Odille says:

    @ODLM, am crezut ca scapasem de spalarea pe creier comunista datorita spalarii pe creier primita de la tatal meu inca de cind eram micuta, si anume, sa nu cred in nimic cu tenta comunista. Trebuie sa spun ca-i voi fi intotdeauna recunoscatoare.
    Si, am avut un moment de totala uimire, cind mi-am dat seama ca ma auto-apreciasem. 🙂

    Am primit un catalog de la unul dintre magazinele din Toronto si pe o pagina era un model cu o haina de $ 35,000. Adevarat ca era superba. 🙂
    Am vazut rosu, ca atunci cind ma supar rau si primul meu impuls a fost sa sun departamentul de Public Relations si sa imi exprim indignarea pt asa o bataie de joc. O Haina, 35,000!
    Apoi mi-am data seama ce stahanovista gindire (cred ca asa se spune). 🙂

  38. @Odille- superbitatea hainei o dădea preţul. Dacă era numai 200 de firfirici, trecea neobservată şi nu-ţi mai dădea prilejul să vezi roşu. Eu când am trecut la un târg de cosmetice pe lângă o foarfecă de tuns (profesională, ce-i drept) şi am văzut preţul de 20 E, am zis că-i ok şi am vrut să-mi iau şi eu una ca să tai nişte tablă la coteţul lui Ricci. Am scos 100 de lei şi am dat s-o iau. Fata, nevinovată şi cu un şorţuleţ ale cărui bretele se deznodaseră aştepta şi restul de 8.500 lei. Era 2000 E, dar eu nu văzusem virgula. Mi-a zâmbit larg şi nu mi-a dat banii înapoi, atât era de frumoasă. Foarfeca.

  39. Odille says:

    @ODLM, am crezut ca numai eu skip prima cifra din pret, din $ 1219, eu citesc $ 219 si ma gindesc ca asa o rochie la 200 de dolari, este de-a dreptul cadou. 🙂
    Insa ca tu sa skip ultimile doua cifre inseamna ca tinara avea ochii verzi! 🙂

    Eu, fie ma trezesc la casa, fie sotul meu imi dezvaluie pretul, spre marea mea dezamagire. 🙂
    Si totusi, cum poate fi o foarfeca Euro 2000? Ce taia, metale rare folosite pt avioane?

  40. CristinaC says:

    Odille cred ca taia visele in multe parti sau frunze cainilor… stii tu nu e prost cine cere…ca snobi se gasesc oricand si peste tot!

  41. @Odille- am fost la un târg de cosmetice şi într-un colţişor mare era o firmă care îşi expunea ustensile pentru frizerii: brice, scaune, chiuvete, uscătoare de păr,foarfece, etc. Toate erau din oţel inoxidabil făcute din vechi săbii de samurai căzuţi în luptele cu ninja şi adunate cu grijă de inspectorii de teren. Dacă laşi un fir de păr să cadă pe lama ei de la 1,23 m (totul se petrece în inches) acesta va cădea pe masă într-un zgomot specific. Eu n-am văzut, sau mai bine zis, mintea mea nu putea pricepe, virgula după 20. La asemenea sume poţi să înţelegi că erau alese ca hostess numai fete de podium, ca atunci când mi-am cumpărat Ferarri şi am rugat-o să-mi arate unde-i volanul.

  42. @Ana-Bell- am aflat de la un site că eşti un om bun, aşa că nu o să te contrazic, din contră, aş zice chiar că inima unei femei trebuie încălzită până la roşu. Unii înţeleg prin asta să o bage în priză de dimineaţă: calcă, freacă, spală. Eu nu, eu sunt pentru metoda convenţională: o floare în buchet de două mâini, un triunghi de tort din ciocolata pasiunii, un zâmbet prin vizor, un curăţat de cartofi…

  43. Ana-Bell says:

    @ODLM: so whose “site” are you on ? 😀 Eu cred ca site-ul ala habar n-avea ce scrie (vorbeste, daca aveai si optiunea cu sonor), dar am sa imi insusesc cele spuse de tine, gandindu-ma ca, daca imi repet suficient de des ca sunt un om bun, s-ar putea sa imi reuseasca faptic. Cu sau fara petale spalate de ploaie, frecate de vant, calcate de soare…in picioare… 🙂
    http://www.youtube.com/watch?v=zrCvsjeicnM

  44. @Ana-Bell- I’m on your “site”, of course! Scriptic, eşti om bun şi deschizi uşa numai oamenilor buni. Ca mine, care faptic, sunt rău că nu pap tot.

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: