search
top


Robert Turcescu

Fericirea de a muri în chinuri

Autor: Robert Turcescu

Patru maimuţoi adunaţi în jurul mesei dintr-un studio de televiziune discută aprins despre cum o să rateze România intrarea în spaţiul Schengen din cauza scandalurilor care zguduie Poliţia şi Ministerul de Interne.

Le ştiu, deja de prea multă vreme, rânjetul încărcat de nerăbdare: să moară, să se întâmple, să se împută! Şi ca ei, nenumăraţi alţii, pentru care starea de bine e direct proporţională cu suma eşecurilor noastre mai mici sau mai mari.

Nu ştiu dacă prin definiţie suntem fatalişti, pesimişti sau doar incapabili să ne imaginăm că am putea să şi reuşim. Dar ceea ce se vede dincolo de carcasele vorbitoare care apar din ce în ce mai des în spaţiul public e un putregai sinistru, o nerăbdare bizară de a îmbrăca haine de doliu, un apetit grozav pentru colivă şi parastase. Pare că avem o plăcere teribilă să îngropăm idei, oameni şi speranţe. Din când în când, cu un oftat din rărunchi, se mai arată lumii româneşti încă un învins, gata să-şi mărturisească lehamitea, abandonul, capitularea. Să fii dezamăgit sau înfrânt, după o cât de mică încercare de a privi cu speranţă spre viitorul tău sau al ţării, a ajuns un soi de virtute şi aşa se face că, pe stradă sau la televizor, e plin de inşi căzuţi, trişti şi pesimişti care poartă, la vedere, medalia nefericirii.

Bocim non-stop. Talkshow- urile de azi sunt o poveste nesfârşită despre cum nu merge, n-o să meargă şi n-a mers nimic. A ajuns nefiresc să spui că se poate, devii suspect dacă te declari încrezător sau optimist. Se caută, febril, personajele acrite, au întâietate toţi cei care pun la îndoială aerul, apa, ziua de azi şi, mai ales, ziua de mâine. Nu există viitor pentru că suntem foarte ocupaţi să îngropăm morţii prezentului şi să urlăm, din rărunchi, că am înfrânt. În fapt, bănuiesc că ne place atât de tare să ni se spună că suntem proşti, incapabili, hoţi, puturoşi sau corupţi, încât nici măcar nu ne mai imaginăm cum ar putea arăta zâmbetul curat al unei victorii.

Nu-mi iese din cap reacţia unui comentator TV după o victorie a echipei naţionale de fotbal, în urmă cu ceva ani. Omul era debusolat complet, aşteptase, cu nerăbdare, înfrângerea, se pregătise să găsească vinovaţi, cauze, explicaţii. Era absolut descumpănit şi trist în faţa succesului. Minute în şir a fost incapabil să articuleze altceva în afara unor interogaţii retorice despre cum poate fi explicată o asemenea întâmplare fericită. A vorbit despre şansă, zeii fotbalului şi, doar în treacăt, despre tactica noastră superioară. Era convins că e vorba de o întâmplare şi refuza, cu hotărâre, să creadă că am fost mai buni. În mod paradoxal, era trist că trebuia să fie fericit!

Azi, mai mult ca oricând, pare că ne e teamă de eventuale reuşite. Simt că o dezamăgire cumplită s-ar întinde peste România dacă, printr-un miracol născut, să zicem, din muncă mai multă, am reuşi să intrăm în Schengen sau să ieşim din criză. Văzând o autostradă terminată sau o guvernare eficientă, trăiesc cu impresia că mulţi conaţionali ar izbucni într-un plâns isteric: de ce să ne fie bine când ne place atât de mult să ne fie rău?! Ce ne-am face fără nereuşitele noastre, cui am lăsa spaimele, neputinţa şi, mai ales, bocetele pe care le-am exersat atâta amar de ani?!

Pentru norocoşii care mai au ocazia să şi respire între două sughiţuri şi trei suspine, propun un exerciţiu de imaginaţie, în care România e o clasă cu elevi mulţi şi foarte nerăbdători să descopere drumul spre victorie. De la catedră, profesorii naţiei nu-i învaţă nimic, în schimb, nu mai contenesc să le spună că sunt lepre, loaze sau loseri. Li se “explică” în termeni categorici că n-au nicio şansă, că sunt proştii proştilor, fraierii fraierilor. Apoi, cu cinism şi-n bătaie de joc, sunt lăsaţi să dea examenul greu al reuşitei în viaţă. Dacă, printr-un miracol, sunt şi câţiva care reuşesc, e degeaba: sunt mult mai mulţi cei care sfârşesc prin a se lăsa narcotizaţi de beţia eşecului, în ţara unde aplauzele sunt rezervate celor înfrânţi.

Maimuţoii care trăiesc din înmulţirea şi vânzarea spaimelor găsesc în România de azi locul cel mai profitabil pentru mizerabila lor afacere. Nu-mi rămâne decât să le doresc un faliment rapid şi cât mai dureros cu putinţă, ca să testeze pe pielea lor superba fericire de a muri în chinuri.

5 Responsesto “Robert Turcescu”

  1. Da Marina, în EVZ, dar mi-a plăcut aşa de mult că l-am preluat de acolo.

  2. carmen says:

    Din ani ’90 in 93 am tot cauta optimista in presa libera stiri pline de entuziasm. Dar coplesita de stiruile morbide pesimiste si deocheate am renuntat sa mai rasfoiesc presa. A urmat televizorul cu cativa ani mai tarziu. Acum imi selectez cam ce stiri m-ar interesa sa citesc pe net. Acum sunt deceptionata de conceptul de “majoritate” care prin ignoranta sau atractie spre fatalitate ne rapeste libertatea de a fi optimisti. Speranta mea a fost farama de credinta ce o aveam in Domnul Isus care a crescut in inima mea si m-a eliberat de toxicitatea , otrava ce se toarna in avalansa peste noi. Eu cred ca daca la nivel de individ redescoperim sa ne incredem in Dumneszeu si sa credem ca Domnul Isus ne-a salvat la cruce, ca a murit pentru fiecare dintre noi pentru ca noi sa fim mantuiti nu numai de pacatele noastre ci si de ce ne asalteaza in fiecare zi putem face fata acestor vremuri cu totul dificile. Si cu cat mai multi vom fi eliberati prin credinta cu atat mai mult vom putea schimba si lucrurile din jurul nostru in bine. Sursa dragostei si bunatatii vin de sus , si poti birui raul prin dragoste si bunatate. E greu , dificil, dar nu imposibil. De cate ori citim despre lucruri frumoase bune si inima noastra si minte noastra e mai bine…Iar cand reusim sa si facem bucurie in jurul nostru ne simtim fericiti…

  3. Marina says:

    L-am citit ieri in evz parca. Mi-a placut ! Consider ca are mare dreptate in ce afirma . Sunt oameni pe la tv care nu vad decat raul din jur pe care parca ei il fac si mai mare , si mai infricosator decat este .

  4. Da, Ana- Bell, acest articol al lui Robert Turcescu aduce o nuanţă de speranţă, este cursiv şi frumos scris ca de altfel şi succinta ta analiză şi încrederea manifestată în viitor.

  5. Ana-Bell says:

    M-am intersectat de cateva ori, cateva secunde cu tenta de minut, cu emisiunea 100%. Parca imi placea. Apoi, dupa ce am ajuns sa caut pe telecomanda butoane care nu existau, butoane care sa ma duca intr-o lume frumoasa, am renuntat la tot ce e stire de orice natura, mai ales politica, care parca e mai morbida decat un accident in lant pe neautostrazile nemuririi nationale. Talk-show-urile au cazut din grila si grija mea la gramada cu restul. Deci nu mai stiam ce face Robert Turcescu. Dupa acest articol, insa, ma bucur ca l-am regasit. L-as boteza Robert Romanescu si i-as da pe 6 luni puterea si haturile tarii asteia ca o caruta cu prea multi boi si prea multe junici acoperite doar de un fan pe langa subsuori. Si as vedea ce face cu ele. Ca ajutoare, i-as da numai oameni foarte tineri. Care sa greseasca pentru ca sunt tineri, nu pentru ca sunt imbatraniti de cate rele au facut. I-as ierta pentru toate greselile, pentru ca le-as vedea sclipirea de incredere din priviri. Puful de inocenta. Dramul de dorinta de a face bine. Utopia ca vor schimba rahatul in bici ca motto. As vota tineri sa schimbe moralul cazut in imoral cu orice iluzie vor ei, pentru ca orice iluzie e mai buna decat cupiditatea acra si veninul acid cu care si-au facut transfuzii TOTI politicienii nostri dinainte si de dupa 1989. Apoi m-as aseza confortabil si as privi in nestire stirile, cu dorinta nebuna a omului invatat cu raul dar care nu se poate dezvata de memoria binelui pe care l-a visat intr-o noapte de vara, efemera ca speranta, frumoasa ca ea.

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: