search
top


Biblioteca

Doamne,pentru balul mascat vreau să mă îmbrac în drac. Nu-i bai,nu?

Când ştiam că trebuie să mă duc la peşte, dădeam o raita de cu seară, aşa pe la chindie, şi pe la bibliotecă. Citeam şi pescuiam pentru că trebuia să stau liniştit deoarece nici peştelui nici ţânţarului nu le este pe plac să te agiţi. Era o clădire cu stucatură multă şi ancadramente bogate pe la ferestre şi uşi. Aticul şi bovindourile erau o dantelărie în piatră ce dăinuie şi azi , fără a fi avut neşansa de a fi ştirbite de macaragii idioţi, făcuţi pe bandă după 3 luni de instructaj, din care două, în şedinţe de partid. Era ca o clădire din multele ţări care avuseseră colonii şi ale căror bogăţii fuseseră aduse spre păstrare în multele ţări.  Dacă ai fi scrijelit umpic tencuiala ca Monte Cristo-contele, ai fi dat de bogăţii în teancuri de : banane, tutun, cafea, vodcă, pepite, rochiţe pipite.

Coloniile emiteau serii de timbre: IFNI- antilope Gnu, Republica Malgaşă- fluturi, Noi- cap de bour, Io-Ilinca. De câte ori mă uit la timbrul meu “Cap de bour”, în coliţă, cu grad de înalt cavaler, îmi aduc aminte de basarabeanul meu , profu’ de istorie, Barariu. Când l-am întrebat, noi clasa, cum au fost traşi pe roată ( nu pe sfoarăăăă!) Horia, Cloşca şi Crişan, a binevoit a ilustra vizual evenimentul. A început de pe podestul catedrei şi tot ce i-a ieşit pe gură a fost “Hoaşca şi …şan” tocmai din pricina poziţiei contorsionate care voia să ilustreze o tangentă la roată. A ţinut 3 lecţii pe această temă, dar noi tot chiombâş ne uitam. Culmea că nici directoarea n-a înţeles, deşi-i era soţie.

Înăuntru, clădirea era toată în lambriuri de mahon, intarsii de sidef, candelabre mari, cu lanţ, care se coborau pentru a le schimba becurile, linoleum. Parchetul crecă era varză din cauza nemţilor, ruşilor, muncitorilor în căutare de “Capitalul” de Marx. Partidul hotărâse să se pună linoleum. Dedesubt, scârţia istoria…

Această clădire fusese un club select al oamenilor de afaceri. Sala de lectură era cea mai fromoasă… pe sus. Pe jos,linoleumul verde şi băncile de scândură geluită făcute în atelierul vreunei închisori, dădeau adevărata măsură a instaurării noului lagăr socialist. Când pătrundeai în sală scârţâiai până în capătul celălalt şi perechi de ochi îţi scrutau portul şi-ţi tăiau cheful. Erau murdari aduşi la culturalizare cu forţa. Abia aşteptau un prilej să intre cineva şi ei să ridice ochii din lectura care le producea scârbă. Am văzut eu bine… Elitele luau cărţile numai pentru acasă. Îţi spuneai numele şi bibliotecara, D-ra Lorelei – studiase facultatea de Litere şi rămăsese aşaaa, c-o pasiune pentru cărţi- se îndrepta către sertăraşele cu litere unde avea fişa ta cu toate “comenzile”. Lansai o nouă comandă şi aşteptai răbdător în bancă. D-ra Lorelei îmi extrăgea fişa, ca un bilet de papagal …ce eram.

Fiind cu mama în piaţă, l-am întâlnit pentru prima oară pe omul cu flaşneta şi bilete de papagal. Dădeai un ban şi un papagal îţi extrăgea biletul. Mie mi-a căzut că voi fi briliant. Şi mamii la fel. Toate identice, pentru că le-am luat pe toate în speranţa că vom găsi unul cu “eşti un prost”. Banii am crezut că îi lua omul să cumpere mâncare papagalului. Era invers!

D-ra Lorelei era bună. Bună de tot! Am înţeles asta mai târziu, când aveam să-mi dezvolt simţământul acela. Ştii tu… Totuşi, o bănuială tot mă încerca pentru că prea se duceau muncitorii des la a-i comanda cărţi din rafturile de jos, unii, de sus ceilalţi.

Pereţii avuseseră fresce pe ei, care fuseseră acoperite cu vopsea verde în nuanţa linoleumului. Sub vopsea se mai întrezăreau figuri şi siluete.  Numai o mână de vopsea era dată. Economie sau furată pentru a acoperi tabla vreunui acoperiş,n-are importanţă! Era şi o siluetă înaltă drept în faţă. Dedesubt, se mai putea distinge un text: “Vivat Rex”. Oare ce acte de bravură -mă gândeam eu-făcuse câinele ăsta de merita o întreagă frescă în planul principal ?  Încă mirosea în sală, a trabucuri fine de industriaşi. Pentru a-i elimina orice urmă, mârlanii aduseseră să ardă cărbuni tocmai de la Petrila. Ce-i drept, acum era un melanj de  locomotivă – 80% , trabuc fin -2% şi restul, muncitori şi ţărani.

Ce contrast faţă de cei ce s-au tratarisit în ăst aşezământ cu un coniac şi o havană originală! Mănuşile albe, fracul, pantofii de lac, vorbele alese… La plecare, valetul îndepărta cu dosul palmei o scamă închipuită de pe melon şi-l înmâna industriaşului, care era pe punctul de a-l uita. “Oh, ma melon, je ublie!” Mârlan ! Înseamnă că învăţase franceza la Moscova cu profesori de 4 stele. Pe umeri…

Vorbele astea, iar mi-au adus aminte de D-ra Lorelei.  Acum a ieşit la pensie. Colega ei a păstrat totuşi plăcuţa aia de alamă de pe birou, cu numele ei: LORELEI  M.

PS. Această întâmplare este trecută în analele mele.

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: