search
top


Într-un cot

Şi a fost vară atunci...

Aşa cum simţi clasa a o mie de sori aşa simţeam căldura Ilincăi încolăcindu-mi gândul, fapta, trupul. Se radicalizase dragostea, nu mai voia să se abandoneze amăgirii şi Ilinca era tot ce existam. Să profit de momente în care dureri atroce mă încercau în lipsa ei, tocmai pentru a-mi aminti de cum sunt eu instruit să îndur? Şi dac-o ştiu sus, la etaj, ard cu flacără deschisă topindu-mă de dor. Direcţia nu mi-e indicată de instinctul de a urmări femeia din ea, ci dincolo de cuvinte, nutresc atracţia pentru cea destinată mie, cu tot ce-i aparţine: graţie, clasă, bunăvoinţa de a-mi fi singurul mugur pe ramură. De lăudat nu îmi erau pornirile către crezul ei în dragostea mea de azi şi de atunci, dar mai ales acele mici nimicuri ce se spun din priviri duioase, în clipele de intimitate şi-n momentele de după.

Nu vreau s-o preamăresc. Îşi ştie şi singură obârşia, este conştientă că prin vene, aşa-i văd eu sângele: albastru. N-a fost crescută la o fermă de regine cu număr de serie şi coduri de bare. Ea însăşi s-a înfiripat din dorinţa mea de a exista, pentru zilele mele ce-au fost şi care mai vin. Am urcat-o pe piedestal pentru a-i admira talia şi a o înlănţui c-o mână, pentru ca cealaltă, liberă, să-i mângâie obrazul pe care n-au ce căuta lacrimile tristeţii prilej  a se prelinge.

Ilinca nu este fata care să vorbească excesiv. Dacă sparg un pahar când spăl vasele, mă uit galeş ca un pisoi cu coada stufoasă, pripăşit de prin vecini, admirat pentru vesta sa albă de pe piept şi care n-a ştiut că laptele a fost pus  pe fereastră la răcit şi nu întru desfătarea papilelor sale. Îmi zămbeşte, preia afacerea la cheie şi continuă să spele paharele manual, pentru că nicio maşină de spălat din lume nu le lasă bec privit în zare, fără urme de calcar, de amprente, de ruj. Exagerează, ştiu asta de ani, nu o pot plia pe ce trăim noi pământenii sadea, care-am băut şi din gamelă şi din mâna căuş după ce-am săpat grădina. Mint şi strâng spăşit cioburile cu mopul şi faraşul de pompier care mă aflu, din cămară, unde ţinem mereu un pachet de biscuiţi rotunzi, cu zimţi de fabrică. Menirea acestor adjuvanţi este de a muşca jumătate în acelaşi timp cu jumătatea ta, care muşcă din cealaltă jumătate. Nu mulţi practică acest catalizator al simţurilor şi se complac în a mânca biscuitul singuratic, fiecare în colţul său, gândindu-se la orice şi oricine, numai la regina nopţii de sub duş acum, nu.

Ce-ar fi să merg sus, s-o aştept în dormitor şi să-i citesc Dostoievki- Fraţii Karamazov? Ştiu că nu suportă nici gândul măcar să-i citesc eu, aşa că, se va înveli până la gât, îi voi aşeza perna îmbufoiată, la verticală, ca pentru citit, îi voi deschide cartea la pagina pe care mă roagă pe mine s-o reţin, de noaptea trecută şi-mi voi lua poziţia într-un cot. Voi savura, ca în fiecare seară ,profilul ei, cu urechea cu cercei mici, nasul în vânt cât să-mi dea veioza în ochi, buzele cărnoase ce vor fi pecetluite în curând, ochii care se citesc din profil, exact ca-n desenele pe care le consideram exagerate. Se va uita la mine pe sub sprâncene, întorcându-mi cu palma caldă , parcă n-ar vrea, faţa spre veioza mea, căreia i-am spart becul, de atâta nefolosinţă.

O citesc pe ea şi mi-e deajuns…

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: