May 20, 2012
Rezervaţia
Exerciţiu yoga: pui mâna şi iei un picior
Mia era atât de încrezătoare în lumea imaginară descrisă de mine încât era gata să se mute oricând din grădina ei în grădina mea. Avea o grădină imensă, bordată de jur împrejur cu thuia înalţi şi deşi. Singurul regret pe care intuiesc că l-ar fi avut era faptul că lăsa în urmă nişte melci cu casă. Înainte ca tatăl ei să tundă gazonul, Mia se ducea repede şi strângea într-o cutie de carton a aspiratorului toţi melcii, bob cu bob. Mă chema după ce se umplea cutia şi îl zorea pe taică-su să tundă mai repede iarba ca să poată să ia tocătura şi să le-o dea sărmanilor. Am întrebat-o dacă le dă numai tocăniţă goală, fără măcar câţiva melci homeless şi-un pic de usturoi. Sufletul ei milos pentru orice vietate care zboară, ţopăie, se târăşte, sau chiar merge, nu gusta astfel de glume şi totuşi mi-a răspuns că simte o şi mai mare compasiune pentru melcii fără casă care n-au avut în viaţa lor bani de chirie.
După ce se termina tunsul, eu târam mai mult cutia, iar Mia îi semăna la distanţe standard între ei ca să nu li se încurce culoarul de zbor. Le mai adăuga nişte tocăniţă vegetariană drept gustarea de după-amiază şi dădea drumul la sprinklere. Era o ploaie artificială, dar melcii o interpretau ca pe una mocănească care le făcea foarte bine la tenul lor, cam uscat. Era ditamai rezervaţia, cred că cea mai mare din lume. Vestea că primesc un tratament extra all inclusive (aveau şi băutură la discreţie) a făcut înconjurul cartierului şi ne-am trezit şi cu oaspeţi. Am rugat-o pe Mia să-i înscrie cu marker fosforescent pe imigranţi. Se organizaseră în chibuţ şi rădeau orice li se părea lor verde. Cred că dacă ar fi putut vorbi, ar fi fost un vacarm mai mare decât în Piaţa Tiananmen.
I-am spus într-o zi că se găseşte un praf anti-melcăraie, că este delicios pentru melci, îl înghit cu gogâlţi şi că a doua zi se albăstresc şi în decurs de nici o oră fac explozie cu tot cu casă. Le-am rugat pe ea şi pe Kiwi, sora ei, să nu stea în calea lor pentru că s-ar putea întâmpla ca schijele, şrapnelele, să le rănească. Am venit a doua zi şi m-am ascuns după un fag peduncular de unde am dat drumul la nişte pocnitori. Mia învăţa în camera ei, cu geamul deschis. A ieşit val vârtej şi a inspectat câţiva prin sondaj. Aveau culoarea lor naturală beige-târlici. Binecuvântez căldura înăbuşitoare care nu i-a permis să ţină nicio hăinuţă pe ea. Am fost primit în camera ei pentru a învăţa tustrei Legea lui Arhimede: noi doi în cadă şi Kiwi pe gaura cheii. Am fost totuşi un pic atenţionat că i-am speriat cu pocnitorile mele. Am asigurat-o pe Mia că melcii nu aud şi nu pentru că au cochilie cu termopane, ci pentru că aşa sunt construiţi: să pipăie. Sunt ca mine când aud “nu se poate!”.
În dimineaţa aia plouase mult. Era tare linişte prin casă, ceea ce ni se părea tare neobişnuit, mai ales cu Kiwi prin preajmă. Se auzeau, în sfârşit, păsărelele. Crescuseră o mulţime de ciuperci la baza copacilor. Nouă ne era foame după atâtea corpuri scufundate într-un lichid şi împinse de jos în sus cu o forţă egală cu volumul de apă vărsat pe lângă. Ne-am dus la bucătărie şi l-am surprins pe Fănuţă, băiatul din vecini, care o îndopa pe Kiwi cu nişte prăjeală dintr-o tigaie. Reţeta era simplă: ciupercile erau tocate mărunt şi, nespălate pentru că ploaia îşi făcuse cu prisosinţă datoria după spusele lui Fănuţă, au fos aruncate într-o tigaie încinsă. Răspunsul lui Fănuţă a fost că azi n-a avut bani de-o Milka cu lapte. Am stopat procesul şi l-am înşfăcat pe Fănuţă de-o aripă şi pe Kiwi în braţe şi i-am suit în maşină. Nu le-am spus unde mergem ca să nu sădim panica în gaşcă. La spital, au avut parte de acelaşi tratament: spălături stomăcele. La întoarcere, Mia conducea, iar Kiwi scâncea în braţele mele. Motivul nu era nici durerea, nici sperietura.
– Mi-a văzut Fănuţă chiloţeii.
Am asigurat-o pe Kiwi că şi eu îi văzusem pe ai soră-sii şi că “uite că Mia nu plânge din aşa nimic”. Am primit un semn discret cu vânătaie de la Mia care a luat piciorul de pe acceleraţie în acest scop. Primul lucru pe care l-a povestit Kiwi când Mama Mia a cerut raportul de peste zi, a fost motivul vânătăii. Am încercat să ies elegant spunând că i-am zărit pe sârmă, la uscat, în culoarea lor ciocolatie şi cu floricele orange. Am primit poruncă să tund gazonul pe perioada unei luni întregi. Eram monitorizat strict de Suta şi Kiwi, iar drumul către Mia îmi era blocat. Până la urmă, tot sărmana Mia s-a îndurat de mine şi a venit la garsoniera mea. A apărut glorioasă, cu o măslină din frigider. De emoţie, am lovit noptiera, veioza s-a clătinat şi în încercarea de a o stabiliza era să dărâm televizorul. Reacţia afectivă spontană s-a dovedit nejustificată. Fusese doar o poftă trecătoare.
De atunci, am căpătat o dexteritate în a mânui maşina de tuns iarba de nu-ţi faci o idee. Se pare că rezervaţia de melci a dat roade. Am găsit doi însemnaţi cu marker fosforescent. Mia, haide să-i grijim…
Ca de obicei Omule…
Fug la un seminar cu fosforescenti….
Mă uit la Eurovision acum