search
top


La Drăgaică

Roata tinereţii

Primul miros pe care-l simţi când intri la Drăgaică, este cel de floricele. Proprietarul instalaţiei avea de muncit cât era ziulica de lungă la un vas de tablă care glisează pe rulmenţi, de-a lungul unui cadru de fier-cornier şi care este agitat du-te-vino deasupra unui jăratec, întreţinut viu cu foale de picior. Principiul este acelaşi cu cel al aparatelor de astăzi de la Altex, dar floricelele pe jăratec viu nu au un gust mort, de curent electric care-şi pierde savoarea pe parcursul de la centrala electrică pe cărbuni, la mine în contoar. Floricelele, când începeau ele să pocnească mai abitir, li se aduga un prăfai de sare şi aşa calde şi înflorite erau vărsate într-un acvariu, din care, concubina patronului, lua o doză cu o mensură făcută din tablă zincată, cu mâner rotund şi lustruit, pe care o vărsa într-un cornet, confecţionat decuseară din caietele de dictando  ale fiului celor doi, rezultat dintr-o căsătorie anterioară ei. Pe acvariu,  era scris stângaci, cu vopsea roşie, numele firmei “P&C”. Acum, după ani buni, am găsit într-un magazin de antiques, acvariul inscripţionat “P&C” şi mensura din tablă zincată. Vânzătorul le lăuda ca pe o relicvă a unui secol trecut:

-Domnu’, aţi face o achiziţie cugetată dacă aţi cumpăra aceste minunăţii care au aparţinut unei firme de renume, uitaţi, exact cum scrie aici “P&C”, care înseamnă Petrache şi Concubina. Au murit săracii, dar fiul lor a jucat la “păcănele” toată averea părinţilor şi acum mai vinde şi el ce-a mai rămas. Eu, să fi fost în situaţia lui (a bătut în sticlă de patru ori, pentru că cel mai apropiat obiect de lemn era cuierul pom, de la intrare, în care eu îmi agăţasem jobenul şi cheile de la Lamborghini) zău Domnu’, mi-aş fi văndut plapuma, făcăleţu mamii, dar nu mi-aş fi văndut însemnele unei firme atât de prospere.

Pe mine mă cunoşteau cei doi ca pe un cal breaz, pentru că le duceam la caiete câte nu puteau ei duce. Tata,pictor, îmi forma mâna cu scrisul caligrafic şi fiecare literă din alfabet avea câte un caiet dedicat cu “A mare de tipar, a mic de mână” şi tot aşa până o luam de la capăt. Dacă eram chinez, cu alfabetul lor nu m-aş fi plictisit, dar aşa, sunt arhimandrit în caligrafie, chiar şi tehnoredactarea urmează acest curs firesc imprimat de tatăl meu, iubitor de Eminescu.

Cornetul cu floricele frigea instantaneu şi primul gest de bun simţ al copiilor era să-i dea drumul pe jos, în aceeaşi milisecundă. Era o feerie în jurul lui  ‘nea Petrache, alb pe jos şi plin de porumbei rotaţi ,tot albi. Repede gânditor, aşa cum aveam sticluţa cu spirt, tot aşa, îmi luam o mănuşă desperecheată de la “saltaru” cu lucruri de iarnă, de câte ori mergeam cu Ilinca la Drăgaică. Adică totdeauna…

Aveam cont deschis la ‘nea Petrache, pentru caietele pe care le furnizam şi care prezentau nu numai valoare practică dar şi valenţe pedagogice, prin caligrafia afişată. Cornetul fierbinte nu răzbătea prin mănuşa care o uimea pe mama de căte ori o luam de la lucruri de iarnă, în plină vară. Astfel echipat, pentru fiecare floricică pe care i-o dădeam Ilincăi, căpătam un pupic: pe obraz la mioarţe de floricele şi pe gură de la grăsălane. Aveam un consemn cu Concubina: când mă vedea că fac o reverenţă, asta însemna că sunt cu Ilinca şi îmi scotea de sub tejghea cornetul cu floricele alese cu mâna, pe sprânceană, grăsălane una şi una. Ea chiar îşi ducea mâna la sprânceană, pentru că aşa înţelesese ea să-mi răspundă la consemn când am luat-o deoparte la matineu în pregătiri şi am rugat-o să mi le aleagă pe sprânceană.

Mare hoţ şi fin observator Pavlov ! N-au trecut nici trei reprize şi concubina făcea  o reverenţă când mă vedea şi eu doar duceam mâna la sprânceană. Era durere să am tăietură de briceag (unealta mea favorită de la descoperirea focului încoace) şi eu să fiu nevoit să torn din sticluţa de spirt pentru a mă desinfecta în scopul administrării de floricele. Câte nu înduram eu pentru Ilinca şi mai ales, aveam o plăcere sadică să fac “aaah!” la spirt. Cu palmele calde pe obrazul meu, cu ochi albaştri pătrunzători, cu un zâmbet trist a încurajare, îmi sorbea durerea cu un “te iubesc” profund şi pentru totdeauna.

În ciuda floricelelor cu gust de spirt, Ilinca ştia ce urmează şi, dacă din greşeală, Concubina mai scăpa şi câte-o mioarţă de floricea, Ilinca o arunca cu dezinvoltura cu care arunci o alună calcinată. “Asta nu-i corectă, o dizgraţie a floricelelor!”- spunea şi trecea la executarea excepţiei ca făcând parte din regulă.

Având contul atât de deschis, nu ne mai săturam de pupături. Nici eu…

4 Responsesto “La Drăgaică”

  1. La Drăgaică mănâncă cocălarii mici . Ăia mari sunt la crâşme de fiţe. Poţi să refulezi.

  2. ovidius says:

    curios lucru, mie la dragaica imi miroase a mici si alte carnuri la frigare, pe gratare prea intens folosite sa fie curatate. comercial si infect, ca orice balci. scuza-mi refularea, pur si simplu nu-mi convine.

  3. meninne says:

    …primivara si nostalgia copilariei, cand totul era fantastic! 😉

  4. dAImon says:

    tu, acum am realizat. tot citeam la articole si nu stiam ce amintiri trezesc din strafunduri.

    ai stilul si pasiunea lui Teodoreanu din seria Medelenilor, vine primavara cu fiecare articol 🙂

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: