search
top


Continuare Doi Gimbuşluci Cadâni

Aşa ceva rămâne după ce scoţi rolele

…pisicii din casă care zgâria uşa cu ghiarele, semn că voia să iasă afară. Marina nu se aşteptase să vin aşa neanuţat totuşi. Se tot uita la telefon şi verifica apelurile. Eu adusesem ceva seminţe de pin şi nişte rucola şi tocmai pregăteam o salată când a sunat telefonul ei. L-a luat. Marina se schimbase într-un halat alb, lung, care nu-i lăsa decât nasul afară şi am constatat că se schimbase şi la faţă. Se uita când spre mine când spre lustră şi vorbea monosilabic.

Am înţeles pe dată că nu sunt binevenit acolo, că vorbea cu vreun Adonis de prin partea locului şi că trebuie să o întind grabnic cu cele trei catrafuse ale mele. Fără să-mi iau la revedere de la Marina – întorcându-se cu spatele mi-a arătat încântarea de a rămâne singură- am constatat că-mi voi proba lesne inocenţa  în faţa “ăleia cu barbă la supraţ” ieşind într-un timp record din bloc şi iscând un iureş printre foile de ziare de pe scară pe care încă nu le luase vântul. Doar curentul de aer cald, tropical, dinspre Algeria, iscat de mine sau de vreo amintire din snoave de Domniţă. Da, aveam să constat că aşa cum spusese Iliuţă, dragostea se cocoţase pe bolţari fără liant, doar ca să se încadreze în devizul convenit acum 21 de luni, dar pe care inflaţia vorbelor mari îl rosese până la esenţă. Nu i-a luat mult timp Marinei să închidă uşa în urma mea încă vorbind la telefon. Un colţ din halatul ei alb se prinsese în uşă şi atât a tras de el până s-a rupt. Timingul meu nu era bun. Aveam o vină că apărusem. Toată fiinţa mea se răcea şi îmi făceam procese de conştiinţă că mă implicasem într-o experienţă pe care n-o puteam ţine peste linia de plutire. O torpilă oarbă, fără ghidaj, stătea să mă lovească în convingerea mea  aproape nefiresc de palpabilă că o alesesem pe cea mai bună dintre ele. De ce-aş fi vrut-o pe ea şi nu pe alta? Oare ar fi trebuit să mă întorc la uşă şi să-i spun de ce? Nu, n-aveam deloc sorţi de izbândă pentru că încă mai vorbea la telefon. Am luat cu mine bucăţica de halat rupt, franjurat în tot atâtea colţuri cât inima mea de atunci. Asta a fost tot ce mi-a mai rămas de la fiinţa delicată pe care o întâlnisem rătăcită în pustietate de munte. Nu vine, nu pleacă. A rămas acolo în seif unde-i vraişte ca într-un pod cu vechituri: păpuşi cândva vii, cu cap de porţelan, dar gol, tablou cu o scoică singură, fără mare, fără nisip, având o gaură în mijloc cu un hău cât o părăsire, trei cărţi necitite, un toc divorţat de călimară, o floare artificială care dacă ar fi avut soare ar fi dat din frunze, dar cum soarele dispăruse rămăsese înţepenită în decor şi căuta cu un licăr de speranţă o rază din lumina lunii, o corabie eşuată şi părăsită de frumoasa de la pupa.

Am condus toată noaptea înapoi spre casă. Marina m-a sunat a doua zi dimineaţă şi de pe o foaie neagră îmi citea toate motivele scrise cu o bucată de smoală albă pentru care ar fi trebuit să plec şi nimic să nu mă mai întoarcă. Tot destinul fusese croit de mine în a ne fi potrivnic. Ea era nevinovată ca smoala albă. Comisesem o indiscreţie gravă smulsă din ţâţâni de o mână fermă ca forcepsul care lasă semne pe cap sau pe picior în funcţie de cum te aşezi să ieşi în lume. Am mai dormit puţin.

M-am trezit spre după amiază cu o poftă să mă sui pe bicicletă. Parcul era aproape aşa că am încălecat p’o şa. Trotuarul era pustiu şi ducea direct în parc, deci n-am avut a ocoli mulţi habăuci uitaţi pe pista dedicată nouă. Am oprit puţin în dreptul unui sprinkler, care în loc să stropească gazonul, stropea pietonul. Aşteptam să-şi schimbe poziţia şi între timp mă uitam la o Dacie 1100 care se oprise în drum. Vechea meteahnă. Demarorul trebuia lovit puţin cu un ciocan ca să facă pe undeva în maţele lui contact. Iese un individ spilcuit din maşină şi se duce la portbagajul din faţă şi scoate o trusă de golf Callaway.  Alege una cu cap de metal, o scoate cu îndemânare ţinând-o cu două degete de cap ca pe vipere şi se duce la motorul din spate. Ciocăneşte demarorul ( nu v-am spus eu?) şi sigur pe el reaşează crosa în trusă şi trânteşte capota. Eu n-aş fi fost aşa sigur că asta-i cauza, deci aş mai fi lăsat crosa la îndemână măcar să ameninţ niţel demarorul. Maşina a pornit şi mi-a lăsat un fum gros de-un deget şi ceva, plus nişte semne de întrebări inutile şi retorice: cum de un costum de golf se poate urca într-o maşină veche de 40 de ani? Cum de o crosă de golf de 400 USD poate fi folosită pe post de ciocan demaror? Cum de mă uit eu la un bărbat prost? Nu-s şi eu la fel?

N.A.: vă rog să mai formulaţi şi voi întrebări că eu nu mai ştiu

Absorbit de aberantul gentleman şi crosa sa, something crossed my mind şi simt că mi se mişcă bicicleta. Mă uit galeş în stânga, apoi în dreapta şi când ziceam că am epuizat galeşenia numai ce văd o ditamai frumuseţe de fată care se sprijinea de şaua mea, abia ţinându-şi echilibrul pentru că îi sărise siliconul de la una din role. Ăsta era singurul silicon aveam să aflu mai târziu.

– Fiţi vă rog amabil domnule şi ajutaţi-mă să-mi reaşez siliconul la locul lui.

Prima oară m-am uitat în altă parte şi văzându-i un uşor zâmbet am coborât privirea pe rola bolnavă. M-am aşezat în genunchi şi i-am desfăcut închizătorile. Am aşternut pe iarbă petecul de halat alb, i-am cuprins cu ambele mâini glezna fină şi i-am aşezat talpa împingând-o cu gentileţe în jos. Avea o şosetă albă scurtă, până la gleznă, pe care am rugat-o s-o scoată. Numai ea nu vedea rostul acestui demers, dar s-a supus. Unghiile şi degetele de la picioare erau fine, lungi şi se armonizau perfect cu glezna.

– Cum te cheamă pui de dacă?

– Amalia domnule şi trebuie să ajung acasă, dar dacă nu-mi fixaţi rotila, aia îs!

– De unde eşti tu Amalia, că după accent nu eşti din Floreasca.

– Sunt de la Cluj, domnule.

 

Ea va continua…

 

 

3 Responsesto “Continuare Doi Gimbuşluci Cadâni”

  1. Odille says:

    Aveam deja o dimineata involburata, cu probleme la instalarea unui nou Antivirus, si noaptea imi fusese agitata tot din cauza computerului, dar am gindit eu, ce bine ca voi intra pe blog si toate supararile mi se vor risipi. 🙂 Deja zimbetul mi se juca in ochi si pe buze, cind, am intrat in povestea Marinei.

    Mi-a disparut tot zimbetul, si o mare tristete mi-a invadat sufletul, desi pe acea tristete a amintirilor, credeam eu ca o blocasem de-a lungul anilor, cu zeci de usi si o incuiasem cu zeci de incuietori. Asta imi arata ca niciodata nu esti destul de vigilenta. 🙂

    Am citit mai departe si mi s-a confirmat ceea ce gindeam, un barbat va gasi repede o noua glezna fina si va uita petecul alb, cu toate tristetile lui, undeva pe o iarba. 🙂

    ODLM, frumoasa postare!

  2. Odille says:

    ODLM, inca nu pot sa inchid usita amintirilor. 🙂 Cred ca am inceput sa inteleg un pic felul cum oamenii reactioneaza in viata. Isi depoziteaza in suflet si in minte copiile experientelor proprii si pe ale celor din jur si apoi compara realitatea lor cu aceste dosare. Indiferent ca li se aplica, sau nu, frica ii determina sa actioneze conform experientelor altora. Pe scena apar si Ego-urile, care “ranite” in maretia lor, de experientele altora, preiau controlul. Inima este blocata.

    Sunt, insa foarte multe lucruri pe care inca nu le inteleg. Doi oameni traiesc o minunata iubire. La un moment dat, un strain, un om pe care nu-l mai intilnise niciodata, ii spune Lui, lucuri compromitatore despre iubita lui. El nu o intreaba pe femeia iubita, pe cea pe care pe care o cunostea, o tinea in brate, dar in schimb crede ceea ce i-a spus acest strain, fara sa se intrebe care era motivul ca acel om sa fi vrut sa intervina in viata lor. Se despart, trec anii, si intilnindu-se dintr-o intimplare, el ii reproseaza ceea ce-i spusese acel strain.
    Fiecare urmase alta carare a vietii, dar si dupa ani, niste neadevaruri le umbresc amintirile.

    Astazi dimineata am facut un full system-back si m-am gindit ca sufletul trebuie sa aiba un sistem de back-up mult mai solid si mai complicat, tinind seama ca poate in orice moment, sa retrieve orice mic detaliu al amintirilor.

    ODLM, Dragilor, weekend minunat! 🙂

  3. @Odille- tare încărcat de tristeţe trebuie să fie un suflet ca să scoată din sipet asemenea amintiri. O minciună poate trece drept adevăr când îţi este relatat cu aplomb şi ţi se interzice definitiv accesul la minunata iubire. Intâlnirea de peste zeci de ani clarifică tardiv ceea ce putea continua a fi şi astăzi o comuniune de idei neîntâlnită decât în cărţi. A fi un bun cunoscător al firii umane presupune experienţă, care mai târziu se revelează a fi trecută de clipa de aur, clipa care se traduce prin împlinirea vieţii înseşi.Se amărăşte un trecut, se ratează un viitor.

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: