search
top


Moriente

Pădure, să fii veşnic pe pace!

Raniţa era din pânză de doc, cu cusături cu pas mare, din aţă groasă bej, care să reziste la greutatea lucrurilor pe care le îndesasem într-ânsa. Fiecare aveam o lopată de campanie, bidon şi gamelă, ceva uscături, care numai pesmeţi nu erau din cauza ploii care pătrundea prin pânza de doc, dar care oprea apa să intre prin pufoaică. De fapt, lapoviţă era ceea ce cădea de sus. Apa şiroia de pe noi, dar fulgii aveau ceva lipicios, care-i făcea să se agaţe de raniţă, de bocanci, de barbă şi mustaţă. Casca aia kaki nu stătea pe capetele noastre tunse chilug săptămânal, pentru o igienă care nu costa nimic. Ne tundeam între noi. Moriente venise cu o maşină de tuns din inox, căreia îi schimba cuţitul, după cum îi cerea fiecare numărul lui. Zero era pentru un scalp lucios şi pe care nu aveai voie să-l descoperi ziua, uneori nici noaptea, pentru că strălucea prea tare şi lunetiştii inamici tocmai asta căutau. Căştile stateau pe noi ca într-un par. Când bătea vântul se înclinau în direcţia opusă, de aia ne şi numise locotenentul “Plutonul Roza Vânturilor”. Se uita întâi cu coada ochiului la înclinaţia căştilor noastre şi apoi, întorcea capul şi ciulea urechea în direcţia aia. Dacă nu se auzeau crăci rupte sau foşnet de frunze, mişca mâna, semn că putem înainta.

Stoler, un băiat de la sat, mergea înaintea mea, dar avea el o predilecţie pentru gropile cu apă. Bocancii lui căutau, fără efort, mijlocul bălţii, după care, fleoşc un clipocit de apă cristalină cu noroi! Nu vedeam altceva mai bun de făcut, decăt să-i urmăresc călcătura aia greoaie, aşezată, de la ţară. Mergeam, ieşit din rând două lungimi de braţ, ceea ce-l scotea din minţi pe locotenent. Venea lângă mine cu mâna ridicată, de parcă ar fi avut un bici cu ghinturi, gata să lovească. Se resemna şi un zâmbet îi anima faţa, destul de impenetrabilă în vremuri normale. Noroiul de pe pufoaică, dar mai ales, de pe ochi, îi domolea setea de pedeapsă. Eu, cu mâinile spre cer a neputinţă, îi inspiram un sentiment de suferinţă, pe care, numai un război îl poate insufla, cât ar fi el de drept.

Moriente avea chef de vorbă. Mama lui, Marina, o femeie superbă, cu mult timp înainte de a se inventa fructele din Spania, a primit o invitaţie  de la o prietenă spaniolă, Carlita, care a stat în România un an de zile, ca schimb de experienţă între licee. Era din Toledo. Joachim avea o frizerie chiar vis-a-vis de casa Carlitei. Seara ieşea în faţa frizeriei, se aşeza pe un scăunel să se mai odihnească şi-şi lăsa ucenicul să termine treaba. Marina a ieşit pe balcon să ude florile. Joachim admira apusul, dar mai mult pe Marina. I-a făcut semn să coboare şi tot prin semne i-a arătat că poate şi coafa. S-au iubit în spirit latin, cu vâlvătaie, cu patima din filme. Când Moriente avea 7 ani, l-a surprins pe Joachim în pat cu Carlita. Totul s-a destrămat fulgerător, aşa de repede cum năvălise. Marina l-a luat pe Moriente şi a plecat în ţară. Singurul lucru la care ţinea şi care i-a fost dăruit lui Moriente de către Joachim, era o valijoară-trusă de piele, cu lăcaşuri pentru un pieptene de fildeş cu încrustaţii de aur, o perie de păr, un brici, un pămătuf. Era un set de lux, toate cu încrustaţii de fildeş şi aur în mâner. Moriente mi le descria pe fiecare pentru că, spunea el,  le-a mângâiat nopţi întregi în amintirea sunetelor de castagniete. Maşina de tuns, pe care eu o crezusem din inox, era de fapt din argint masiv, cu mânere sculptate şi apărători semirotunde, care îmbrăcau degetele şi le opreau din a intra sub cuţit.

O bubuitură puternică, chiar lângă noi, a spart tăcerea. Am simţit o atingere ascuţită în gamba stângă. Sângele a început să curgă pe lângă schija care nu intrase complet. L-am scuturat pe Moriente să-l trezesc, pentru că nu se doarme într-un astfel de infern. Avea un smoc de iarbă într-o mână, iar în cealaltă, maşina de tuns. Era deja rigid şi cu ochii, privea fix cerul care, poate îl va primi la el ca pe un suflet care nu trăsese în nimeni,  în viaţa lui.

Pe toţi cei răniţi, ne-a luat a doua zi un tanc cu însemnele Crucii Roşii. Spitalul improvizat era un cort mare, prin care sufla vântul. Aveam o singură pătură la trei persoane. O luam cu rândul. Felcerul era tot un soldat, care, de fiecare dată când umbla la rană, întorcea capul într-o parte, semn că se aciuase pe acolo, doar ca să nu fie împins în prima linie. În cele din urmă, au venit două asistente care vorbeau tare frumos. Când una din ele a ajuns la patul meu, parcă avusesem dulceaţă cu tranchilizante la micul dejun. Era atât de frumoasă că până şi cei care aveau un ochi bandajat, se ridicaseră într-o rână şi-i sorbeau cuvintele. S-a făcut că nu mă cunoaşte pentru a nu sparge tiparele neimplicării profesionale.

Era Ilinca, cu toate calităţile ei, la care se adăuga boneta albă ce-i marca figura fină, cu pomeţii  ieşiţi doar cât să extazieze.

M-am trezit în ecourile bubuiturii. Sirenele de pompieri spărgeau dimineaţa. Şrapnelul din gambă fusese Jambon, care trăgea de mine să participăm la eveniment. Centrala termică a vecinei Pisi s-a încăpăţânat să acumuleze gaze şi s-a trezit că vrea să le slobozească toate odată. Mângâierile Ilincăi au avut darul să mă liniştească. M-a pecetluit cu un sărut şi a ales o bască albă din dulap…

Astăzi am fost trist. Mi-a murit singurul gândac de bucătărie. Îl fugăresc de patru episoade şi de abia astăzi a ieşit să ia aer. Pliciul s-a dovedit o armă redutabilă, chiar dacă gândacul nu semăna cu Bahmuţeanca. Aştept puii (gândacului, să fie clar!)  şi m-am înarmat cu un bidon de fixativ. Ştiu ce efect dezarmant are asupra mea şi bănuiesc că ăsta este sarinul gândăceilor, mâncai-ar chinezii, fripţi!

Acest post este dedicat celor care m-au atacat fără motivaţie. Am făcut războiul, ştiu să mă apăr şi dacă termin gloanţele, ies la atac ironic, care-i  nimicitor…

13 Responsesto “Moriente”

  1. meninne says:

    in timp ce am citit postul tau ( atacul tau la dusmani…by the way, da-i in ma-sa, lasa-i sa moara de ciuda!) asta melodie ( o varianta de 4 minute si ceva) imi canta mie pe itunes…si mi-a mers la fix, sarut mana! asa ca ti-o dedic cu drag, tie, munteanule si illincai tale, sa va iubiti ca in povesti (si nu numai).

    http://www.youtube.com/watch?v=0dPS-EHl-FE&feature=related

  2. Mulţumesc Meninne. Melancolie terminală, dar care învăluie sufletul în bineţe.

  3. ovidius says:

    pana si noptile sunt meticulos visate, “cu panza de doc si cusaturi cu pas mare”, ma uimesti pe zi ce trece .si cultura generala depaseste orice bariere, fie ca e vorba de mecanica fie ca e vorba de croitorie. sunt fan declarat!

  4. Mulţumesc studentule Ovdiu. Pentru că ai parcurs lectura din bibliografie, voi consulta asistentul în scopul de a-ţi acorda nota maximă. Din partea mea, la toate examenele!
    Am făcut o facultate care tratează generalităţi, crâmpeie sfârtecate din experienţa altora.
    Binevenit eşti!

  5. meninne says:

    eu nu sunt “fan” si nici “cititoare infocata” dar sper din tot sufletul sa nu te opresti niciodata din scris (si spre binele catorva dintre noi…de publicat pe blog in acelasi timp) 😉

  6. Aşa nefană şi necititoare înfocată, îmi creezi plăcere de la îndemnul de a nu mă opri niciodată. Idei am, timp drămuit…
    Voi face totul!

  7. meninne says:

    “placerea” e de partea mea. cum am mai zis…take your time!
    sanatate sa fie!

  8. comediantul says:

    cu cat te citesc mai mult cu atat imi vine mai mult sa ma duc in padure. chiar poti fi in mintea oamenilor uneori? intrebare retorica bineinteles. adresata celui de langa ilinca.

  9. La o întrebare retorică, un răspuns retoric: da, pot fi în mintea oamenilor şi în creierul munţilor datorită unui curs de “Mamagemetul medicinei” prin corespondenţă. Reuters.
    Cine-i lângă Ilinca, că-l mănânc!?
    De ce în pădure? Nu-i mai bine aici, la şezătoare cu ţipurituri?

  10. comediantul says:

    pai sa sedem in jurul focului de tabara si sa tipurim. dar se poate face foc in oras? eu stiam ca in padure facea lumea focul. bine in ziua de azi in loc de tipurituri ezigsta mai mult mititei cu par pe ei si pet-uri chelioase intrate in descompunerea de 1000 de ani. probabil ca sunt gratare din alea eco ce nu scot fum cum faceau indienii ce isi semnalizeaza din munte in munte. nu stiu. zic si io.

    ideea de tipurit e buna oricum. stop.

  11. Răspunsul nostru este, da, se poate face foc în oraş. Un vecin de-al nostru chiar a chemat pompierii când i-a ars casa, în centru.
    Şi Fifi avea un foc la inimă, dar m-a chemat pe mine…

  12. simf says:

    Bianca e o dulce, dar va creste…

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: