Jul 23, 2013
Vasile
Iubirea nu stă în fraze scrise, ci în faptele aplicate din frazele scrise
Îţi scriu din bucătărie în drum spre dormitor, trecând prin sufragerie, dar şi printr-o perioadă gri închis în sine. Mi-a stat un scaun în cale şi posibil să-i fi auzit hurducăitul. Voi avea în curând o contuzie de la un corp şezător. Nici n-o vei observa. O femeie nu se miră dacă o vânătaie este pe orice porţiune a corpului, mai puţin pe gât. Acolo se grămădesc şi parfumul străin genului masculin, muşcăturile şi corolarul ruj. Este un conglomerat fatal cel puţin pentru trei zile de silenzio stampa spart îndeobşte de comanda scurtă “du gunoiul!”.
Având doar o viaţă de-o zi, efemeridele trăiesc intens. Abia se nasc, se şi îndrăgostesc de un efemeridoi şi-şi trăiesc iubirea, în doi, până la sfârşitul vieţii pe care Luna o vesteşte. Le mai momeşte becul din terasă care se substituie soarelui, iar cele mai longevive îşi trăiesc senectutea până ce stăpânul casei stinge becul, semn că îi este somn. Oamenii le-au numit rusalii pentru că atunci apar din apă şi se spune că sunt întruparea tinerilor duşi prematur de pe astă lume, înainte de a-şi trăi rostul de miri. În acea zi din an, de Rusalii, apar de te întrebi de unde, înaripaţi ca îngerii cu bucle pentru a trăi intens dogorile dragostei. Odată trăit acest ritual, cei muţi de fericire, se întorc la casa lor de dincolo, urmând a reînvia în anul ce vine în acelaşi dans de o frumuseţe haină, nemilostivnică. Suntem efemeridele eternităţii şi pe deasupra avem şi pornirea de a folosi nechibzuit timpul cu dispute iscate de la prosoape pentru el şi Ea, de la un genunchi angelic, de la cultivatoare de legume, de la pantofi anapoda. Măcar de-am trăi 3 ani pe Neptun. Asta ar echivala cu exact 495 de ani pământeni. De la apariţia creştinătăţii se împlinesc aproape 12 ani pe Neptun. Ce-ai zice dacă pe la 300 de anişori împliniţi am avea o fetiţă în clasa întâi? Au, “să-mi tacă fleanca”? Auzi, ce vorbă de mamă responsabilă cu buna creştere a fetiţei!
Astăzi am fost la bibliotecă. Căutam o carte despre “Cum să devii bărbatul perfect”. Unul dintre aceia care în situaţii neobişnuite nu percutează, dar în scris sare şi prin baltă trece pentru a deschide portiera, care înghite fără a se chirci adevăruri neadevărate atribuindu-le firii temperamentale dificil de frumoasă, care papă-lapte cu jar şi bolboroseşte lăuntric. Bibliotecara, momeală vie, în loc să se aplece după carte, cum face orice bibliotecară arătoasă şi formată la şcoala tinereţii, se uita pătrunzător în ochii mei încercând să descopere cea mai mică urmă de inteligenţă. Negăsind-o, mi-a indicat etajul cu cărţi SF. Am ajuns acolo gâfăind pe scări multe, mari, din mozaic şlefuit de înaintaşi. Cândva, la inaugurare, fusese şi o traversă trecută pe sub baghetele de alamă contra fugii, prinse cu cleme exact la încheietura dintre trepte şi contratrepte. Pe mâna curentă era scrijelit cu briceagul un “VASILE”, mare, luminos, pentru posteritate, dimpreună cu o inimă spartă franjuri. Mi-am zis că în astfel de lăcaş nu putea fi decât Vasile Alecsandri. Am ajuns în sfârşit cu jumătate din resurse consumate deja. Nu era nimeni. Femeile consideră că nu există astfel de bărbaţi, iar noi de ce să ne mai străduim dacă toţi suntem?
Am găsit cartea. Se aşternuse colbul de-o şchioapă. L-am îndepărtat dintr-o suflare care-mi rămăsese de la scări. M-am aşezat pe un scaun din placaj stratificat, curbat la aburi, cu schelet metalic şi papuci de cauciuc. Ochii mi-au căzut pe o mască de calorifer, culoare stejar, cu zăbrele din lemn şi cu blatul căruia îi dispăruse lacul de la atâta frecat cu apă şi spirt. Furnirul, pe alocuri, ajunsese la culoarea natur şi se crăpase băzărându-se şi născând crevase pentru furnici. Pe o laterală, administratorul lăcaşului scrisese cu o pensulă muiată în vopsea albă, numărul de inventar “inv. 8989”. Îmi suna cunoscut. Scaunul era incomod, iar şezutul ciupea italieneşte de la crăpăturile vremii. Am răsfoit cartea. Nu era nimic nou. Toate pildele le aplicam în scris. Realitatea este însă cea în care îmi expun adevărata faţă de necioplit, aşa cum spui tu, adorabilă făptură, câteodată.
Am coborât câte trei trepte deodată. Inima pompa cu putere ştiind că ai să mă cerţi pentru că vreau să mă cizelez şi nu-mi iese. O auzeam cum bate ca maşina de tăiat lemne. Când eram mic, umbla prin oraş o maşină cu coviltir de tablă, mânată de un motor cu transmisie cu fum. Roţile erau de fier, manşonate cu benzi de cauciuc pentru o suspensie optimă. Unul stătea în faţă cu picioarele atârnând şi ţinea un volan de Volgă declasată. Ceilalţi, vreo trei la număr, stăteau pe lateral şi beau trăscău dintr-o sticlă verde, fără dop întrucât era o muncă inutilă, sticla circulând foarte rapid. Era un obicei de care nu s-ar fi dezbărat nici cu dializă cefalică. Mult timp am fost convins că maşina aia mergea cu rachiu. Veneau cu programare, toamna, când se livrau lemnele în loazbe lungi. Ca mine acum…
Mai întâi secţionau loazbele cu o pânză circulară, cu dinţi ca de rechin, în butuci de lungimea sobei. Apoi, butucii erau despicaţi în adevăratele lemne de foc care erau aşezate în stivă în magazia de lemne. Despicătorul, de forma unei şurubelniţe gigant, era fixat de o roată mare învârtită de motor şi ajungea periodic la despicare, lovind implacabil la secundă ca un motor în cinşpe timpi. Niciunul nu avea toate degetele. Cred că asta era legitimaţia lor de lucru. Cine avea 10 degete nu era primit în echipă. Mai era un băieţandru care aducea loazbele din stradă, mai aproape de maşină. Zgomotul era infernal şi-mi clănţăneau dinţii de câte ori despicătorul se abătea asupra butucului. Mă înţelegeam cu ei prin semne. Totuşi, singurul semn pe care-l pricepeau era când duceam degetul mare la gură. Era semnul consacrat de duşcă. Le aduceam vin din casă. Am constatat că maşina mergea şi cu vin de hrubă.
Am să ajung în dormitor curând. Anină-ţi cerceii perluţe şi Miss Dior să ne călăuzească spre cele cu dragoste. Romantic voi fi de mă vei citi în eterul ce nu ne mai desparte.
Marinică, în noapte
ODLM,
S-ar putea ca efemeridele sa cunoasca iubirea perfecta. Intr-o viata asa de scurta vor trai iubirea fara dezamagiri. 🙂
Cind incepem sa ne maturizam deodata intram in competitie cu timpul. Ne dam seama ca nu avem timp sa invatam cit am dori, sa traim cit am visa si atunci ne construim speranta ca s-ar putea sa traim mai multe vieti.
Dar neavind dovezi concrete, va trebui sa ne facem un Back-up Plan, ceva in genul lui Road Runner. 🙂 🙂 Intr-o suta de metri sa incarcam 495 de anisori, intr-o viteza nebuna. Nu prea mai avem timp sa facem pluta. 🙂 🙂
Road Runner
http://www.youtube.com/watch?v=BERQ68Gtcso
ODLM, “dar şi printr-o perioadă gri închis în sine”.
Gri, gri, dar si cu nu niste bulinutze colorate sa fie. 🙂
Odille- la gri merg nişte picouri roz, numai că rozul se dă raţionalizat.
Odille- la efemeride, ca şi la sapiens, nu există iubirea perfectă pentru că el nu este niciodată perfect cu atâtea efemeride care roiesc în jurul lui de dimineaţă până seara.
“Bărbate, spune soţia, am citit că poţi trăi mai multe vieţi. Singura condiţie este să nu te reîncarnezi în acelaşi animal. Tu ce-ai vrea să fii?”
“Aş vrea să mă reîncarnez în măgar”
“Bărbate, tu n-ai fost atent la condiţia impusă!”
Odille, eu încerc să-mi aduc aminte ce-au spus ursitoarele despre iubirea mea. Acum, pe ultima sută de ani…
ODLM, sper ca efemeridele, cu laptop-urile lor roz sau bleu, mai mici decit capsorul unui ac cu gamalie, sa scrie numai ravase de drag pe care sa le strecoare pe sub usitze, iar emailurile sa poarte flori de Nu-ma-uita. 🙂 🙂
ODLM,
Oricind aud cuvintul “ursitoare”, ma infior si doresc sa fi fost toate cele 8 invitate. Iar daca, din greseala, au fost invitate numai 7, sper ca una dintre bunele ursitoare sa aiba puterea sa reverse orice prorocire nedorita. 🙂
Cristina, perfecta planificare!
Nu stiu cum a fost la voi, dar aici am avut numai 13 grade la 7 dimineata. Vreme de plecat la mare.
Odille- fiind efemeride, ele nu au timp de răvaşe de drag, ca noi care aşteptăm să vină odată suta de ani ca să zicem c-am trecut şi de hopul ăsta.
La mine, ursitoarea cu numărul de înmatriculare 8 a venit prima, a spus că voi avea tendinţe de gafe zilnice, dar au urmat cele 7 ursitoare bune, bune de tot, care m-au umplut de calităţi şi de ruj pe obraz.
“Bărbatul care nu are noroc la femei nu-şi dă seama ce noroc are”
ODLM,
Nu stiu ce se intimpla astazi, fie Soarele este burzuluit rau de tot, fie satelitii sunt indragostiti pina peste cap, dar astazi GPS-ul a fost o adevarata brambureala. Noi fiind pe autostrada ne-a instruit sa iesim de pe autostrada, complet aiurea, de cel putin 30 de ori. Cind in sfirsit am iesit pe o strada care ne ducea spre casa, a inceput sa ne dea comenzi sa mergem in partea opusa.
Un cintecel pt Dl Soare (Mr. Sun) pt a-l imbuna un pic. 🙂
Raffi – Mr. Sun
http://www.youtube.com/watch?v=JbxbHUKDcQU
ODLM,
“dar au urmat cele 7 ursitoare bune, bune de tot, care m-au umplut de calităţi şi de ruj pe obraz.”
Ce draguta Ursitoarea 8! Ti-a facut, in realitate, cel mai frumos dar, deschizind drumul celor 7 ursitoare. Probabil ca-i esti un pic recunoscator? 🙂
ODLM, “Bărbatul care nu are noroc la femei nu-şi dă seama ce noroc are”
Eu as spune: “Cineva” este foarte modest si dragalas! 🙂
Pe vremea cind inca se mai iubeau.
Angela Gheorghiu/Roberto Alagna – Te iubesc – Prospect Park, New York
http://www.youtube.com/watch?v=6p5Cgtx9ygk
Weekend frumos!
Odille- sunteţi siguri că setarăţi Canada pentru GPS? Dacă aţi rămas cu harta României în suflet şi în cuget?
Dacă v-a dat comenzi anapoda de 30 de ori, precis era Maricica care spune: “la următoarea intersecţie viraţi iuşor la stânga. Aaa nu, m-am răzgândit. La dreapta!”
Odille- cele 7 ursitoare au tăbărât pe mine şi m-au fâstâcit. Eram ursuleţul lor de adormit cu el în braţe. Care mai de care să-şi arate aprecierea, dar mie mi-a plăcut Ursitoarea 9. Una nouă…