search
top


Ială

Noaptea în strălucirea ei.

Eram în demisol, în sala de fitness mai exact. Trăgeam de-o fiară, aveam ochii scoşi până la calorifer şi eram îmbrăcat cu frunza mea de viţă nobilă. Mă uitam la un nud de Rubens care-mi dădea ghies la a încerca mai multe fiare, doar-doar nu voi ajunge vreodată să port atâta celulită. Din instinct, îl atârnasem de un cui-despre care aveam să aflu mai târziu că se numeşte “prezon” şi că se foloseşte la nave-, înfricoşat de ideea de cât ar fi putut cântări în realitate. Eu am doar 90 Kg în chiloţi şi de câte ori spun asta fetelor de pe stradă care mă întreabă, ele duc mâna la obraz.

A intrat Ilinca cu zâmbetul ei ăla bun. Dacă vrei să vezi o urmă, o imagine palidă a unui zâmbet cuceritor, aici de la  min 0.33 şi ceva mai încolo. Înmulţeşte-l cu 1000 şi dai de Ilinca. Prima oară, la o femeie, încerc să-i desluşesc zâmbetul. Dacă se lasă cu pliuri şi cu gropiţe, îi ghicesc pe dată trecutul sufletului şi nu mai este nevoie să ieşim la o prăjitură pentru trecut. Pentru viitor, da ! La bărbaţi nu am harul ăsta. Dacă Ilinca îmi arată un bărbat frumos de pe ecran, eu nu ştiu să fac distincţia. Tot ce văd este unul tuns scurt, frumos şi înalt. Aş putea fi foarte bine eu, dar sunt modest şi nu mă urc pe ecran. Şi totuşi…

Când eram puiandru, săream gardul la grădina de vară să văd filmul. Banii de bilet îi puneam la sticla de lapte ca să-i cumpăr o brăţară Ilincăi. O mai are şi acum. Este la gâtul pisicii, care străluceşte în noapte ca într-un film de Hitchcock şi se transformă-n ială (singularul de la iele). Administratorul grădinii împrejmuise gardul cu sârmă ghimpată, în care rămăsese odată agăţat un porumbel. Singurul loc pe unde se putea sări era pe lângă cabina de proiecţie. Săream pe acolo şi pentru câteva secunde, eu şi Douglas eram personajele principale. Umbra noastră trona pe tot ecranul. Au fost singurele momente când eu am apărut pe marele ecran. Administratorul intra în delir, cobora de la cabină şi începea să bâjbâie pe întuneric după intruşi. A stat odată la ieşire şi a pus un bec din ăla mare cu prelungitor. Scruta cu ochii toţi copii. Pentru un plus de seriozitate,  eu mă îmbrăcam cu costumul de elev şi cu papionul tatii.

-Măi copile, tu ai mai fost şi ieri şi alaltăieri la filmul ăsta!

– Îmi place nene, de l-aş vedea de 100 de ori.

“Cuibul Salamandrelor”, ăsta era filmul. Prima oară l-am văzut la sală. A fost o bătaie pe bilete… Am intrat la înghesuială, cu bilet fără loc. Am ajuns la balcon şi am privit tot filmul dintr-un unghi de 2 grade . Toate personajele erau înalte cât ecranul şi subţiri de parcă erau hrăniţi cu Cheerios. În asemenea condiţii, a trebuit să-l văd la gradină de mai multe ori, ba că săream gardul când era o scenă întunecată, ba că întârziam pentru că nu plecam de acasă fără lecţii făcute, chestii… După ce a rămas un copil agăţat în gardul de sârmă ghimpată, administratorul a fost obligat să-l scoată. Am sărbătorit evenimentul cu un ceai dansant cu biscuiţi şi Cico. L-am invitat şi pe eroul agăţat care, din când în când, scotea tricoul şi-l uda la chiuvetă, pentru că transpiraţia îl ustura. Am luat toţi model de la el, mai puţin fetele, pe care nu le-am convins nici cu promisiuni de măritiş.

Ca represalii, administratorul a angajat nişte  tineri care trebuiau să păzească gardurile. La filmele bazate pe dialog emoţional, de intense trăiri de a fi sau a nu fi, stăteau cuminţi şi-şi vedeau de treaba lor. Degeaba însă, pentru că noi nu săream pârleazul la aşa ceva. La filmele cu scene fierbinţi erau atât de captivaţi, încât, cu excepţia bătrânilor şi mamelor cu copii în braţe, tot oraşul intra peste gard. Au fost daţi afară pe motiv de părăsirea obiectivului. Au fost angajaţi opusul lor: doi moşi. La Fizică învăţasem că bătrâneţea este egală cu masa corporală la cub, înmulţită cu pătratul vitezei cu care nu te ridici de jos, astfel încât, de la teorie la practică n-a mai fost decât un singur pas. Săream în grupuri de câte 10-15 şi la viteza de deplasare a moşilor, ne găseam aproape toţi loc, cu excepţia a doi băieţi care erau sacrificaţi şi scoşi de urechi. Prevăzusem şi surprizele neplăcute, având în permanenţă în sân, două mere din porţia Ilincăi şi biscuiţi din porţia mea, care ar fi ţinut loc de bilet de intrare. Observasem că moşii, după ce apărea “The end”, căutau prin toate pachetele părăsite sau uitate pe scaune.

Aşa arăta foamea…

17 Responsesto “Ială”

  1. all blacks says:

    Sunet de poveste… 🙂 ?

  2. Toată viaţa mea este o poveste cu cântec.

  3. meninne says:

    …de jale?

  4. De dor. Mă dor toate celea.

  5. all blacks says:

    de la curatenie ti se trage sau nu?

  6. Da, am bătut covoare şi apa-n piuă. Acum culeg roadele. Mă hodinesc citindu-vă pe voi.

  7. ovidius says:

    de cand am vazut videoclipul piesei a night like this, m-am indragostit, atat de piesa cat si de poveste. mie imi place in special la 0:48, zambetul blondei 😀 fantastic
    .-= ovidius´s last blog ..un fel de primavara =-.

  8. Blonda este provocatoare. Nu m-aş băga. Nu durează!

  9. ovidius says:

    haha, puteam sa jur ca ai sa spui ceva de personalitatea inselatoare a ei. asa este, trebuie sa te straduiesti fiecare clipa sa tii o blonda pieloasa(geaca de piele:X) langa tine si, poate, nici asta nu va fi indeajuns.
    .-= ovidius´s last blog ..un fel de primavara =-.

  10. comediantul says:

    unde sunt cinematografele de alta data? erau asa goale si racoroase ca iti venea sa stai in ele toata vara. de ziua pana seara. si sa vezi filme cu fat-frumos si zmeul-zmeilor. acum sunt aimecsuri cu ochelari si lume prea multa. care mai si vorbeste in timpul proiectiei. cu soacra. la telefon.
    .-= comediantul´s last blog ..Tusea si unchiul Samoil. =-.

  11. meninne says:

    vai de lume! si pe mine ma dor toate…nici nu mai stiu de la ce mi se trage! 🙂

  12. Vegetal Ink says:

    Caro te-a inspirat, pare-se. Nu chiar cat Ilinca cea vestita dar un mic sesam, acolo, o iala de deschidere ti-o fi dat dac-o revizitezi pe secunde si pe nuante de pilozitati capilare.
    Vad ca pui de filme si-n gradina de primavara. Sa ne intoarcem atunci la Caro poate-ti mai zice de-un scenar din asta zgubilistic :
    http://www.youtube.com/watch?v=RbK5yyn89IQ
    «Back it up» nu are acelasi potential hormonal de fantasmare dar refrenul cu «do it again» are o caldura subliminala, de-o coacere creativa la foc mic.

  13. Am văzut tot ce era Caro Emerald de când tu mi-ai revelat-o. Prin vene şi prin aorte are numai solfegii şi mi-aş cumpăra-o să-mi cânte când am inimă de sineală. Imi plac olandezele şi suedezele de pe vremea când îşi scuturau nisipul din Mamaia. Cum cântă…

  14. Vegetal Ink says:

    Trebuia sa-mi inchipui ca ai fost pe urmele ei ca doar dama de Caro e frumoasa de pica.
    Încerc s-o dreg atunci cu putin zahar.
    Ayoe e un desert fin si metisat, de degustat pe canapea cu papile auriculo-oftalmice.
    http://www.youtube.com/watch?v=YTg_D6pb9yg

  15. O ştiu de când Thomas Man, un alt împătimit al artelor frumoase de pică, a lăsat cu limbă de plecare, acest link, pe blogul Simonei. Încerc să nu-l regret, pentru că i-ai luat locul cu brio, cu tot ce incumbă prezenţa lui liniştitoare şi talentoasă în a cumpăni cuvinte alese.
    Un an bun, cu bilet numai dus, spre împlinire.

  16. Vegetal Ink says:

    Si la mine e luni si cumpana dintre ani : multumesc la fel, cu dus SI intors !
    In cazul ca nu o ai deja in agenda personala, ti-o ofer pe Alesha, cu formele ei vocale inspiratoare, poate-ti place proza ei sau o aprinde pe a ta :
    http://www.youtube.com/watch?v=-503QA6F08g

  17. Dacă ai fi stăpânul ei, nu mi-ai oferi-o tu aşa lesne! Proza-i aprinsă cu vâlvătaie. Numai un 112 ar ostoi-o…
    Cum faci? Dai search pe YouTube “fete frumoase cu voce şi forme vocale”?

Leave a Reply

CommentLuv badge
top
%d bloggers like this: