search
top


Barcelona Doi

01-DSC01956 02-DSC01957 03-DSC01958 04-DSC01959 05-DSC01963 06-DSC01964 07-DSC01966 08-DSC01967 09-DSC01968 10-DSC01969 11-DSC01970 12-DSC019711-DSC01972 2-DSC01955

 

2-DSC02056 3-DSC02057 14-DSC01973

 

Stimaţi turişti, iată-ne ajunşi în parcul Guell finanţat de contele Eusebi Guell care a vrut să se dea mare la vecini. A întrebat în stânga, dar şi în dreapta, cine-i poate construi un castel acolo pe deal şi o grădină în care să se joace nepoţii şi mai târziu, turiştii. Construcţia a început în 1900 şi s-a terminat în 1914. Deci, stimate turist, te rog să-mi scrii un comentariu în care să apreciezi cam cât ar fi durat în România unde şpaga este mai mare decât costul construcţiei.

În 1922, contele Guell vinde parcul şi castelul pe o sumă derizorie (vezi mă!?) municipalităţii Barcelonei care ni-l deschide tot în acel an, nouă, turiştilor. Eu am profitat de asta abia în 2013, drept pentru care am să vă ataşez imediat câteva poze.

Acelaşi arhitect, Antoni Gaudi, a proiectat parcul când încă era în viaţă. Vorbesc de conte. Pe lângă castelul contelui, Gaudi şi-a construit şi el o casă pentru că tot era moka terenul. A locuit acolo timp de 20 de ani împreună cu părinţii. În tot acest timp, soţia l-a convins pe Gaudi şi s-au mutat în altă parte, unde nu ştiu eu, pentru că Google nu-mi răspunde.

Pe jos, prin tot parcul, este un praf de două degete galbene care se detaşează de pe dealul argilos şi se aşterne pe pantofi şi intră în respiraţia turistului. Ce-ar mai fi măturat soacră-mea tot parcul ca să nu i se îmbolnăvească fata! Tot acolo, în colbul galben, erau algerieni care întindeau un cearşaf cu diverse obiecte artizanale, pe care, dacă faceţi scroll în susurul paginii, le puteţi vedea cu ochiul liber. Conform tradiţiei algeriene, acolo încăpea tocmeală. Aleea era dedicată acestor mini-buticari. La cele două capete stăteau de cart, cu schimbul, câte un alegerian înzestrat cu un soi de fluier ca de oi, numai că în loc de Doină (ce nume frumos!) scoteau nişte note algeriene care simbolizau iminentul pericol al jandarmilor catalani. La auzul trilurilor-lirulilor specifice zonelor deşertice, se strângeau pânzele cu artefacte, se formau bocceluţe şi se ţineau la oha, pe spinare, până trecea jandarmul catalan. În spatele lui, din nou, se aşterneau rând pe rând pânzele şi se aşezau din nou artizanatele. Dacă îi prindeai în exerciţiul aranjării, obţineai  un rabat comercial considerabil mai mare, tocmai pentru că nu mai erau nevoiţi să le rânduiască. Era prea obositor ciclul deranjat-aranjat şi, de ce nu, se preta la năimeală.

Multă lume în parc, dar biciclete nexam. Nici nu era posibil să mergi prin colbul galben mai fin decât nisipul Mamaiei. Lângă mine, un grup de japonezi cu o ghidă de-a lor, oblici în priviri, de la mic la mai mic. După ce i-am ascultat, am înţeles că vorbeau despre parc. Mi-a fost şi teamă să scot vreun cuvânt pentru că orice interjecţie, în limba japonează precis înseamnă ceva. Parcul are o terasă mare ca pentru luptele între gladiatori, de unde poţi privi o bună parte din Barcelona. Nu ai voie să te urci pe salamandră care este simbolul parcului. Este atractivă, deşi mie nici pe vremea ailaltă nu mi-au plăcut şopârlele. Am luat model totuşi şi-mi voi face una din ciment acoperit cu resturi de faianţă care mi-au mai rămas din baie, după ce meşterii mi-au furat cam multă şi dacă tot n-am mai găsit, am fost nevoit să fac combinaţii gaudistice. 

Vânzători de alte naţii, mult sătui de astă viaţă, îşi vindeau la colţ de stradă, sticle cu apă şi ghiaţă. ( ODLM- Scrisoarea II- Barcelona 2013, toamna). Peturi de juma’, aburite în mâinile lor, erau depozitate în nişte rucsacuri ca acelea pe care le poartă golăneii cu şapcă şi ochelari cu lentile cât roata caşcavalului afumat. Atunci am observat îndeaproape efectul de seră, din rucsacuri picurând apă ca din ţeava de nepexal a celor de la cinci. Pe o temperatură a mediului ambiant de 28° am fost tentaţi să dăm un euro pe o sticlă cu apă denumită “agua dulce, agua fresca”. În tot parcul nu era niciun chioşc cu  răcoritoare îmbuteliată. Ghiduşa ne-a spus că din cauza preţului de dumping practicat, a datoriei publice a Spaniei, a creşterii ratei şomajului şi a câinilor comunitari chioşcul s-a închis. Observarăţi că în ţări precum Spania, Portugalia, Italia, Grecia, ţări care încasează venituri substanţiale din turism, evaziunea fiscală înfloreşte sub soarele sudic mediteraneean? Ei, acelaşi soare bate şi pe la noi, numai că suntem la începuturi şi naivitatea copilăriei capitaliste încă dă roade.

Venise vremea culesului, autocarul ne aştepta cu aerul condiţionat pornit şi la intrare a început veşnica scindare a femeilor române între pro şi împotriva aerului rece care, oncologic vorbind, nu produce decât plăcere bărbaţilor. Este foarte interesant de urmărit prietenia între femei, mai ales când se termină…

Ne-a lăsat să ne zbenguim în Placa de Catalunya. Am luat-o pe jos, pe cea mai vestită stradă de promenadă La Rambla. Forfotă mare, cu femei spaniole frumoase non-stop care despicau aerul cu mâinile, încercând să explice prin vorbe şi gesturi cum a sunat cineva aseară la telefon şi după o oră de vorbit şi-au dat seama că era greşeală. Pe dreapta, cum cobori spre mare, se află piaţa Mercat de la Boqueria, un altar închinat gastronomiei unde se comercializează de la purcei de lapte, trecând prin homari   fructe proaspete sau confiate, sucuri atunci stoarse.

Sunt numai restaurante cu scaune de bar şi tejghea, iar toate preparatele sunt  gătite sub ochii mei. Stai la coadă şi pândeşti locuri libere cam 30 de minute. Vagabunzii de barmani profită de cererea foarte mare şi-şi fac ad-hoc, în funcţie de aglomeraţie, preţurile scrise cu creta pe o tablă neagră. La ora când am ajuns noi, o porţie de PATRU creveţi costa 22 euro. O porţie şi trei beri ne-au eliberat de 43 euro, dar numai cu o astfel de amendă redactată pe loc îţi aduci aminte de La Boqueria.

Data viitoare mergem la monumentul lui Columb (Mirador de Colom). Acum nani.

 

2 Responsesto “Barcelona Doi”

  1. coco says:

    multumesc de plimbare, mi-a placut! 🙂
    coco´s last blog post ..Karma- Lush

  2. CristinaC says:

    Frumos povestit Omule…

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: