Feb 6, 2016 Posted by omuldelamunte on Feb 6, 2016 in New Posts | 15 comments

Câta’ cupru!

15 Responsesto “Câta’ cupru!”

1. CristinaC says:

   February 7, 2016 at 02:12

   Câta mașinărie pentru un pahar de vin!

2. omuldelamunte says:

   February 7, 2016 at 02:15

   CristinaC- când o să am o casă mai înaltă, o să-mi iau şi eu un tirbuşon cu manivelă.

3. Odille says:

   February 7, 2016 at 02:43

   ODLM,comentariu la o postare trecuta.

   Pentru muritori, cred ca ar trebui sa aiba loc negocieri la fiecare 5 ani, urmate de un vot, daca sa se continue starea de “fericire absoluta”, sau nu. 🙂

   Pentru cei care au atins Nirvana, fericire absoluta si eternal!

   —–

   

4. Odille says:

   February 7, 2016 at 14:47

   Nu stiu cum coopereaza Cuprul cu vinul, dar cu salata de vinete este un amestec mortal. Dupa asa o experienta la o minastire, cind eram copil, nu am mai papat vinete 20 de ani. 🙂

5. omuldelamunte says:

   February 7, 2016 at 16:55

   Odille- măicuţele folosesc vase de bronz? Ştiam că-i numai material de clopot.

6. CristinaC says:

   February 8, 2016 at 21:53

   Well… se poate si mai simplu…. eu nu as avea rabdare cu masinaria asta, mai ales acuma cand sefa ne-a sfatuit sa avem rabdare….

   O saptamana buna vadoresc

   c

7. Odille says:

   February 9, 2016 at 02:13

   Cristinutza, astazi dimineata, vorbind cu o functionara canadiana de la o firma, am facut asa o criza temperamentala, incit daca eram mai micutza, probabil ca ma trinteam pe jos si dadeam din picioruse. 🙂

   Functionara, speriata, mi-a spus ca nu este nevoie sa ma duc la ea pt ca va rezolva problema.

   Am scos fum jumatate de zi.

   Vorbeam singura in masina si imi era teama sa nu ma opreasca politia, care ar fi putut gindi ca vorbesc la telefon.

   Cred ca va trebui sa iau un curs despre rabdare! 🙂 🙂

8. omuldelamunte says:

   February 9, 2016 at 17:31

   CristinaC- vinul roşu se bea la temperatura camerei, aşa că până scoţi dopul, se echilibrează 🙂

9. omuldelamunte says:

   February 9, 2016 at 17:39

   Odille- Când sunt veniţi drăcuşorii, poţi să te trînteşti pe spate şi să dai din picioruşe aici pe blog. Sper că nu i-ai spus nişte urâţele după cum bine merita.
   Este bine când vorbeşti singură. Asta însemnă că interlocutorul nevinovat, întâplător aflat în preajmă, scapă teafăr. Deci, un suflet redat obştei.

10. CristinaC says:

    February 9, 2016 at 17:47

    Odille, sa stii ca aceste perdoane indiferente traiesc mai mult, nu sunt diagnosticate cu Burn-out, nu fac depresie…. unii din noi ar trebui sa invatam ceva de la ele….
    Eu nu mai am rabdarea ta. as fii cerut cu seful ei….
    eu am patit la fel ieri cu o banca care mi-a scris o scrisaore sa ii sun… m-au tinut in hold o ora si pe urma reprezantativul bancii m-a adusin aceeasi stare, cum spui tu. imi venea sa ma trantesc pe jos…. si sotul meu nu intelegea de ce sunt nervoasa….

11. Odille says:

    February 9, 2016 at 23:36

    Cristina, ma crezi ca m-am enervat asa de rau incit am uitat ca exista sefi? 🙂

    Cred ca fiecare dintre noi are niste trigger points, care daca sunt atinse atunci pierdem controlul. Eu devin un loose canon daca cineva este ignorant total, ma invinovateste pe mine de ceva ce nu am facut, si insista. Pur si simplu pierd controlul. Sa nu credeti cumva ca voi jigni cumva pe cineva. Niciodata! Insa vreau neaparat sa stabilesc care este adevarul.

    Dupa evenimente de acest gen, o zi vorbesc singurica si trebuie sa fiu lasata in pace. Trebuie sa-mi consum acel combustibil negativ. 🙂

    ODLM, daca as intra pe blog, as scrie carti intregi, in timp ce ma arunc pe jos si dau din picioruse. 🙂 🙂

    Nici astazi nu mi-a trecut complet. 🙂

12. Odille says:

    February 9, 2016 at 23:40

    ODLM, uite, daca m-ai provocat, incep cu o poveste. 🙂

    Vorbind despre combustibil, mi-a adus aminte de o poveste canadiana clasica. Povestea celor doua locomotive.

    O locomotive mare si puternica si una mica, draguta si rosie.

    Aceasta poveste a fost un contact cu, cultura canadiana, dar a fost si un soc pt mine. Nu o cunosteam, am cumparat carticica cu povestea, pe coperta doua locomotive, si ii citesc povestea fetitei mele.

    Locomotiva mare si puternica pleaca la deal, cu viteza din ce in ce mai mare, si locomotive mica pleaca si ea la deal, in competitie cu locomotiva mare, spunind:

    •I KNOW I CAN! I KNOW I CAN!…

    Locomotiva mare prinde si mai multa viteza, iar locomotive mica:
    I know I can, I know I can, I know I can!,
    si deodata locomotiva mica explodeaza si face PUFF!.

    Cind am terminat ultima fraza am fost speriata. Speriata de ce impresie a facut aceasta poveste fetitei mele, pt ca eu am suferit.

    Fetitei mele I s-a parut normal, dar eu nu am uitat nici pina acum aceasta poveste.

    Acum ma gindesc ca este bine ca sa fie expusi copiii la realitate, dar eu nu eram pregatita, venisem aici cu povestile rominesti in minte.

    De multe ori cind cred ca sunt Superwoman, ma trezesc, spun tare, “I know I can”, zimbesc si incerc sa privesc realitatea in fatza. Imi mai revin.

13. omuldelamunte says:

    February 10, 2016 at 00:10

    Odille- şi la canadieni se spune că-i greu la deal cu locomotive mici. Cu “ştiu că pot” nu răzbeşti totdeauna în viaţă. Mai sunt şi locomotive mari care blochează priveliştea.
    Uite, pentru că m-ai provocat, am să-ţi spun şi eu o poveste:
    Vulpea l-a provocat pe urs la o întrecere: cine ajunge mai repede la pomul de la liziera pădurii. Ursul găsise trei galbeni în tomberon şi se lăudase prin toată pădurea că-i cumpără pe toţi, cu fulgi cu tot. Au pus prinsoare pe cei trei galbeni.
    Au pornit la fugă, iar când ursul a ajuns la pomul lăudat, vulpea era deja acolo. Vulpea avea o soră geamănă de care nimeni nu ştia.
    Şi-a spus vulpea în sinea ei: “ce bine că noi, vulpile, avem telefoane mobile…”
    

14. Odille says:

    February 10, 2016 at 15:16

    ODLM,

    Se pare ca vulpitzele s-au molipsit si ele de la ursuleti, si au devenit mari combinatoare, “specialiste” in daruire de imobiliare care nu le apartin, “indragostite” de justitie, dar si consumatoare de frumos prin padurile de la “Lafayette” si “Le Printemps”.
    🙂
    Insa, trebuie sa recunoastem, ca vulpitzele s-au dovedit mult mai curajoase si dirze decit ursuletii, care au fost numai un miorlait. 🙂

    ——–

    Ani de zile am mers pe principiul. “I know I can!”, desi citisem povestea cu micutza locomotiva rosie.

    Apoi, mi-am dat seama ca fiecare clipa a calatoriei poate fi fermecatoare si mai importanta decit sosirea la destinatie, si am inceput sa ma relaxez.

15. omuldelamunte says:

    February 15, 2016 at 20:00

    Odille- am cam lipsit din cartier în ultimile zile. Mi-a fost dor de voioşia voastră şi de micuţa vulpiţă roşie.