Feb 21, 2010
Kahula
Cel care cedează când nu are dreptate, este rezonabil. Cel care cedează când are dreptate, este însurat.
Ah,cum mi-a rătăcit mama Abecedarul! Aveam adnotări atât de vitale, întregi citate din Hemingway, Baudelaire,Balzac,Dan Chişu, “Trei purceluşi”, “Capitalul”. Când ecuaţiile şi integralele mă plictiseau, pentru că le rezolvam mental înaintea tuturor, îmi desfătam setea de inedit,de sublim, cu imagini mirifice din “Capitalul” lui Marx. Eu cred că totuşi de la el mi s-a aplecat, pentru că îmi ceream prea des voie afară pentru o gură de aer şi încă simt nevoia, chiar şi azi. Uite acum! Numai ce-am vorbit…
Mâine mă duceam la peşte. M-am sculat la 4.00 şi ca să fiu sigur, n-am dormit deloc. M-am dus în gradină, unde îngropasem eu frunze de cu toamnă şi am început să sap după râme. Era rândul meu. Douglas săpase data trecută. Toţi băieţii îi spuneau Chior, da’ mie mi-era aşa de milă de ochii lui certaţi ,că încercam să-i alin suferinţa şi să nu-i aduc aminte de ce vedea el în oglindă. O premoniţie totuşi aveam : că o să ne conducă un cetăţean cu aceeaşi problemă locomotorie de ochi, aşa că Douglas, era pentru mine Douglas şi atât!
Râmele erau acolo, la treaba lor, la afânat, numai că aveam nevoie de ele pentru momeala mâncarii prăjite. Peştele. Eu nici nu-l gustam , dar când vedeam bucuria mamii şi a tatii, la care se adăugau ocazional, în funcţie de cantitate şi soi, Tatae şi Mamae, eram de-o voioşenie, din cap până în călcâie… Râmele mele erau culese meticulos şi rânduite în funcţie de rank în cutii vechi de cremă de faţă. De mamă. Era aşa de candidă, nu numai de la crema de faţă, dar lăsa impresia că nu-şi imagina ea cu ce se prinde peştele. Crecă se gândea că-l prind cu alese fructe de pădure, pârguite în zori, la baltă. Pheeea, nu-ţi mai spun de viermuşi, muşte, greieri, pe care trebuia negreşit să-i avem în arsenal ! Dacă nu “trăgea” la unele, încercam cu altele şi dacă nu şi nu, haţ cu bâta-n baltă! Acum, când mă gândesc la fiarele alea pe care le înşiram încă vii în cârlige, mă încearcă sensibilitatea aia faţă de “…..” a lui Marx.
Aveam o undiţă, minunea regatului de 10 străzi! Ei,am eu o vorbă că peştele zice că cea mai bună mâncare este râma.Este întrucâtva o extensie a teoriei relativităţii aplicată în cadrul natural al bălţii. Tatae îmi confecţionase nişte tubuleţe de aluminiu în care băgam stuful tăiat cu grijă la noduri. Când ajungeam la baltă, eram invidia supuşilor pentru că, din mai multe segmente, făceam o undiţă cât doi oameni cap în cap. Era plianto-telescopică. Douglas avea o undiţă dintr-un stuf lung,lung. Avea un maldăr din ăstea, pentru că, atunci când lega undiţa de cadrul bicicletei şi când s-o încalece, crack, o agăţa cu piciorul! Presaţi de nevoia de a demara acţiunea, se întrebuinţa următorul artificiu : Douglas se urca pe bicicletă şi cu cealaltă mâna se ţinea de zid. Eu îi înnodam undiţa de cadru şi deveneam un fel de portar plin de solicitudine, mergând până la a-i deschide poarta, cu plecăciuni. El aprecia asta şi nu se mai oprea până la baltă, nu de alta, dar artificiul era trenant.
Odată a lovit o babă cu stuful, nu-ţi destăinui unde, că tot nu mă crezi! Contrar aşteptărilor, în loc să-l căinez, l-am admonestat că n-a găsit şi el una mai tânără ca s-o ajut de subţiori şi de locul unde o lovise mârlanul de Douglas. Aşa că, am ridicat baba doar cu două degete.A rupt undiţa, şi-n ziua aia, Douglas a stat gudurându-se pe lângă mine să-i dau şi lui undiţa mea, de Tatae concepută. Pe chestia asta, el a trebuit să găsescă o kahulă* liberă şi ghioaga din dotare. Erau multe pe baltă şi acolo dintotdeauna. Nu exagerez, dar cred că erau acolo de pe vremea dacilor. Pe una, înfipsesem eu un steguleţ pe care scria GERULA. Supuşii nu îndrăzneau să mi-o ia, dar mameluci de-ai lui Negru Împărat( văr primar cu Florin Salam), dacă apucau să vină mai devreme ca noi, atunci chiar mi-o luau. Şanse incerte pentru că aştia aveau paranghelii până în zori şi veneau la baltă după ce noi rădeam tot peştele pe ziua aia. Până a doua zi se înmulţeau ei. Şi peştii…Negru Împărat era urât ca o amendă. Nu mă luam eu cu el… Oricum, era o netrebetnicie, cum zicea el.
Ne-au ciupit ţânţarii în ziua aia şi-n toate zilele, de ajungeam acasă traşi la faţă, cu sânge cât de-o analiză. A vrut şi Ilinca să meargă odată. Când ne-a văzut însă cu acnee ţânţăreşti, ne-a lăsat baltă. Ar fi fost un festin regal pentru ţânţari, să ajungă pe pielea aia de catifea albă a Ilincăi. Aşa cum au fost pentru mine bananele, din care mâncasem odată numai una, pentru că atât am avut…
Când pescuieşti din plăcere, sare peştele la tine în traistă, singur. În schimb, pe faţa lui Douglas se citea o înverşunare de parcă întreaga lui existenţă viitoare se va baza pe pescuit şi vânat, ca mijloc de subzistenţă pentru el, nevastă, părinţi, copii, nepoţi, profesori, comunitate.
Să ştii că avea dreptate! Înverşunarea de a răzbi contează al naibii!
* Kahulă= ambarcaţiune construită manufacturier- artizanal, din papură, ranforsată cu sârmă, sfoară, aţă, în funcţie de model şi an de fabricaţie. Vine din rusescul “kahulă”, care înseamnă acelaşi lucru, numa’ că are şi mitralieră.
