Nov 4, 2012
Dodge
Cu anvelope Dunlop de noroi poţi merge şi pe drumurile patriei
Azi, era atât de evidentă melancolia din spusele lui Marinică încât nicio strategie de a-l aduce pe calea veseliei nu numai că nu dădea roade, dar nici măcar nu privea cu ochi buni vreo aluzie că ar exista gluma pe Pământ. Se uita la mine şi privire-i trecea dincolo. Eram ca o ceaţă pentru el. S-a îndreptat spre oglindă şi îşi pipăia barba cu privirea unui om rătăcit pe un drum cu glodul de-o palmă şi bordat de-o parte şi de alta cu stâlpi de lemn şi sârmă ghimpată. Semn că era la întretăierea unor proprietăţi private şi că pe poteca îngustă dintre ele avea doar un drept de servitute.
He needed a shave. Avea un brici cu mâner de fildeş moştenit de la taică-su. Îl ştiam. După atâţia ani încă tăia la nivelul pielii. Ai fi spus că utilizatorul, după o întreagă zi, este spân şi l-ai fi căinat că nicio femeie nu se uită în direcţia lui. Avea grijă Marinică să îl şteargă după fiecare utilizare cu o cârpă fină, specială, care nu lasă scame. Chiar dacă îl folosea tot la două zile, avea un obicei de a-l ascuţi pe o centură ostăşească, de piele din aia groasă, cum se făceau odată pentru armata regelui. Se subţiase într-atât încât catarama părea imensă în comparaţie cu fâşia de mijloc. Doar extremităţile ce mai păstrau dimensiunile originale. Briciul încă mai avea marca scrisă frumos cu litere cursive: ” Clairmont Hugues- Stainless Steel”. Pămătuful din păr fin de coadă de veveriţă şi mânerul de lemn strunjit şi întreţinut impecabil cu un strat de lac pentru nave, aplicat anual, făcea parte din trusa rămasă drept moştenire. Avea aparat electric de ras, care bâzâia însă ca o bormaşină în beton, ori Marinică simţea azi, mai mult decât ieri, nevoia unei linişti, mai degrabă decât nelinişti.
Era în sfârşit ziua în care urma să întâlnească adorabila făptură. Proaspăt ras, în costumul gri de tergal cu dunguliţe discrete şi cu o undă de parfum- nici floral, dar nici ulei Castrol- s-a îndreptat spre garajul unde îl aşteptau un Dodge de epocă şi un Volvo decapotabil. Dodge-ul îl cumpărase de la un om din fundul ţării. I-a făcut în schimbul lui un nou coteţ pentru păsări acoperit cu solzişori de carton şi ardezie şi cu o despărţitură pentru Ghiţă pe care, la doi ani, tot Ghiţă îl chema. A adus maşina în Bucureşti pe-o remorcă improvizată şi trasă de doi cai. După fiecare zi de drum se opreau la câte un motel şi adormeau ca şi cum el şi ţăranul trăseseră la jug. Deşi îl invita de fiecare dată să-l omenească la o masă caldă, ţăranul o ţinea pe-a lui: avea de acasă, pentru fiecare zi de drum, câte o bucată de pâine şi un măr, bocceluţe pregătite de nevastă-sa de cu seara plecării. Caii mâncau fânul pe care-l îndesaseră în interiorul maşinii. Ţăranul se opintea şi lua cu furca câte o grămăjoară de paie pe care o îndesa cailor într-un sac atârnat de căpăstru. Aveau şi caii porţia lor de mere. Când asudau şi dădeau semne că oboseala îi copleşeşte se urca pe platformă şi scotea din portbagajul Dodge-ului câte trei mere pentru fiecare cal. O mângâiere pe steaua din frunte şi o budană cu apă şi se întremau până seara.
După patru zile au ajuns la Bucureşti. I s-a făcut milă lui Marinică de ţăran. I-a cumpărat şi caii şi căruţa. Era tare surâzător ţăranul:
– Boierule, m-ai scutit de multă treabă pe acasă. Până acum m-ar fi pus muierea să rânesc de cu zori şi de multe ori mă pune şi să fac treaba ei de muiere. Auzi, să spăl o întreagă flotă de vase? Păi ce, ea râneşte la porc cu mine când îi de-o treabă?
L-a urcat în tren şi de atunci nu l-a mai văzut, dar nici pe cai nu avea de gând să-i ţină. A mers în piaţă cu căruţa. A ochit o pereche tânără şi şi-a dat atelajul pe şase saci de la şase saşi care cultivau porumb de floricele. S-a uitat perechea la el cu patru ochi cât dovleceii vecinului de tarabă. Nu aveau mai mulţi saci, că i-ar fi dat dublu dacă s-ar fi potrivit la cât făcea tot atelajul. L-am dojenit pe Marinică când i-am aflat tărăşenia. Mai bine îmi dădea mie atelajul. Mi-aş fi încărcat toate grijile, stivuite frumos pe ani, de la iscare până în prezent şi le-aş fi mânat pe coclauri numai de cai ştiute, acolo unde-şi duc numai caii năpasta.
Eu aduceam berea, Marinică făcea pop-corn. Îi plăcea aşa de mult mirosul încât avea o faţă de pernă pe care o umplea cu floricele. Accepta în patul lui numai fiinţele care împărtăşeau plăcerea mirosului de pop-corn. Am venit într-o duminică dimineaţă încărcat cu o navetă de bere. Am sunat la interfon şi mi-a răspuns o voce de gen frumos. Mi-a deschis un organism viu cu foarte puţină dantelă pe dânsa, aş zice chiar o doime de dantelă necesară a acoperi părţile râvnite. Pe jos, dar şi în părul ei blond, străluceau floricele de porumb. Avusese loc o bătălie cu perne ca între dormitoare. Oala de supă era pe foc. Pe plita încinsă explodau din când în când boabele ajunse la maturitate. Nimeni nu se mai ferea. Marinică avea încă cearşaful în cap, iar organismul viu se întorsese cu spatele la mine şi prindea din zbor boabele calde ajunse prin transformarea lor miraculoasă în floricele albe cu soclu gălbior.
După descrierea lui Marinică, aceasta nu era adorabila făptură, dar aducea izbitor cu Amanda din juriul “Britain’s Got Talent”. Am desfăcut o bere în cinstea ei.
Amanda, do you fancy some pop-corn ‘nd a pint of beer?
ODLM, minunata ideea de a trimite pe un tarim indepartat, toate grijile si as adauga eu si supararile, dezamagirile, tradarile, uitarile.
Sa ramina numai dragostea, afectiunea, gindurile bune si bucuriile agatate in suflet ca globurile in Bradul de Craciun.
Dar am o nemalurire. Probabil ca Marinica a preparat cel mai grozav pop-corn din lume, si a folosit cel mai grozav “pamatuf din coada de veverita si miner de lemn strunjit impecabil cu un strat de lac pentru nave” 🙂 de a reusit sa convinga pe cineva ca Amanda sa aterizeze la el?
Cristina, daca poti, te rog sa ne spui si noua cum a fost la party! 🙂
Odille- aş păstra uitările pentru a mi le reaminti cât de frumoase au fost în răstimpuri. Dragostea şi suferinţa se îngemănează, fac parte din acelaşi caiet cu inimioare, dar şi cu bastonaşe…
Oooo, nu-l cunoşti pe Marinică! Mai mereu este în căutare de frumos şi totuşi are întotdeauna la pat plină cu vârf şi îndesat tava cu prăjituri vii. Glicemia-i este săltată de-o şchioapă peste limita paranormalului.
ODLM, ce frumos comentariu!
In amintirile mele dragi transform chiar si bastonasele in inimioare! 🙂
Eu nu ma refeream la uitarile mele, pt ca eu am mai spus, am o memorie de elefantel, nu uit nimic daca est legat de suflet.
Ma gindeam la uitarile cuiva drag, ca in “Apricot”, ele mi-ar indurera asa de mult sufletul incit as vrea sa uit ca le-am trait.
Sa aveti o Duminica cu bucurii!
Vă dau cu copy/paste un fragment din analiza criticului literar Simona Sora al romanului Magdei Cârneci “FEM” şi să-mi spuneţi dacă o adulează sau o beşteleşte:
“FEM-ul Magdei Carneci – un concentrat itinerar epifanic, pornind de la „brusca aruncare in scena“, trecind prin aventurile corpului dureros, prin iluminarile adolescentine ale unei feminitati matrici-ale si „caderea din Realitate in realitate“, prin „schimbarea la trup“ androgina spre maturizarea viziunii, deschiderea celui de-al treilea ochi si, in cele din urma, fulguranta (si intransmisibila) intelegere a „marelui sah cu partea cealalta“ – este o livrare de sine pentru bunul uz al celor care mai cauta „o magie coerenta a lumii“. E o „cheie emotionala“ pentru Planeta FEM, pentru acel univers feminin despre care unul dintre ultimii maestri spirituali ai vremurilor noastre spunea ca e o lume in mod natural mai aproape de fiinta lucrurilor”, era de pǎrere criticul literar, traducǎtoarea şi eseista Simona Sora.
ODLM, nefiind sigura de intentiile Simonei Sora, am facut un search pe Internet si cred ca am gasit o dovada ca a facut aceasta analiza “in good face”.
Conform acestui articol Simona Sora a semnat prefata cartii Magdei Carneci, considerind acest volum “cartea cartilor pentru aceasta scriitoare” si nu cred ca ar putea sa fie asa de cinica.
Insa cred ca-i face un deserviciu Magdei Carneci prin aceasta analiza. Pare sa se fi inspirat din stilul profetiilor Pythiei (the Oracle of Delphi) atunci cind a scris acest text asa de alambicat si pretios. Indeparteaza cititorul in loc sa-l intrige si atraga.
http://www.suplimentuldecultura.ro/index/afisStire/3303
Iti doresc tie si vizitatorilor blogului tau, o saptamina cu inimioare, fundite colorate si turta dulce. 🙂
P.S. Eu m-am aprovizionat cu halva cu ciocolata.
Buna dimineața…eu mă culc acuma dar am vrut sa va spun ca :
-tin minte si eu cum își ascutea buricul un unchi de-al meu si ai descris perfect Omule.
Pe doamna Simona Sora ,personal nu o înțeleg…ori nu mai am “calitatea” de a înțelege limba româna ori…nu știu despre ce este vorba in carte….
Odille…la party a fost bine. Au fost vreo patru vrăjitoare…cred ca costumele acestea au fost cele mai populare ajunul acesta…pana si cainele găzdei era “mascat”… Gazda, a fost mascata in Albă ca Zăpada imobilizata într-un scaun cu rotile…La început am crezut ca e o gluma…si-rupt piciorul la începutul săptămânii si nu ne-a spus ca sa nu ne gândim sa nu mai venim…
Va doresc si eu o săptămâna minunata!
CristinaC- sincer, n-aş fi vrut să fiu în preajma unchiului tău când ieşea în mulţime cu buricul ascuţit 🙂 Demenţială eroarea 🙂
Dragilor, Buna Dimineata!
Trebuie sa fug acum, dar va voi intilni un picut mai tirziu.
Cristina, ma bucur ca v-ati distrat, si-mi pare rau pt accidentul gazdei.
Cristina, daca ODLM nu ar fi comentat,unchiul tau mi-ar fi dat de gindit. 🙂 🙂
O zi minunata!
Cred ca tot mama vitrega a fost de vina! Poate i-a pus piedica dragei de Alba ca Zapada! 🙂
Pai sa nu ma supar eu pe Apple & comp?
Or fii ei destepti dar eu nu am rabdare la 1 noaptea sa tot verific daca ei autocorecteaza… Nu ma mai joc asa… O sa scriu numai de pe PC-ul de la munca…dar de citit va mai citesc si de acasa…
Deci era vorba despre brici, curea de piele neagra, unchi … fost ofiter in armata…
Credeti ca am nevoie de o vacanta?