search
top


Cotele apelor Dunării

Ceea ce numesc eu o pisică cu sprâncene pensate şi zâmbet plăcut.

Ceea ce numesc eu o pisică cu sprâncene pensate şi zâmbet plăcut.

De ce era un tumult de voci? De ce mergea muzica în surdină? De ce ţipau copiii printre mese? De ce era plăcut şi răcoare pe terasa restaurantului? Sunt întrebări la care clienţii restaurantului de la masa vecină n-ar şti să răspundă decât la cea din urmă.

Se sărbătorea o cununie civilă. Toţi mesenii erau surdo-muţi cu excepţia părinţilor mirilor şi a copiilor lor. Generaţia de mijloc se născuse şi trăia în tăcere. Pe veci. Când cineva avea ceva de împărtăşit celorlalţi, se ridica în picioare şi-şi gesticula spusa cu mâinile, cu trupul şi un lip reading ciudat care nu se rotunjea în jurul niciunui cuvânt, în orice limbă pământeană. O fată fotograf, cu părul băieţeşte, făcea poze cu un Nikon profesional. N-am reuşit să aflu dacă are glas sau nu pentru că n-a scos o vorbă. Doar le atrăgea atenţia celor pe care-i fotografia să ţină o secundă mâinile pe lângă corp ca să nu iasă poza “vorbită”. Probabil că nu a fost înţeleasă şi atunci i-a arătat uneia o poză abia făcută în care probabil că focalizarea era concentrată pe mâini, iar subiectul nu se vedea deloc. Abia atunci a înţeles şi, în semn de pricepere a sensului, a dus una din membrele superioare la gură a uimire combinată cu revelaţia unei dezlegări a misterului. La pozele care au urmat, toţi se fixau  din vorbit şi priveau în obiectiv având mâinile milităreşte pe lângă corp şi arborau un zâmbet imprimat de soarta lor potrivnică.

Vorbeau toţi odată atât între ei cât şi cu moderatorul aflat în picioare. Spectacolul era copia mută a unui show politic în care invitaţii vorbesc de-a valma, ei între ei se înţeleg în beşteleală, dar noi telespectatorii nu pricepem decât atunci când unul dintre invitaţi se scoală şi părăseşte studioul ca să se şteargă de apa din paharul aruncat în faţă, în direct şi la orice oră.

În primele ore ale mariajului, mireasa îşi respecta soţul şi-l lăsa să vorbească până îi oboseau mâinile.  A încercat o singură dată să-l întrerupă şi a primit o privire de pânză de bomfaier ( “bonfraier”, tot aşa cum mi l-ar cere vecina mea când vrea să taie caşcavalul). S-a întors cu spatele şi i-a arătat, cât putea ea de tacit, exact atenţia pe care o manifest eu când ascult “Cotele apelor Dunării”. Rodul dragostei lor, în vârstă acum de 7 luni, tocmai ceruse papa. Avea o rochiţă înfoiată şi scurtă de se vedea pampersul, botoşei cu dantelă, capul chelios, bordat de o bentiţă cu pampon.  Stătea la pieptul mamei, cu o mânuţă care atârna de greutatea pufului şi a cutiţelor, iar cu cealaltă apăsa ritmic sânul, parcă pentru a se înfrupta din minunile pe care şi le-ar fi dorit de la viaţa care începuse a se desfăşura pentru ea. Atunci, acolo. Încet-încet, bentiţa i-a căzut pe ochi şi de la atâta trebăluit i-a căzut mai apoi pe guriţă, obturând calea firească a izvorului belşugului. Am auzit la început un scâncet, care s-a transformat rapid în plânsetul pe care-l auzeam şi eu acum mulţi ani. La mine. Mireasa, cu o mână ţinea fetiţa şi cu cealaltă vorbea. Nu auzea frustrarea ce se întâmpla în lumea copilei.

Pare neverosimil, dar credeţi-mă că mi-a fost ruşine să mă avânt în direcţia ei şi să-i atrag atenţia aspra petrecerii întrerupte a copilei de la sân. Şi apoi, oare nu mi-ar fi “spus” soţul câteva gesturi pe care oricât de incoerent aş fi fost în această limbă le-aş fi înţeles negreşit? Am rugat una din prietenele aflate cu noi să meargă şi să-i indice cu degetul locul de unde provenea scâncetul. Mămica s-a întrerupt, a smuls bentiţa şi a pus-o prima oară, la repezeală, în cafea, apoi s-a fâstâcit şi şi-a îndesat-o pe mână. I-a mulţumit prietenei mele clipind de câteva ori din degetul mare şi arătător, apoi a desenat litera “Z”  pe pieptul care ascundea nenumărate lipsiri de drepturi şi chiar bunuri cuvenite încă de la naştere.

Erau şi copii mai mari. Le vorbeau părinţilor în mod normal, iar aceştia răspundeau prin gesturi şi uite că se înţelegeau aşa de ani buni. Trist până la durere să nu poţi creşte în şoaptele de dragoste ale mamei, sau să nu poţi descrie şi în cuvinte iubirea care te râvăşeşte pe interior.

O copilă s-a ridicat după ce a terminat de mâncat şi şi-a împreunat mâinile către mama ei. În semn de mulţumire. Frumos gest, îmi zic, uitându-mă cum mama îi dădea nişte sfaturi arătând cu degetul, probabil pe unde să nu se ducă. Sfaturi atât de inutile ca şi atenţionarea pe care am citit-o eu pe eticheta unui furtun de grădină: “A se feri de umezeală”.  Vă întreb: nu-i absolut firesc ca această copilă s-o ia fără excepţie numai pe sensurile interzise? S-a strecurat pe trotuarul de protecţie a clădirii restaurantului. În faţă, legat de scaun, era un câine fără botniţă şi nu ştiai dacă i-a fost scoasă ca să guste şi el o ciosvârtă din specialitatea bucătarului. Facem o paranteză aici. Uneori, aş vrea să nu-mi vibreze timpanul la cuvinte pe care nu ştiu cine le-a introdus în limba scrisă şi vorbită: ciosvârtă, plămădeală, scatoalcă, blagoslovenie, leoarcă, aşişderea, tărăşenie şi mai sunt ciopor, ca un izvor nesecat de cuvinte pe care le-aş şterge din dicţionar. Sau, spuneam, câinele era bun la suflet şi nu muşca decât ca mine, atunci când îmi plac buzele dulci.

Copila, cu părul legat la spate într-o codiţă pony-tail şi prinsă cu două clame cu desene azurii alerga în sunetele specifice alergării care descoperă noi teritorii . Tot aşa cum a făcut Columb pe plaja de pe malul Americii. Pony-tail-ul se legăna într-o direcţie contrară pasului: când piciorul drept era în faţă, codiţa era în stânga şi tot aşa până-mi fugiră ochii de mi-au trebuit 5 minute ca să mi se aşeze la loc.

Anticipând că găluşca se va lovi de marele câine, m-am ridicat în picioare precum un moderator de-al lor şi am început să arăt mârlăneşte cu degetul spre noul pericol. Aş fi strigat-o eu, dar nu-i ştiam numele. Cel care s-a prins primul la gesturile mele a fost tatăl care a pornit în fugă după copila sa , numai că trotuarul deţinea o capcană de care trecuse fata, dar nu şi tata. Exact la înălţimea creştetului unui om se afla unitatea exterioară a coşcogea aerul condiţionat care l-a pălit pe om -unde oare, unde oare?-decât în moalele capului. E clar că fuga i-a fost încetinită până la limita evitării oricărui alt pericol. Se uita bietul când la creştetul capului când la unitate. Cu siguranţă că îl durea. Îmi venea să ţip în locul lui.

Am recuperat-o eu pe fetiţă. Nu văzuse câinele, iar când i l-am arătat a sărit instinctiv în braţele mele. Fetiţa, nu câinele! Stâpânul m-a asigurat că este o fiinţă blândă. Căinele, nu fetiţa! Am mângâiat împreună ( câinele, nu stăpânul!) şi încercam să-i demonstrez copilei că nu era niciun pericol. Câinele era confuz. Se uita având capul într-o parte a mirare câinească şi se întreba cum a fost posibil ca un copil să se sperie de el. A apărut şi tatăl frecându-se la cap. Mi-a mulţumit clipind din degete şi desenându-şi pe piept litera “Z” mare de tipar.

Câte suferinţe oare adunate în pieptul lui ?!

PS 1 Aaa, şi m-am spălat pe mâini

PS 2 Spuneţi-mi şi voi nişte cuvinte pe care nu le puteţi suferi

Marinică, deja 19 iunie.

 

 

7 Responsesto “Cotele apelor Dunării”

  1. Odille says:

    Buna Dimineata!

    ODLM, postarea este scrisa cu multa sensibilitate, si descrierea scenei cu bebelusa si bentiza este de o mare gingasie.

    Sa ne gindim si la nevazatori. Soarta mi se pare foarte nedreapta.

    Sper ca fiecare sa aiba o viata plina si sa-si gaseasca fericirea.

    In acelasi timp sper ca medicina va veni cu raspunsuri cit mai repede.

    ODLM, citeoda “Cotele Apelor Dunarii” pot sa fie o sursa de relaxare fata de restul stirilor. 🙂

  2. Odille- mulţumesc pentru aprecieri. Relatările din cotidian nu sunt la fel de gingaşe precum acelea din imaginaţie sau din universul pe care şi-l construieşte fiecare.
    Trist să ştiu că unii oameni trăiesc fără muzică sau culoare.
    Mie-mi plac “Cotele apelor Dunării”, în limba rusă, când “padenie” desiat ţantimetrov, iar în română cresc 12 cm.

  3. CristinaC says:

    Omule… frumos ai scris!

  4. Odille says:

    ODLM,

    “Mie-mi plac “Cotele apelor Dunării”, în limba rusă, când “padenie” desiat ţantimetrov, iar în română cresc 12 cm.

    Nu stiu ce inseamna “padenie” si nici google translate nu ma ajuta.

    Cred ca rusii spera sa-i deruteze pe romani si cei 2 cm de Dunare sa-i inmoaie un piculetz. 🙂

    Dar, totusi, care este nivelul Dunarii la Calafat?

  5. Odille- înseamnă că nu ai urmărit cu atenţie “Cotele apelor Dunării”. “Padenie” înseamnă “scad” (apele), dar în română cresc, pentru că noi întotdeauna am fost contra ruşilor.

  6. CristinaC- mă încurajează aprecierile. Mulţumesc frumos, chiar la fel de frumos.

  7. Odille says:

    ODLM, de la cei mai mari decit mine am aflat ca “Soldatul sovietic nu doarme niciodata” 🙂 Teama imi este si de limba rusa care pare sa-i pindeasca pe romini in fiecare clipa. 🙂

Leave a Reply

CommentLuv badge
top
%d bloggers like this: