search
top


PPN cu vitamine

Vetoo, hai coboară că nu-ţi fac nimic!

Vetoo, hai coboară că nu-ţi fac nimic! Ia şi maşina!

Astăzi am traversat pe la pietoni. Nici eu nu ştiu cum de m-am nimerit pe acolo. De obicei traversez pe unde nu sunt maşini. A trecut o furgonetă cu număr di Iaşi, deschisă, iar eu, fugărind un căţel care o luase înaintea mea şi căruia îi purtam grija să nu-l facă pizza vreo maşină, nu am văzut prea bine coada furgonetei din care ieşeau agabaritic nişte ţevi groase de metale grele. A pus o frână brusc, atât cât să salveze o bătrână care traversa printr-un loc neregulamentar. Ţevile erau lungi cât zebra şi o ocupaseră ca ruşii Berlinul. Am fost inspirat să fluier după căţel cu degetele în gură. Primele care au întâlnit ţevile au fost ele, degetele mele care, găsind locul liber, au intrat cu toatele pe unde s-a nimerit. Sunetul probabil că s-a propagat diapazonal până în cabina furgonetei de unde a ieşit un şofer cu glas:

– Băi puncti-puncti, tu nu vezi ţăvili? Vrei să mi li-ndoi?

Ce-i drept, fiind pe înserat, ţevile nu erau prea evidente dar, cea mai lungă dintre ele şi care ieşea din câmpul meu vizual, avea legat de ea un crâmpei dintr-un neglijee de culoarea asfaltului. Măsură preventivă strict românească. Atârni o treanţă din neglijeul nevestei şi o scoţi la fluturat. Treanţa… I-am spus într-o limbă de-o politeţe ipocrită şi frecându-mi metacarpienele care, acum când vă scriu, au două echimoze Ø 3/4″:

– Nu, n-am văzut ţevile, pentru că în mod obişnuit traseul lor nu este pe trecerea de pietoni. Şi vă sfătuiesc să cufundaţi treanţa în seu de oaie şi să-i daţi foc pentru a deveni vizibilă pi drumul di costişî ci duci la Vaslui.

Se vedea pe faţa lui rondă că nu-l citise în viaţa lui pe Vasile Alecsandri şi incitat de citat a izbucnit:

– Din Vaslui eşti tu, băi puncti-puncti, io-s din Ieşi şi n-am io gară cu tini.

Uitai să vă spui. Iritarea cred că-i venea şi de la faptul că între scaunul lui şi portieră, se afla un pepene care, atunci când a ieşit din maşină, a căzut pe jos şi toate vitaminele i s-au împrăştiat pe carosabil. Când a coborât era roşu de furie şi mi-ar fi dat o bastârcă care să-mi modifice Ph-ul, dar când m-a văzut că am două capete peste el, a dat un şut cu furie în pepenele care încă se legăna. Am un vraf pe colţul sobei de d’ăştia ca el şi nu mi-i ruşini să-i pun la punct. Pârdalnicul de căţel trecuse deja strada, era pe partea pieţii şi se uita cu capul înclinat la metacarpienele mele.

I-am luat o brânzoaică căţelului. Prea se alinta pe lângă mine şi eu nu rezist la alintături. Lui nui este ruşine. Ce-s eu? Satrap? Au apărut anul acesta nişte piersici dulci, zemoase, al căror sâmbure divorţează foarte uşor de pulpă. Avem în fiecare zi în frigider 2 Kg pe care, până seara le epuizăm şi dacă ţăranul ar fi deschis non-stop aş cumpăra şi noaptea. De regulă, adorabila făptură este cea care le aduce acasă de câte ori iese la farmacie. Adică zilnic. Astăzi m-am nimerit să le cumpăr eu. Mă apropii de ţăran şi-l întreb dacă sunt bune. Normal că sunt bune. Cum să-şi denigreze produsele? Şi ca să adauge un plus de valoare marketingului său nativ- dar şi îmbogăţit din “Capitalul” de Marx- îmi şopteşte uitându-se în jur ca să nu-l audă ceilalţi pieţari:

– În fiecare zi ( şoptit) vine o domnişorică superbă care s-a tuns scurt de curând şi cumpără de la mine câte 2 Kg. I le dau cu bătaie, că are nişte buze roşii, uite, ca piersica asta. O las pe ea să aleagă pentru că-mi place să-i văd mâinile cu degete fine şi uneori cu ojă vişinie (burgundy, în accepţiunea autorului). Are o voce dulce, uite ca piersica astălaltă, şi-mi place s-o ascult cum îmi povesteşte de pisica ei care i se suie în cap. A venit odată cu un deget bandajat. Mi-a spus că i-a căzut capacul de la pian pe unghie şi că acum este în refacere. I-a crescut în vălurele.

De la primele cuvinte mi-am dat seama că vorbea despre adorabila făptură. Am rememorat seara când şi-a prins unghia în măsuţa de la laptop auzind-o cum înjura în gând. Oare de ce i-a spus ţăranului de pian? Noi nu avem pian. Eu mai folosesc din când în când trombonul, dar mă umflu ca o gogoaşă şi adevărul răsuflă în cele din urmă. Cred că ţin partitura invers şi notele ies discordante.

Ia uite ce spirit de observaţie avea moşul! Deci nu sunt singurul trăsnit de pe planetă…

Când am ajuns acasă, Vitali stătea la uşa blocului şi dădea din cap. Am crezut că nu are cheie. M-a abordat direct:

– Dom’ Marinică, ci vrea sî zicî dol? Aşa mi-a zis azi Liuba, cî contractul nostru nupţional îi lovit di dol. Ci mama dracu’ l-o lovit cî-i doar nişti foi di bumagî?

– Vitali, dol înseamnă cu înşelăciune. Cumva ai înşelat-o când aţi semnat contractul de căsătorie?

– Dom’ Marinică, eu n-am înşelat-o atuncişa. Asta o fost mai tîrzior oleacî, după ci ieşisi din garanţii. Atunci când nu ţi-o mai repară nimenia şi nici nu ţi-o schimbă. Niii, ia sî vezi mătăluţî di câti scatoalci cu dol o sî mă păgubeascî Liuba ! Numa-numa

Închei aici dragii mei, hai, ca să mă duc şi eu acasă…

 

Marinică, aproape Septembrie

 

 

 

 

 

Leave a Reply

CommentLuv badge
top
%d bloggers like this: