search
top


Barcelona Trei

01-DSC01984 - Copy 02-DSC02002 - Copy 03-DSC02003 - Copy 04-DSC02004 - Copy 05-DSC02005 - Copy 06-DSC02008 - Copy 07-DSC02010 - Copy 08-DSC02011 - Copy 09-DSC02014 - Copy 10-DSC02016 - Copy 11-DSC02019 - Copy 12-DSC02024 - Copy 13-DSC02027 - Copy 14-DSC02028 - Copy 14-DSC02028 15-DSC02031 16-DSC02037 17-DSC02048 18-DSC02050 19-DSC02051 20-DSC02052 21-DSC02053 22-DSC02054 23-DSC02055 24-DSC02061 25-DSC02063 26-DSC02038 27-DSC02039Ieşim dintre sucuri şi prăjeli şi pornim în jos, pe La Rambla. Ca peste tot în marile metropole, oameni deghizaţi în statui vii bordează strada de o parte şi de alta. Îmbrăcaţi în Don Quixote, Napoleoni, Mahmudele, stau sub câteva straturi de costume pe nişte piedestale de lemn şi transpiră ca după Coldrex. Sunt vopsiţi cu bronz, roşu Ferrari sau gri metalizat. Nemişcaţi ca noptiera înlemnită în faţa unei trufandale care nu-şi găseşte halatul. La picioare, o cutie de carton în care se fac plăţile.
O fetiţă se apropie şi depune o sumă. Don Quixote este impasibil până se întoarce fetiţa cu spatele. Bate tare din picior într-o pedală care loveşte o tobă mare ascunsă în piedestal. Fetiţa se sperie cum nu vă închipuiţi şi primeşte şi o suliţă în cap care se dovedeşte a fi din burete. Suliţa. Mi-a fost tare milă şi dacă n-ar fi fost atâta lume împrejur aş fi luat-o la piept s-o mângăi. Am precizat oare? Fetiţa avea cam 18 anişori.
Ilinca mi-a citit intenţia şi m-a tras uşor de mână vreo 200 de metri. Mi-a fost tare milă de mine. Mă simţeam stingher ca un ţânţar în ianuarie.
Terasele sunt înlănţuite şi cu scaunele aşezate pe trotuar. O tânără blondă şi corpolentă te îmbia să iei loc pe scaunele din rattan. Am avut voie s-o privesc mai ales că atunci când şi-a pus mâna în şold semăna cu o halbă de bere. Prea era mare asemănarea ca să nu oprim pentru o haltă de bere.
Printre meseni, a intrat o pereche de dansatori înlăţuiţi într-un  flamenco înfocat. Ea avea talie, decolteu, graţie. Toată recuzita. Privirea-i răzbătea prin ochii negri, dar nici măcar o secundă nu s-a uitat la partener. Tot timpul, ochii ei străbăteau mulţimea de turişti. Părul lung şi negru desena nori de furtuni senzuale. Era conştientă că era admirată, însă dansul nu-i permitea decât zâmbete amare ca ale unui ofiţer de credite. Bărbatul, în schimb, era absorbit de frumuseţea-i fermecătoare şi nu a ridicat măcar o dată ochii de pe trupul ei. Nu-l interesau turistele care oricât arătau de rusoaice erau totuşi nişte piese de pus în glastra cu boboci. De floare. În realitate se întâmplă exact pe dos.
Pe această stradă, La Rambla, părţile carosabile sunt pe margini şi trotuarul larg, pietonal, se află pe mijloc, cu arbori, bănci şi zarvă permanentă. Pe una din bănci îşi instalaseră instituţia trei fete de-o spaniolă uimitoare. Trase prin inel, cu debordare la partea superioară, afişaseră un poster cu un tarif unic de 30 de cenţi pentru o îmbrăţişare. Ilinca căuta ceva într-o carte groasă cu ghidul Barcelonei. N-am avut mărunţi aşa că le-am acordat 1 Euro. Am primit trei îmbrăţişări. De la fiecare câte una. Când să-mi dea restul şi bonul fiscal, numai ce primesc un ghid al Barcelonei pe după ceafă. Gratis. Am făcut imediat un calcul şi mi-a reieşit o medie de 16,66 cenţi pe eveniment ceea ce a fost chiar un chilipir. Cu mintea clară deja, am citit tot posterul. Sumele erau strânse într-un scop caritabil: achiziţionarea de corturi noi pentru români.

Puţintel mai încolo, sprijinită de un copac, stătea expusă o farfuză cu accent exotic. Eram acolo când un american a întrebat-o de tarif. “Cien euros, senor”. Cu siguranţă nu era în scop caritabil. Americanul nu înţelegea. I-am tradus eu suma în “hundred”. L-am lăsat uitându-se la cer şi socotind în gând cam cât ar fi în dolari. Cred că ar fi înţeles şi ar fi acceptat dacă i s-ar fi spus 99.99 . Ca la Macy’s.

La Rambla, odată şi odată, se termină ajungând în port unde tronează Monumentul lui Cristofor Columb (Mirador de Colom, asta pentru că spaniolii s-au născut cu un defect şi nu le iese “b”). Piedestalul este înalt de 80 m, iar în vârf tronează statuia lui Columb cu o mână întinsă exact invers direcţiei în care se află America. De fapt, şi Lenin când locuia în faţa Casei Scânteii avea mâna întinsă spre vest. De atunci, eu nu mai cred în statuile care şi-au pierdut busola.

Ascensorul urcă turiştii prin interiorul coloanei şi nu a mai fost recondiţionat din 1888, de când a fost tăiată panglica Monumentului. Nu vă plictisesc cu mai multe amănunte, dar, în amintirea lui Columb, poate nu ştiţi ce înterpelări a avut, conform legendei, din partea nevestei:
– Unde te duci?
– Cu cine? _
De ce? _
– Cu ce? _
– Ce sa descoperi? _
De ce tu? _
– Si eu ce fac daca tu pleci? _
– Pot sa vin cu tine? _
– Cand te intorci? _
– Ce imi aduci? _
-Se pare ca ai un adevarat plan, nu??? _
-Nu ma mai minti. De ce iti faci asemenea planuri? _
– Vad ca sunt din ce in ce mai multe in ultimul timp. De ce? _
Te parasesc. Si nu ma mai intorc niciodata. De ce nu ma opresti? _
-Nu inteleg de ce e atat de importanta chestia asta cu descoperirea. Si de ce nenorocita aia de regina iti da toate vasele alea pe gratis? De ce? E mai frumoasa ca mine? _
– De ce te gandesti atat de mult si nu raspunzi? _
– Intodeauna calatoresti si iar calatoresti…nu pot sa inteleg ce naiba vrei sa descoperi??

Sărmanul Columb! Se spune că noaptea, când vrea să se odihnească, ascensorul o porneşte singur şi i se urcă la cap. Dimineaţa se uită pierdut.

Este târziu deja. Luăm trenul şi ne îndreptăm spre hotelul din staţiunea Malgrat del Mar, nu înainte de a mai face câteva fotografii ale splendidei Barcelone şi catalanele sale. În aşteptarea trenului aş vrea să mai adaug două vorbe despre felul cum sunt construite blocurile. Cu o seringă imensă se injectează între pereţii clădirilor lipite, spumă poliuretanică. Se formează o saltea pe care dorm clădirile în picioare, vecinii nu se mai aud, dar se încălzesc reciproc. Când una din clădiri se îmbolnăveşte rău la cărămidă, este rasă de pe faţa pământului, dar faţada, conform autorizaţiei, rămâne intactă, iar proprietarul are obligaţia s-o reconstruiască întocmai. Nu se adaugă baluştri de balcon, turnuleţe, rufe la uscat.

A venit trenul. Vă las. Un peek…

4 Responsesto “Barcelona Trei”

  1. coco says:

    imi plac oamenii statui!
    coco´s last blog post ..Marea mea iubire…marea!

  2. Coco- îmi plac femeile care nu stau statui şi nu-mi plac oamenii statului

  3. CristinaC says:

    Mi-au cazut foarte bine pozele tale “calduroase” si frumoase … aici e friguzt… si s-ar putea sa vina si ninsoarea…Ar trebui sa fug la Barcelona. Acum nu intreba si tu:” de ce?, cu cine? cand ? ma iei si pe mine?…

  4. CristinaC- Este adevărat că ninsoarea trece întâi pe la voi, capătă forţă şi îşi ia vânt peste ocean. Ba uite că te întreb: aş vrea să mai merg la “Il Corte Ingles”, magazin de lux, cu manechine vii pe toate etajele? Aş vrea! Liftierele zâmbesc non stop şi te lasă să apeşi tu pe butoane. La lift…

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: