search
top


O buclă pe frunte

Încă un capitol smuls cărţii:

O BUCLĂ PE FRUNTE

Era o zi de vară toridă. Îmi amintesc asta pentru că soarele încinsese o sticlă de apă ca într-un ceainic. Am deschis-o şi am îndesat câteva frunze de păpădie. O infuzie, dar nu-mi mai aminteam la ce face bine. Oi vedea cu ce am să mă simt mai în putere. Mintea este însă cea care îmi joacă feste. Uneori iubesc necontrolat. Aflu că frunza de cicoare este detoxifiantă şi ajută la slăbire. Combate infarctul, cancerul, protejează ficatul, dar mă lasă să mă lupt singur cu dragostea.
Aveam în portbagaj o prelată cu care acopăr răsadurile de flori atunci când le cumpăr în lădiţe. Nu vreau ca ele să înveţe drumul şi să se ducă de la mine. Mă amăgesc degeaba. Sigur că ele pleacă din grădină atunci când toamna este mai ştirbă şi hâdă. Îşi boţesc frunzele şi se adăpostesc în serele cultivatorilor. Sau aşa percep eu plecarea lor spre astre. În întuneric, sub prelată, se aleg între ele, sporovoind din boboci imaturi, cine va fi regina nopţii şi care va înflori mai devreme şi va rămâne prima însărcinată cu seminţe. Până acasă nu-i mult, opresc muzica în maşină, dar nu disting şoaptele lor. Vorbesc din petale. Cele care au flori. Bobocii sunt nătângi.
Am luat prelata, care nu-i în niciun caz soţia prelatului şi am întins-o pe iarbă, chiar pe marginea în pantă a lacului. O salcie ne-a făcut semn să ne aşezăm la baza ei, unduindu-şi crengile sale plângătoare, aidoma unei turme de elefanţi care aleargă haotic în căutarea unui pui rătăcit de familia sa. Mia urma să se sprijine de trunchi. Am verificat timp de 10 minute să văd dacă vreo furnică ia liftul sau coboară pe scoarţă. Făceam poze şi apoi lărgeam ecranul încercând să surprind o vieţuitoare care probabil mie îmi scăpase. Mia se uita cu o îngrijorare firească la comportamentul meu de zoolog şi-şi punea întrebarea dacă nu cumva am vreun tratat în sertar despre viaţa furnicilor pe scoarţă. Nu suportam ca pielea ei albă să se umfle cu mici pete roşii care să se întreacă cu aluniţele. Se scarpină noaptea şi numai un prosop îmbibat cu spirt, iaurt şi coada şoricelului o mai domoleşte. Are alergie la insecte, deşi îi dau peste mână când salvează o omidă de la pieire.
O fetiţă a scăpat covrigul în iarbă, chiar pe panta lacului. Covrigul, slobod şi cu susanul încins, s-a rostogolit cu un plici în apa indiferentă. Fetiţa a început să strige atrăgând atenţia unei raţe colorate, nu de pe la noi. Un covrig devenit mană cerească, mai ales că în spatele ei era un cârd de 7 boboci pitici.
– Mia, de ce în apă raţele merg în formaţiune de „i”, iar în aer în formaţiune de „v” ?
– Pentru că în aer dau din aripi, pe când în apă dau din picioare. Mai uşor răzbeşti în viaţă când dai din coate decât când baţi pasul pe loc. Mulţumit?
– Nu! Eu dacă aş fi raţă, m-aş odihni pe varză călită.
– Tâlharule! Poate ai să fii raţă într-o altă viaţă şi am să te văd eu dacă mai gândeşti aşa. Te iei de o biată pasăre cu boboci cât mingiuţele.
– Nădăjduiesc că tu ai să fii o vânătoare miloasă şi ai să-i dai peste puşcă vânătorului de lângă tine când m-o lua în cătarea armei. Şi m-oi duce acasă c-o alice în aripă şi, cu penseta de sprâncene, ai să-mi extragi alica şi-o să mă dai de patru ori peste cap, număr cu soţ, ca să mă iei de soţ, mândru şi cu-n inel cu diamant în buzunar.
– Visezi şi aberezi. Şi invers. Mai bine uită-te ce face raţa! Cum sparge covrigul care s-a muiat deja, dar puiuţii au ciocul mic şi nu-l pot cuprinde. Tu vezi că raţa nu ia nicio îmbucătură pentru ea? După ce s-or sătura boboceii, poate i-o rămâne ceva şi ei. Doamne, ce hămesiţi sunt! Nu-i lasă nimic! Ia mai bine du-te tu şi cumpără doi covrigi, unul cu susan şi unul cu mac. Să diversificăm meniul…
Am adus covrigii şi i-am predat cu inventar. Mia a preluat funcţia raţei şi le rupea fărâmiturile, ca mai apoi să le arunce în apă. Stângace mai sunt fetele la aruncat fizic ceva. Mişcarea finală de biciuire, pentru a-i imprima pietrei, din cot, un efect care s-o poarte spre ţintă, este nulă. Teoretic însă, te aruncă cu un şut în acolo, de n-ai loc nici măcar pe banca de rezerve. Direct în tribună, integrat în masa amorfă de spectatori din care nu te mai distingi. Devii hidrogenii din apă. Scăpata de corvoadă, raţa a găsit ceva timp şi pentru ea, nu înainte de a se asigura că nici unul dintre boboci nu le mai dă importaţă sfărâmăturilor de covrigi.
Mia era într-o salopetă uşoară, de vară, cu spatele gol, care nu cădea datorită unor elastice, unul peste piept şi unul peste talie. Unul mare şi respectiv unul mic, aşa cum se desena silueta ei când stătea în picioare şi privea pierdută întinderea apei. Aşa-mi face şi la mare cu soarele în toate fazele lui: la răsărit, pentru că este o nouă zi împreună, la prânz, de pierdem masa, iar la asfinţit, pentru că urmează un dans într-un club unde tobele şi ţambalul au interzis încă de la bariera parcării. Trec lejer, în pas de tangou, vioara, saxofonul, cinelul şi chitara rece. Pianul locuieşte mereu acolo.
Bâtând de câteva ori pământul cu palma, i-am marcat locul ei pe prelată şi în viaţa mea. Avea o poşetă cu băierele nesfârşite, trecute peste umăr şi care susţineau un pulovăraş cu mâneci lungi până la jumătatea degetelor şi cu un orificiu prin care se strecurau degetele impropriu spuse mari, pentru că sunt cât degetul meu mic. I l-am îmbrăcat, în ciuda opoziţiei, care la ea se manifestă bătând sacadat din tălpi şi ţuguind buzele a nesupunere. Era o măsură preventivă. Din când în când, îi dezlipeam spinarea de scoarţa salciei şi cercetam de furnici întreg câmpul vizual. Mă uitam împrejur, să nu mă considere trecătorii o maimuţă care-şi omoară timpul în căutări disperate şi fără noimă. Dacă găsesc furnici, nu le mănânc. Sunt acrişoare, conţin acid formic folosit în industria tăbăcăriei. Eu am pielea deja tăbăcită de viaţă. Asta mă deosebeşte pe mine de maimuţa grijulie. De fapt, când eram copil, ne-am urcat cu şcoala în salcâmi şi mâncam florile presupus a fi numai dulci, dar învăţătoarea a constatat că erau pline de furnici. Nu i-am spus mamei. Aveam experienţa spălăturilor stomacale de după ciuperci. Uram halatele despicate la spate.
Aşa suntem noi bărbaţii: pafarişti, puf de plop, nu ne amintim aniversări, date importante, sau să venim devreme acasă. Un bărbat când este îndrăgostit, ţine minte orice gest de-al iubitei, orice vorbă de dojană sau alint, orice pildă, orice pedeapsă. Nu însă până într-acolo în a evoca mental ce se petrece cu o buclă de pe fruntea lui, pe o bancă în parc. Acesta-i apanajul unei femei îndrăgostite.

12 Responsesto “O buclă pe frunte”

  1. CristinaC says:

    La carte se pot face pre-comenzi?

  2. CristinaC- oricum eşti pe listă. Fără precomandă.
    Un weekend de cer cristal

  3. Kim Wilde, o figură luminoasă, angelică, inspiraţională. Sunt rare făpturile care adună atâta gingăşie sub un chip ce nu-i lasă nimănui dubii că ar fi artificial zămislit. A fost fericită, s-a măritat, apoi a început să bea alcool ca un irlandez care caută whiskey-ul pe sub masă.
    Era atât de frumoasă încât îşi putea alege orice bărbat de pe planetă. Ce declic poate crea un dezechilibru care să te izgonească pe altă traiectorie, unde negrul este chiar negru fără nădejdea de a mai permite vreodată amestecul albului?

    https://www.youtube.com/watch?v=P6Agwu_5J14

    Domage!

  4. CristinaC says:

    Numa lasă sa văd …cică nu a fost” made available in My County”.
    Poate e mai bine așa…ca sa nu ma intristez

    Un wekkend de vis va urez si eu vouă!

  5. CristinaC poate pentru că ţara Canada nu şi-a plătit datoriile către Guvernul Mondial. Noi ni le-am plătit şi uite ce bine ne merge!
    Poate scăparăţi de Fisc şi acum te lasă să vezi link-ul ăsta

    https://www.youtube.com/watch?v=1y3TKv7Chk4

  6. Odille says:

    ODLM, felicitari!

    Iubirea a fost cantata, descrisa, de mii de ani, si oricit ar fi povestita, nu cred ca ar putea sa cuprinda cit este de incintatoare, fermecatoare, fascinanta, rapitoare, delicioasa, hipnotizanta…, ? pentru simplul motiv ca este unica.  

    O buclisoare pe frunte poate deveni un symbol al iubirii, numai pt acel unic cuplu.
     As avea, insa, o idee. Ar trebui sa fie obligatoriu, ca orice carte al carui subiect este o poveste de dragoste, sa vina cu un warning despre posibile efecte secundare in caz ca iubirea este aruncata in aer, asa cum sunt scrise pe orice medicament, pasta de dinti, apparat, etc. O punga din platic – ambalaj, vine cu un warning serios, si pt o poveste de dragoste, din care poti sa iesi cu sufletul ferfenita, sau in cel mai bun caz, smotocit serios, nimeni nu este avertizat? :)

  7. Odille says:

    Scuze, ODLM,

    Primul comentariu l-am intrat cu o adresa gresita, am papat o vocala.

  8. Oachi says:

    Odille, cred ca toate povestile (scrise sau traite) vin din start cu un warning, numai ca unele sunt scrise cu un font foarte, foarte mic, cum scrie pe toate contractele “am citit si sunt de acord cu …. bla,bla,bla…” 🙂 P.S. Cica cea mai mare minciuna din lume e asta :”Am citit si sunt de acord cu conditiile contractului”. 😀

    Odlm, si florile mele vorbesc intre ele, le vad deseori cum rad din toate petalele, mai ales cand le rasfata soarele.Si am incredere ca nu pleaca, unele libere fiind, decat la somnul de frumusete. 🙂

  9. Oachi- am citit şi nu sunt de acord că florile nu pleacă. Cele perene rămân, ce-i drept, dar se chircesc şi anatomia lor suferă din toate frunzele.
    Minciuna mare din contracte este inserată de către avocaţi şi se traduce prin ” acest produs poate fi livrat în limita stocului disponibil”. Cine verifică stocul?
    Sau: “Şi tu poţi fi câştigătorul marelui premiu” De unde ştiu eu că marele premiu nu i-a fost acordat unui maimuţoi care se angajează prin contract să-l dea înapoi?

  10. Odille says:

    Oachi,

    Aceste warnings ar trebui sa arate cam asa: :)

    Iubitul ii spune iubitei:
    – Te voi iubi pina in ultima clipa!
    Imediat in paranteza niste semne mari de intrebare (???)

    – Esti prima si unica mea iubire! ( Vigilenta!!!) 

    Asa sa fie intreaga carte! 🙂 🙂

    In privinta florilor, chiar daca dispar, cita bucurie ne lasa in suflet, prin frumusetea si perfectiunea lor!

  11. Odille says:

    ODLM,

    Vorbind despre romantism, iubire si valori, mi-am amintit de scrierile lui Alexandre Dumas.

    Cei 4 mushetari si prietenia dintre ei, au fost reale: Armand de Sillellegue d’Athos d’Autevielle, Isaac de Porthau, Henri d’Aramitz si bineinteles Charles Ogier de Batz de Castelmore, d’Artagnan.

    “Dumas was a maker of a peculiarly joyous myth, a bringer of comfort. His Musketeers are permanently on our side, and our side, of course, stands for right, fair-play and plain dealing. This is not escapism but an affirmation of the most civilized of values.”

    Oh, ce am mai vorbit in seara aceasta! Scuze!

  12. Odille- dacă nici eu n-oi şti câte eşti de vorbăreaţă, atunci cine?

Leave a Reply

CommentLuv badge
top
%d bloggers like this: