Jan 9, 2022
Turcia
La Istanbul, pe noul aeroport, nu s-au mai construit benzi transportoare pentru persoane. Te lasă să mergi vreun kilometru târâind bagajele după tine ca și cum ai struni un catâr încăpățânat. Tu înspre punctul vamal, el înspre “Hai acasă!”. Cu chiu cu văleu am ajuns la Ankara cam după un zbor de o oră. Ne-a preluat autocarul din aeroport, care nu este departe de oraș, cam 10 minute de periferia orașului. Ghinionul este că noi aveam hotel în centru. Restul de două ore l-am petrecut în trafic. Bucureștiul este parfum de Voltaren față de dracii pe care-i verși când n-ai de lucru decât să numeri semafoarele din Ankara. Această capitală este construită pe vechi intersecții, când cămilele nu erau atente decât la ghioaga beduinului. Am ajuns la hotel la ora 21:00, după ce în avion primisem o chiflă din burete de baie și un iaurt de uns la plajă. Bucătăria se închisese și am primit ca recompensă o punguță cu măsline și apă mai plată decât fetele șnur.
A doua zi am vizitat un muzeu de istorie, unde, de prost, mi s-a interzis să fac poze pentru că uitasem telefonul la încărcat la hotel. N-am văzut sabia lui Ștefan cel Mare pentru că nu știu dacă este în alt muzeu, sau este ascunsă când intră românii. Ne-am suit în autocar spre mausoleul lui Mustafa Kemal Ataturk, primul președinte al Republicii Turcia. Așa ceva se întinde pe câteva zeci de hectare, cu scanare la intrare și gărzi nemișcate la fiecare pas. O imensitate cu coloane, pardoseală din Onix și exterior de marmură. Un flag pole de vreo 25 m unde flutură un drapel și două codobaturi care inspectau locul dacă-și pot dura cuibul acolo. De fiecare dată, un gardian căruia nu avea voie să-i bată inima, făcea o mișcare cu spasme și zburătăcea codobaturile zădărnicindu-le planurile de întemeiere de cămin pe stâlp.
A doua zi, pe la 7 dimi, autocarul dădea nerăbdător din roți spre Pamukkale, vizitând în drum un atelier de oale și ulcele, de unde grupul nostru a cumpărat o singură farfurie, apoi birt pe autostradă cu mâncare sănătoasă turcească: ardei gras, morcovi, orez bob de bob, carne de vită care stă 4 ore în cuptor într-o oală cu capac pe care eu am numit-o “tajine”, iar ei s-au luat după mine. A doua zi, am oprit câteva ore la Pamukkale și am cufundat picioarele în terasele de calcar cu apă termală, unde Regina Cleopatra fusese și ea odată de mult. Am ajuns pe la orele 20:00. Un otoman ne-a luat valizele și le-a dus în cameră. Apoi, mi-a întins mâna. Eu i-am întins, speriat, cotul. Nu acesta era răspunsul dat fiind faptul că eu nu prea înțeleg turca bre. Abia după ce i-am întins un Euro de valiză, a pornit un zâmbet parțial fals, așa cum făceau strămoșii lui când ne veneau în țara noastră, numai că atunci, zâmbetul era cuceritor. Nu au reticențe decât la Lira turcească care țopăie zilnic, ceas de ceas, între 11 și 19 lire pentru un Euro.
La intrare în restaurant, un alt otoman ne înmâna o mască albă, cu breteluțe în loc de elastice. Erau mai suportabile. La tejghea, eram îndrumat către mănuși de unică folosință, desi nu puneam mâna pe nimic pentru că eram serviți din spatele unui perete de plexiglas de către o otomană cu deschizătura în față. Mănușile sunt cu trei numere mai mici și se rupeau la efortul de a le pune. Rareori am găsit renumita pâine turcească, caldă, franzelă, pide. Majoritatea erau chifle rămase pufoase de anul trecut și trase în țiplă. Pandemia i-a obligat așa și am să mă mai duc dacă trece covidul. Dacă Doamne ferește mai aveai nevoie de un supliment de chiflă, trebuia să-ți pui masca și mănușile, altfel, otomanul, își pipăia ostentativ iataganul.
Turcii nu supraviețuiesc fără ceai și nici musafirii lor. Paharele sunt transparente și iau forma unei ventuze. Se țin cuprinse de degetul mare și cel arătător. Între ele, după ce sucești încheietura se țin buzele de parcă altcineva ți-ar da să bei, nu tu. Terminasem ceaiul și apare o otomană dulce și grațioasă. Mă întreabă din priviri dacă poate să-l ia. Îi răspund:
-Da, dar lasă-mi lămâia!
Am mizat pe faptul că nu înțelege româna. Cu un zâmbet românesc, ea face exercițiul de introducere a două degețele alintate îndelung, prinde felia de lămâie și mi-o dă. În fond, de ce să mă minunez că românca a înțeles atât de bine limba noastră? Noroc că Ilinca era plecată după o chiflă. Seara de după, am mers la piscinele hotelului. Una cu apă normală de 25 grade și una cu apă termală de 40 grade. Pentru piscina normală a trebuit să cumpăr o cască făcută dintr-o bucată de ștrampi cusut la un capăt, pentru că exista pericolul dacă toată viața nu ți-a căzut vreun fir de păr, să-l lași să cadă tocmai în piscina lor. În piscina cu apă termală nu era nevoie de cască pentru că dacă vreun fir fugea, se dezintegra în următorele minute.
Traseul va continua spre Konya orașul dervișilor timp de 800 de ani. Câțiva din grup și-au manifestat dorința de a urmări un spectacol de derviși. Eu știam ce înseamnă așa că am stat la hotel. Dervișii sunt niște foști turci vechi care se rotesc pe muzică cu ochii în tavan și se roagă. Eu, care am stat împietrit în autocar atâția kilometri, înainte de a adormi, vedeam linia despărțitoare între benzi cum intra sub mine, precum și porumbeii care intersectau traseul autocarului. Amețeala dervișilor se reflecta în aceste vedenii ale mele care mă luau de cap. Am prins Nirvana de-o sanda și nu o slobozeam decât dimineața. Zilele acestea aveam impresia că m-am născut în autocar și că acolo am spus pentru prima dată “mama” fără diacritică.
Ne-am îndreptat spre Aksaray, oraș fruntaș al Anatoliei, aflat în Drumul Mătăsii. Am intrat într-un Caravan Serai care era folosit pe vremuri ca loc de popas. Ei aduceau mătase, uleiuri exotice, cosmetice. Se adăposteau pentru o noapte gratis, apoi prețul crește în funcție de sejurul dorit. Aici aflu că cabalinele nu au pancreas și din acest motiv nu simt oboseala. Din acest motiv, locurile de popas erau de găsit din 40 în 40 km, atât cât rezistă un cal. Peste această limită mor subit. Beduinii erau întreținuți cu bucate alese, băuturi și cadâne fine în funcție de tarif. Sultanii și baștanii cu dare de mână se dedulciseră la cadâne făcute sclave din Europa. Ele erau obișnuite să se sulemenească, ceea ce le-a umflat târtița stăpânilor secole la rând. Au început să fie la mare căutare cosmeticele și parfumurile orientale. Asta aduceau beduinii cărăuși care erau în tendințele modei la zi. Se întâmpla ca beduinii să fie epuizați în plăcerile de peste noapte și atunci nu mai plecau câteva zile spre bucuria cailor. Iarna erau cazați în camere săpate în stâncă, aveau canapele, mobilă și un godin în mijloc. A trebuit să sucombe câțiva până să vină un Rafila de-a lor să-i lămurească că fumul trebuie să iasă undeva, așa că au practicat niște ferestre spre înafară. De unde se credea că relele cadâne erau vinovate provocând epuizarea, au ajuns la concluzia că femeia este grijulie la casa omului și de atunci, suntem mereu în căutarea lor și ne stabilizăm naibii odată și odată.
Am ajuns în renumita Vale a Porumbeilor, deasupra unui canyon de vreo 300 m adâncime. Erau sute de mii de porumbei cărora le cumpărai punguțe cu boabe și îi hrăneai copios. Când am ajuns eu, lipseau doi. Erau în voiaj. Erau porumbei voiajori. Pe deasupra, pluteau baloane cu aere calde. Erau și baloane “școală” și după doi ani primeai brevet de căpitan. Câțiva din grup au cumpărat bilete de 175 Euro ora de zbor. Răul de înălțime i-a împins pe unii să se arunce peste nacelă, dar instinctul de conservare i-a făcut să gândească că nu-i poate prinde nimeni pentru că porumbeii erau cu noi la boabe.
Eram pe tărâmul Cappadociei. Chiar peste stradă de stânca porumbeilor era un atelier de bijuterii din aur, argint, pietre prețioase. De fapt, aceste puncte turistice se aflau “din întâmplare” în apropierea atelierelor de covoare, de bijuterii, de vase ceramică, haine de piele. Ghidul turc ( o mândrețe de otoman amabil ) stătea mereu afară și fuma, semn că văzuse aceste ateliere de sute de ori și că de fapt, pâinea lui se completa cu comisioanele unor astfel de ateliere.
Revelionul l-am petrecut într-o grotă organizată. Ne-am îmbrăcat în haine de grotă. Am fost vreo 500 persoane, din care, 5% români. Toată Turcia nu am auzit un singur cântec internațional. Erdogan a strâns toate partiturile străine ( poate le ascultă în palatul construit pentru el care are peste 1000 de camere) și ne-a lăsat numai melodii turcești lălăite, de jale adâncă. Excepție au făcut niște dansuri ale unor cuceritori otomani, în pantaloni scurți, turbane ranforsate cu plasă de sârmă fi 12 și pumnale cu tăișul îndreptat spre americani, leagănul neciopliților necredincioși. O belly dancer s-a învârtit pe la toate mesele și a strâns în lenjeria intimă bancnote din toate cupiurile. A făcut o pauză să descarce încărcătura și s-a întors pentru rapel. Ilinca m-a îndemnat să înfig și eu două bancnote: una sus și una jos. Mi-a fost atât de rușine încât am roșit pentru toată masa. Atunci, am primit eu o bancnotă pe frunte de la Ilinca cu povața că “așa primesc fraierii cărora li se dă dezlegare o dată-n viață”.
A mai fost un dans de la Marea Neagră, de prin partea apelor României unde sunt prinși turcii azi, la pescuit de calcan. De mâncare au fost niște farfuriuțe cu antreuri care nu au ajuns la 10 persoane la o masă, băuturi de vin roșu și alb de la MATT și două tajine aburinde. Chelnerul a venit de două ori: o dată când a adus 4 sticle de vin și o dată cu tajine-ul. N-am știut să ne dozăm poftele și la plecare am aflat că asta a fost toată mâncarea. La miezul nopții am ieșit la niște focuri de artificii trase de femeile de serviciu, iar șampania cred că au băut-o ei de dimineață, pentru că a lipsit cu desăvârșire. A fost primul Revelion din viața mea când l-am pășit fără șampanie.
S-a rotit un derviș vreo 5 minute. Am încercat și eu acasă să mă învârt și am dărâmat un televizor cu peștele și mileul de deasupra, o vază Galle cu flori artificiale și toate proiectele pe a doua zi.
Am să trec repede peste casele săpate în stâncă pe care unii din grup le-au vizitat. Mersul cocoșat, al piticului, sau târâtul în genunchi nu m-a tentat de loc într-o zonă bântuită de cutremure și fantomele trecutului. Am fost felicitat că n-am purces. Toți munții sunt astfel găuriți, unde preistoricii și istoricii și-au construit adăposturi întortocheate, cu aerisiri, grajd pentru vite și sisteme multiple de evacuare din calea dușmanului: de la urși, tigri, perși, romani. Sunt multe roci care s-au format din lava unor vulcani de acum 4-5 milioane de ani( nu-mi mai aduc aminte). Se înalță vreo 20 m, se văd straturile de lavă solidificată pe care, eroziunea factorilor climatici i-a ros diferit. Ciudat este că ultimul strat a fost mai dur și aceste stânci au rămas cu câte o pălărie semănând cu Babele noastre, dar mult mai tinere și în vână.
Am fost un grup de 28 de persoane călătorind cu autocarul 2300 km
Am încercat să scurtez poveștile pentru că, aș putea sta, dragele mele, o mie și una de nopți. Degeaba…
