Jan 25, 2022
Despre implicarea în doi
Pe stradă, azi, veneau din directia opusă. Tineri. Ea, foarte corect alcătuită, el destul de șleampăt, cum nu se poate într-o căsnicie un așa dezechilibru, mai ales pe la începuturile ei. Fetița lor avea doar 6 ani. Luase definitiv ochii verzi de la maică-sa și doar cu împrumut, o obrăznicie de mers în gol, de la taică-su. Se alergau toți înspre mine, către un capac de canalizare ce-mi apăruse rece-fontă la picioare. Am intuit imediat că va urca pe podium doar cel care va pune piciorul primul. N-am făcut mare lucru, doar pe el l-am ținut strâns de mânecă, înlesnindu-i soției să așeze condurul pe una din cele 3 găuri. Atunci am aflat că toate capacele cu 4 găuri aduc ghinion și că trebuie evitate cu orice sacrificiu, chiar și al soțului perdant. Fiind cu 3 găuri, supremația în relație este câștigată pe o săptămână de cel care pune amprenta primul. Se vedea pe figura ei îmbujorător de dulce, fericirea de a câștiga ceva atât de nesemnificativ pentru om, dar un salt uriaș pentru omenire (sorry Neil Armstrong că m-am jucat în cuvinte cu Luna călcată de tine, unde praful este de un deget pentru că n-a fost șters de câteva miliarde de ani. Tot așa ca în Bucureștiul cu primar matematician).
I-a cuprins obrazul soțului cu palmele și l-a sărutat pe gură, apăsat, așa cum se marchează oile la Plaiul Foii. Fetița, într-un acces de dreptate, a rostit o frază:
– Mami, pupă-l și pe nenea, pentru că el l-a ținut pe tata ca să câștigi tu!
Îndemnul a ținut. Am fost cuprins pe după ceafă și pupat pe frunte. După buzița coborâtă, mi-am dat seama că fetița ar fi dorit invers. Era vorba de buzița mea…
În sinea mea, gândeam apreciativ despre mine, minunându-mă de cât am fost de destoinic în a ferici a woman într-o împrejurare fantastic de banală. Este de la sine înțeles că bărbatul ar fi câștigat, chiar dacă este socotit nătâng la nivel interspecii, dar este atât de înțelept să-i dai femeii fericirea atomică pe care și-o dorește la nivel de clipă. La scară cosmologică, această cedare de loc este un meteorit cât o alună, dar la Universul fericirii iubitei, dă să spargă tiparele cu implozii scăpate de sub control de geniști profesioniști.
Până și fetița a înțeles că o forță dinafară, dacă se implică constructiv ( a ține de mânecă un inexperimentat) poate constitui un avans spre fapte exemplare.
Nu forța fizică este definitorie. O femeie te poate învinge prin fapte consacrate: un plâns sfâșietor în batistă umedă, un sutien atârnat peste paravan, o tanga pe frânghia din garaj, o convorbire în șoaptă cu agentul de asigurări. Este atât de convingătoare încât ajungi singur la concluzia că încă o rochiță mâine, este absolut vitală pentru șifonier, iar cele vechi să-i fie date lu’ Nuți, coafeza. Implică-te, nu sta ca leul la umbră ce se uită la leoaica care îi aduce carne de primate în aspic.
O colegă de birou, despărțită de mine printr-un panou de plexiglas. Zilnic o zăream printre hârtii și deși n-o atingeam nici măcar cu o privire colegială, o auzeam cu câte un “au”, eu nedumerit fiind aspra tăcerii contrastante a hârtiilor. Mi-am luat periuța și soarta între dinți și cu o vorbă molcomă am întrebat-o despre cauză și efect. Mi-a arătat o cutie de fostă cremă în care se aflau agrafe și bolduri. Statistica făcea ca de câte ori vroia o agrafă, nimerea un bold, iar de câte ori vroia un bold, statistica dădea greș. Dacă tot era ziua ei poimâine, am cumpărat două borcănele de hrean în oțet cu capac, le-am deșertat la mine acasă pentru consumul în coșul de alimente, le-am spălat, eliminat eticheta și le-am umplut. Borcănelul din stânga mea, cu agrafe și cel din dreapta ei, cu bolduri. Un buchet de flori și niște plasturi în cazul că a încurcat borcanele și iată-mă zâmbind fericit în spatele plexiglasului. A venit la mine cu cele două borcănele, le-a vărsat în vechea ei cutie de fostă cremă, le-a amestecat ca pe un stufat măcelăresc și mi-a spus:
– Apreciez că te-ai implicat în durerile mele de fată în curs de divorț, dar te rog, înțelege-mă despre această autoflagelare produsă de bolduri, care mă scoate din letargie, din monotonia unor foi învârtite anost zi de zi, cu teama că nu s-or termina nici la pensie. Chiar dacă nu fac parte din același dosar, le prind totuși și cu agrafe. La final, ca să le recompun pe același dosar, desfac cu unghia, sub care, agrafa sau boldul, se insinuează până la sânge. Acasă fac la fel, dat fiind faptul că am un vas de sticlă pentru microunde plin cu spirt, bolduri și agrafe. Ah, ce n-aș da să fiu și eu o fată fericită, cu unghii burgundy și semilună albă! Mulțumesc, asta-mi dovedește că te implici și întărește percepția că participi activ la temerile colegei tale de plexiglas.
Remarca avea un miros vag de hrean în oțet.
Am sădit un puiet de cireș. L-am așteptat 3 ani să-și vină în fire. În sfârșit, venise și anul în care a făcut multe flori cu miros de cais. Toată iarna n-a nins nici cât zahărul pe gogoașă, dar s-a îmbățoșat în aprilie. Au căzut toate florile, doar două s-au ținut îmbrățișate și au dat naștere la o pereche de caise mici și verzi. Le urmăream în fiecare zi și le găsisem și întrebuințare: una Ilincăi și, ce rămâne, mie. Le-am făcut mari și apoape galbene cu irizații roz și pistrui maro. Se făcuse vremea lor. M-am dus după o scăriță de grădină din garaj. Grădinarul se îndrepta spre mine mestecând:
– Domnu’, uite ce am găsit în copac! Una am mâncat-o eu și una pentru matale.
– Eu le urmăream ca pe un măr copt, una pentru mine și una pentru soția mea. Acuma, tu vrei să fii soția mea?
A coborât privirea în pământ și am putut să constat că implicarea poate fi și neavenită în anumite circumstanțe.
M-am așezat și am simțit o înțepătură. M-am dus să caut patentul. Era o agrafă care mi se atașase pentru o noapte ca aceasta.
