Apr 14, 2025
Bellacosa
Nu este sezonul greierilor, doar al meu și nici nu încerc să-l schimb pentru că un greiere cântă a toamnă de curând săvârșită. “Îți mai aduci aminte Toamnă, venea târziu și era Doamnă” cum cânta Zavaidoc sau cine trăia pe atunci.
Un trotuar îngust cât să încapă Miss World nu avea cum să găzduiască și o pistă de biciclete. Delimitarea era marcată de o dungă albă trasată pe calea mașinilor, paralelă cu bordura, avându-se ca scop formarea unui debleu a se folosi pentru guri de scurgere. Știți că atunci când merg cu mașina tresă fiu atent numai la semne de circulație: “Parcarea interzisă”, “Cedează trecerea”, “Stop”, “Drum cu prioritate”. Numai semne restrictive. Nu este măcar un semn mai cumsecade, cum ar fi “Oprește aici să bei o bere” sau “Loc de pupat”.
Cu bicicleta, critici, admiri, evoluezi. Observ în peisaj o fată care era pe bicicletă și nu avansa. Mă uit. Era într-o capcană. Gura de canal avea gratiile, în loc de paralele cu bordura, acestea erau geometric perpendiculare pe linia imaginară a bordurii. Grataragiul și-o fi întrebat maistrul de carosabil cum îl cimentează, iar pentru că n-a primit niciun răspuns, a acționat conform logicii de șantier. Distanța între gratii era calculată exact la dimensiunea unei anvelope de bicicletă de oraș. Am crezut că este o cursă, dar nu, era o veritabilă capcană ca pentru Lupii Scufiței Roșii și ai Caprei cu Trei Iezi. Am studiat cazul anvelopei. Părea prietenoasă și nu avea draci. Se uita întrebătoare înspre Cer.
– Să știi că cea mai îndepărtată stea este deseori caldă cu mine și, pentru că sunt fată, mă scoate din necaz. Găsește-ți și tu una!
– Pentru mine, să știi că cel mai îndepărtat obiect din viața mea este adidasul pentru care tebuie să mă aplec și să-i leg șiretul.
Am invitat-o la o cola căpătată de la vecinul meu:
– Uite o Cola! Este proaspătă, fără zahăr și cu mult acid.
– Tu bei acid? Nu ți se dizolvă bicicleta și ideile?
– Este dioxid de carbon. Popular i se spune acid, dar am citit că un băiat de 8 ani a făcut o statistică conform căreia există pe Terra 802 miliarde de copaci maturi și 240 milioane de arbuști care se hrănesc cu acest bioxiod de carbon și mor noaptea târziu.
– Ai să te prefaci copac dacă bei atâta Cola cu acid.
– Pot să îmi aleg esența? Pardon de expresie, “sequoia” mi se pare potrivit pentru un arbust ca mine. Mănânc și foarte sănătos. Eu las deoparte pielița de pe carnea de pui. Este foarte nocivă. De asta moare puiul hrănit cu semințe…
– Nici eu nu sunt tare pretențioasă. Mă bucur de o rochiță simplă, probabil la fel de mult cum te bucuri tu de un bonfaier.
– Chiar de bonfraier nu sunt, deși se găsesc foarte greu cele pentru mâna stângă. Rochița asta te cuprinde pe vârsta pentru care a fost creată. Acum am să te rog să cobori puțin de pe bicicletă.
Nu știam cum o cheamă, a ezitat un timp și i-am dat răgaz să anticipeze că urmează să apuc bicicleta de coarne și să strecor mâna pe sub șa. Ș-a dat seama. Fiind încă politicos, la descălecare, m-am uitat în altă parte.
Vorbea la telefon, în timp ce eu extrăgeam bicicleta din ghearele gratiilor.
– Eu stau aproape. Vine fetița mea să mă ajute. O cheamă Iris și are 8 ani, iar pe mine mama mă cheamă acum la masă. Și mă mai cheamă și Bellacosa. Mama nu este italiancă. Spune ea că a auzit numele ăsta într-un film, dar era vorba despre Lună și care era frumoasă ca mine dimineața.
Apare Iris șchiopătând de la o zgaibă propice genunchiului.
– Mamă, de unde l-ai găsit pe nenea să te ajute? Când ai nevoie mai multă, tata nu este acasă. El, cu de-ale lui, multe și cu ghiotura, nu te poate scoate de la o strâmtoare. Nenea, care nu te-ai prezentat, eu cu mama ne descurcăm și singure. Mama muncește și eu ascult. Așa-i, vezi Doamne, împărțeala.
Au plecat împreună. Iris șchiopăta, anvelopa căpătase o tangentă care făcea dum-dum la fiecare mișcare de revoluție. Niște spițe se zbârliseră ca mustățile unui crevete de la all-inclusive.
Mă uitam după ele cum viața le curgea neîncorsetată de vreo vină pentru a putea fi fericite. Mă întrebam cum un individ fără căpătâi poate lăsa acasă, singure, o Bellacosa și un Iris. O femeie ale cărei buze diafane, dacă te-ar fi sărutat, ar fi trebuit să-ți faci programare la camera de gardă a Spitalului pentru Marii Arși.
Numai o zi ar mai fi trebuit pentru ca 18 luni sǎ se împlineascǎ de la ultima postare cu care ai delectat cititorul. Așteptarea ne-a fost pe deplin răsplătită cu o povestioară în care cuvintele, care au stat cumințele și au așteptat să fie iar rânduite conform trăirilor tale, s-au asezat în aceeași armonie cu care ți-ai obișnuit cititorul. Arta narațiunii a reușit sǎ mǎ poarte pentru câteva minute peste mări și țări, pe una din străzile Bucureștiului, alinându-mi nițeluș dorul (mulțumesc!) În fața ochilor minții mi-a apǎrut un video-clip în culorile și, parcǎ lǎsând sǎ rǎzbatǎ, aroma primăverii bucureștene, iar umorul ușor ascuns în faldurile povestirii, doar pentru ochiul experimentat sǎ-l descopere, a reușit sǎ-mi înveselească ziua aceasta de Florii. Frumos scris! ☺️