Play-Bee

Capture

Aveţi o comandă nouă.

Ah, stai aşa! Să nu uit. În cele câteva runde ale fetelor pe la câmpul cu lavandă, m-am urcat şi eu în tractor, cap compas Adunaţii Depedrumuri, dar am coborât mai hacana, la câmpul cu căpşuni. Nu era nimeni, îmi puteam face de cap cu natura înconjurătoare, numai că nu e-n natura mea un astfel de comportament. Tufele, micuţe dar semeţe ca un cintezoi, fac nişte lăstărei care se întind şi-şi dau mâna frăţeşte întru propăşirea neamului lor de piaţă capsunis trufandalis scumpus. Nişte floricele albe, cu o chemare pentru frumos, stăteau ascunse pe sub frunze, dădeau însă mai degrabă impresia că au fost cotropite şi că nu li se permite accesul la razele soarelui, taman atunci când viaţa este prea frumoasă şi te sperie de un bine timid ivit ca un point of interest pe GPS.
Nu-mi lua mult să le iau pe rând între degete şi să le arăt soarele. Şi totuşi păreau posace, lipsite de o elementară vlagă proprie florilor care mi-au decorat camera viselor. Doi porumbei albi se certau pe marginea parcelei, iar eu, nepriceput, nu le-am detectat apartenenţa la sexul frumos sau dimpotrivă, vânjos. Dar dacă tot eram liber de griji am privit mai cu atenţie. Se certau cu ciocurile ridicate şi care făceau adesea incursiuni în penaj, parcă-parcă se şi auzeau nişte sunete care semănau a “ciocul mic, madam!”.
Ceva mai departe, se odihnea plictisit un exemplar care pentru a mai anima atmosfera îşi rotea coada ca un curcan obsedat de preamărire. O rozetă perfectă, echilibrată, simetrică ca un evantai austriac. M-am săturat să tot văd evantaie chinezeşti care se rup dacă le fâlfâi la teatru aşteptându-l pe Godot. Nici nu ştiu dacă austriecii fabrică evantaie, dar dacă tot deschid staţii de benzină şi bănci noi la noi, de ce n-ar produce şi evantaie Wiener Alisee?
Atunci am înţeles pentru ce se certau dânsele: pentru a-l primi în spaţiu pe nepăsătorul rotat. Cearta s-a stins în momentul în care ciudatul, guşatul, rotatul, a ales-o pe cea cu ciocul mic.
În urma lor, ţărâna părea răvăşită de cele la care numai ce asistase şi se aduna zorită în bulgări prăpădiţi şi sfioşi tocmai spre a fi duşi de furnici cât mai departe de ruşinea sporovăielii.
O pană albă rămăsese înfiptă dreaptă într-un cartof rătăcit, semeaţă ca în călimara lui Shakespeare.
Am cules-o şi am vrut să vă scriu vouă ceva, dar ce inspiraţie poţi culege dintr-un cartof plin de amidon, vitamine, minerale, fibre dietetice, dar o muză, ioc?
Dar nici n-o puteam lăsa ca o pană în vânt, aşa că i-am găsit un folos dintre cele mai nobile. Mângâiam cu ea gentil florile unei tufe şi mă duceam cinci tufe mai încolo şi depuneam polenul pe la alte flori. Nici nu le polenizam între ele, ca să nu se arunce neamul, dar nici între vecini, ca să evit scandalul. Eram un fel de play-God, play-bee, play-boy. Florile începuseră să se întremeze şi tremurau la adieri de vânticel cald de mai. La soare se puteau uita, dar la mine, ba!
Acum, când îmi aduc aminte, mă încăpăţânez să cred că am contribuit şi eu la o recoltă de căpşune mari, dulci, parfumate, contrar celor spaniole cu gust de PVC. Am adus acasă o lădiţă şi m-am lăudat Adorabilei cu isprava mea. Orice femeie are tendinţa să creadă că bărbatul ei o minte, iar orice bărbat are tendinţa să creadă că este adevărat. Eu sunt un bărbat adevărat, construit din calupi de iubire, puşi alandala, dar mărinimos dăruindu-i numai ce mă uit la dânsa. Caut azi altceva şi găsesc ceea ce căutam mai ieri cu înfrigurare: buze superb arcuite care strivesc o căpşună împrumutându-i culoarea, parfumul, dulceaţa.
– Mergem la Tanti Aglae, la bistroul ei, să mâncăm ceva? Ceva uşor, cum numai ea ştie să gătească, cu şofran, brocoli, rosemary, telemea caprese rasă şi morcov julienne.
– Ei hai, eu fără proteine abia ajung la colţ, poate-l şi dau dacă persistăm zilnic aşa. Am s-o îmbunez pe Tanti Aglae aducându-i o caserolă cu căpşune crescute pe talaş şi crestătură de copac care-i împiedică pe melci să se caţere. O să capăt o bisteakă de văcuţă de Argentina de două degete de-ale mele.
În drumul nostru, chiar în faţa noastră la semafor, era o dubiţă albă şi cu o plăcuţă prinsă stângaci: “Te enervează cum conduc? Suno pe nevastămea. Teva enerva şimai tare”. Aş fi sunat-o pe profa lui de română. Un teribil simţ al inadecvării mă răsucea pe banchetă.
Am ajuns. Eram mereu bineveniţi la Tanti Aglae. Rochiţa albastră a Adorabilei şi sandalele cu toc, decupate mărinimos, întorceau priviri. Oare şi ea mă admira aşa cum o admir eu, sau mă socoteşte un struţ tipic care mă ascund după vorbe? Ah, de-aş fi un batiscaf care coboară în inimă pentru a culege date ştiinţifico-fantastice despre credinţa ei. Dacă sunt un ticălos, să solicit scoaterea la luciul apei, iar dacă sunt temeinic, meticulos, tenace în înfruntări, apăi atunci să rămân acolo până ce termin oxigenul şi să fie cazul de respiraţie naturală gură la gură. Dar Dumnezeu ştie ce zace sub furnirul timpului ce va să vină… Îmi trebuie doar un amnar şi ceva minte slobodă s-o fac să înţeleagă că tare-mi plac sandalele decupate şi rochiţele gogoşar.

Marinică la căpşune