Puflene Resort

05-DSC00659

06-DSC00660

07-DSC00662

12-DSC00670

13-DSC00625

14-DSC00631

15-DSC00633

20-DSC00700

21-DSC00702

04-DSC00652

08-DSC00663

09-DSC00664

10-DSC00668

11-DSC00669

16-DSC00671

17-DSC00675

18-DSC00684

19-DSC00693

20-DSC00700

21-DSC00702

02-DSC00647

03-DSC00649

De la Mamaia, deşi sunt singurul căruia nu-i este pe plac peştele, am acceptat să luăm drumul Deltei, spre Tulcea, destinaţia finală “Puflene Resort”- Murighiol. Sunt unele porţiuni de şosea peste care au trecut vizigoţii, latinii, turcii, fanarioţii, austro-ungurii, nemţii, ruşii, marţienii şi toţi au lăsat atâtea gropi de parcă au aruncat obuze din căruţă ca să poată înainta în timp. Suprafaţa acestor cratere este egală cu pământul arabil din două judeţe. Deosebirea este că unele au mormoloci. Dacă unii oameni înavuţiţi s-ar abţine să cumpere iubitei lor o rochie care costă cât un kilometru de autostradă, aceste rochiţe puse cap la cap şi decolteu la tiv ar facilita accesul la o Deltă unică în Europa. Ocolindu-le prin tarlalele de pe margini dai la pace cu ele şi lipa-lipa, ajungi la Resort. Aici, de la o respiraţie sacadată pe ritm de groapă, ajungi să ţi se taie respiraţia:

Aici click

Un hotel de patru stele, cu o rezervaţie întinsă pe câteva zeci de hectare, îngrijite la fir de iarbă. Camere generoase, finisate impecabil, piscine interioară şi exterioară, sală de fitness, de jocuri, de team-building, pavilioane umbrar cu bănci, balansoare. De fapt, le puteţi vedea pe link-ul de mai sus, la care adaug şi eu nişte fotografii făcute din turnul de luat priveliştile, înalt de vreo 30 m, plus 2-3 ai mei. În holul de la recepţie este o gazetă de perete cu fotografii ale personalităţilor care au călcat pe acolo. Printre ei, şi Bianca plus Victor, ultimului căutându-i-se cu tandreţe în coarne. Urăsc expresia asta la bărbaţi. Din motive evidente… Ea este o femeie ţurţure, inaccesibilă termodinamic tocmai în vederea stabilizării botoxului la temperatura camerei frigorifice.
Pensiunea este construită într-o zonă defavorizată de pe malul unui lac din cele câteva sute din Deltă. Deşi sunt peluze întinse de gazon, eu a trebuit să scap aparatul de fotografiat pe o alee cu mărgăritar de marmură albă. Este cert că marmura s-a dovedit mai tare decât sticla display-ului, aşa că multe fotografii au fost făcute neştiind ce fac. Bine, şi în viaţă am făcut multe nefăcute, dar nu-mi mai pot cosmetiza imaginea de puritan pe care am avut-o doar la naştere.
O saltea suspendată şi legănată benevol mi-a creat senzaţia de a fi eu, cu epicentrul în Vrancea, la 10 grade pe Scara Becali.
Se anunţa o zi cu soare. Am năimit o barcă cu copertină şi barcagiu cu motor. A doua zi am plecat pe Braţul Sf. Gheorghe. Am traversat lacuri, bălţi, braţe înguste unde intram în păpuriş dacă venea o altă barcă din sens contrar. Valurile reciproce ne făceau să schimbăm ţipete de panică între turişti, iar eu care eram mai tot timpul cu mâna atârnând din barcă, o ridicam instinctiv ca să nu joace rol de anvelopă la andocare. Nu aveam voie să rupem nuferi şi nici să ne rupem în figuri pentru că barca era destul de joasă şi un ampatament de gondolă. N-am văzut niciun pelican. Din cauza inundaţiilor, apa era prea mare şi pelicanii pescuiesc numai în ape mici şi tulburi. Ca unii semeni… Pescarii se plâng că au dispărut peştii care se găseau odinioară pentru că braconajul a atins proporţii majore. Totuşi la noi, Europa a pus o stavilă destul de timidă, dar există. Pe partea de braţ Chilia care aparţine Ucrainei, unde Delta lor este de trei ori mai mare decât a noastră, este un jaf la sturioni pentru vestitele icre negre. Până nu s-o reglementa soarta Ucrainei, să intre ori în Europa ori la ceilalţi, nu se va încetini exportul de caviar în conserve cu etichete chirilice.
Am ajuns la vestita Pădure Letea, un monument ridicat Naturii. Barca ne-a lăsat pe un cănălaş şi a venit un autoturism de teren care ne-a purtat în inima insulei. Pădurea era înconjurată de un gard de sârmă care a costat 8 milioane Euro din fonduri europene. Numai trei maşini aveau acces şi cheie de poartă. Am mers câţiva kilometri ca să vedem un stejar de 500 de ani, răşchirat, care abia mai respira. Nu mi-a ridicat deloc moralul când am văzut cum voi ajunge la împlinirea frumoasei vârste de 500 de primăveri. Lianele au cam dispărut pentru că turiştii se agaţă de ele, fac ca tarzanii “Me, Tarzan. You Jane” şi cad cu ele în capul furnicilor. Vara, caii sălbatici, sunt aduşi în pădure, însă iarna, pentru că rod scoarţa copacilor, sunt alungaţi afară şi li se închide poarta de acces în nas. Dacă au noroc şi nu prea ninge, mânâncă fânul uscat de pe grinduri, dacă nu, cam pier de foame. La fel şi cu vacile. Iarna, o gospodărie opreşte o văcuţă cu lapte, iar restul sunt lăsate în voia sorţii, la liber de sarcini, laolaltă cu caii sălbatici. O selecţie naturală dirijată de un context neprielnic şi samavolnic.
Vântul, nestăvilit de Munţii Dobrogei care arată ca nişte chelii de uriaşi mângâiaţi pe creştet de o mână a vremii, aduce nisipul poate chiar şi din Ucraina, care era la 10 km de noi, şi-l aşează în dune deşertice. Eroziunea solului este evidentă. Oamenii sar gardul şi taie copaci ca să se încălzească iarna. Cine să-i oprească în pustietate? Este singura pădure subtropicală din Europa însă iarna este românească.
Ne-am întors la barcă cu aceeaşi răpciugă de SUV dăruită de un englez unui localnic din cei trei cu permis. Acum câţiva ani, această călătorie se făcea cu căruţa şi ajungeai la pădure pe înserat, într-un decor de arbori schingiuiţi de liane şi vreme. Nechezatul cailor m-ar fi strâns în chingi de teamă şi tristeţi.
Barca pe valuri ne-a purtat până la Pensiunea Tanti Maria, o fostă ţesătoare la o fabrică care era la fier vechi. Avea vreo 50 de locuri în curte, iar rezervarea se face cu o zi înainte. În curte, sub un şopron de păpuriş, trei sătence exfoliau peştele şi fierbeau cartofii natur. Era plin de turişti. Meniu fix, all you can eat ( cât vă ţine baierele, domnu’): ciorbă de peşte, peşte prăjit şi gogoşi. O sticlă de apă minerală la două persoane. Am avut noroc că eu eram două persoane. Roşii natur, din grădină, ţi le culegeai singur. N-am mai cules de ani buni astfel de roşii mari şi gustoase. Eu am mâncat roşii cu gogoşi. Peştele l-am oferit pisicii de sumasă. După cum s-a strâmbat la el cred că ar fi vrut tot roşii cu gogoşi.
Pentru un bonus propus de el ad-hoc, barcagiul ne-a ocolit pe un lac pe unde nuferii se dădeau graţios deoparte, iar egretele şi sturzii păreau mai prietenoşi şi nu zburau una-două. Deşi august, vântul ne-a clănţănit atât de tare încât ecoul lor se mai aude şi azi prin Deltă. După 9 ore de excursie ne clătinam ca marinarii de la rom. Am luat un harbuz şi l-am spart la un pavilion din pensiune. Era deja noapte bună. Două nutrii atrase de mirosul de pepene şi de prietenia care emana din mine ca un cristal Swarovski sub spot haolgen, s-au apropiat şi cerşeau pepene. Ei, când am văzut că-mi cereau să-l şi curăţ de seminţe, m-am dus în cameră şi am dat drumu’ la emisiunea de manele. Au mâncat şi cojile. Or fi conţinut vreun calmant umf 100. Am să încerc şi eu.
Ţânţarii au program de masă de la orele 19:00 şi dispar la orele 21:00. Atunci le este lor foame şi eu mă bazez pe faptul că mănâncă după ora 19:00 şi că nu vor trăi mult şi nici bine. Ne-am uns cu Autan peste tot ce era expus aterizării lor, iar ei veneau, strâmbau din trompă şi plecau dezamăgiţi la străinii care-i suportau fără reticenţe, pentru că la ei în ţară nu se obişnuieşte să ai ţânţari. Doar români…

Preaviz legal

1-DSC00596

2-DSC00604

3-DSC00606

4-DSC00612

5-DSC00616

6-DSC00618

7-DSC00624

1-DSC00608

Restaurantul, aglomerat. Se fac rezervări online cu o dimineaţă înainte. E forfotă pe litoral. Aveam pusă deoparte o masă de şase persoane cu faţa spre mare. Vinul era alb, asfinţitul roşu, ochii verzi. Teoretic, se auzea o muzică în surdină de la restaurantul de vizavi. Practic ne asurzea. Atâta onorariu primiră, de atâţia bani cântară, pentru că la un moment dat nu s-au mai auzit şi am putut comanda şi noi ceva, în şoaptă, fără să mai arătăm cu degetul pe meniu. Cercetătorii britanici au stabilit că atâta timp cât auzim greierii, corpul nostru funcţionează în parametri normali. Când nu-i mai auzim, înseamnă că sunt deasupra… Antreurile constând în Mozzarella şi măsline scheletice îşi făcuseră intrarea, iar eu aşteptam liniştit o Diavola picantă.
Fără niciun preaviz de 15 zile conform legii, se aşează lângă noi, trăgându-şi un scaun al unei cliente plecate la pudrat, un baron local şi cont elveţian. Cred că îşi comandase meniul de pe telefon, pentru că a venit cu farfuria plină. O ţinea înconjurată cu mâna stângă, ca puşcăriaşii, şi cu dreapta zdrobea carnea cu furculiţa. Avea ochii roşii de la mult nesomn şi nisipul din ochi făcea castelaşe pe masa fostă numai a noastră. Am văzut ce era în farfurie: carapaccio con funghi e una imensa halca di maiale.
Ilinca mi-a atras cât se poate de frumos atenţia că era fixată insistent de baron. L-am întrebat, aşa, într-o doară:
– Vă deranjează fiica mea?
Prietenii noştri au izbucnit în râs. Eu eram foarte serios atunci când am sărutat-o pe frunte, arogându-mi un aer de părinte protector. A fost cel mai frumos compliment de care am fost în stare în noaptea aceea. Am primit, drept pedeapsă, o îngheţată de ciocolată cu topping de amaretto. Baronul a plecat descumpănit. N-a meritat desert. L-am căutat pe Google, chiar acolo, de pe mobil, sub denumirea de “baron local”. Erau prea mulţi. Norocul îşi clădeşte culcuşul de obicei la cei bravi, la profitori îşi ia doar viza de flotant şi părăseşte incinta la prima schimbare de regim. Oricum, România este pe locul doi după Japonia la viteza de internet, ceea ce înseamnă că noi aflăm veştile rele cu mult înaintea multora, uneori chiar le şi producem.
Piscina hotelului, cu forme de bob de fasole, era o redută de cucerit. Vedeam de la balcon cum dis de dimineaţă, un membru al familiei venea cu un braţ de prosoape şi ocupa 4-5 şezlonguri. Am urmărit de câteva ori şi am constatat că acele şezlonguri rămâneau neocupate până ce seara venea alt membru al familiei şi strângea prosoapele. Locurile limitate, obrăznicia nelimitată. Spre mirarea mea, i-am surprins într-o seară, la masă, vorbind franţuzeşte. Erau belgieni. Ea era trasă prin inel, dar nu complet… Aveau simţământul primilor aventurieri europeni care invadaseră pământul Americii şi băteau ţăruşi de delimitare la colţurile gliei, ieşind periodic cu carabina care spărgea în fulgi de piei roşii incantaţiile nativilor indieni de-un roşu burgundy. Locul lor de plajă, pe cearşafuri roz creponat, era exact la graniţa unde intrai pe tărâmul umbrelelor şi al şezlongurilor cu plată. Să fie la ei, acolo, la Bruxelles!
Le învăţasem trucul, ne duceam şi le împătuream prosoapele frumos, la dungă şi le depozitam pe o măsuţă de plastic şi de cafea. Eliberam şezlongurile de sub ocupaţia belgiană. Mi-au atras atenţia de câteva ori o zurlie de vreo 16-17 ani şi comportamentul ei faţă de o frumuşaţă de frate ce abia îşi luase buletinul: ” haide, treci şi mă unge pe spate!”, “vino afară din apă şi adu-mi şi mie o cola şi o bere pentru mama!”, “nu te mai uita după aia că nu-i de nasul tău!”. Zurlia exersa comenzile pentru când va fi aşezată la casa dumneaei şi îi ieşeau toate fără greş. Maică-sa se uita admirativ, când la executant, când la ordonator. Cred că de la Nefertiti, Cleopatra şi Elena din Troia ni se trag toate comenzile.
Şi dacă tot am dat o raită prin Egiptul Antic ( atenţie, “periplu” înseamnă o călătorie pe mări şi oceane, nu cum s-a încetăţenit pe la noi la TV: “… dacă sunteţi iubitori de frumos, faceţi un periplu pe la Castelul Peleş”, ori, din câte îmi amintesc, Peleşul nu a plutit niciodată) vă voi da câteva imagini cu primarul Zarzăre, Mazăre, Varză, Viezure în rolul lui Tutankhamon, a lui Cabral ca servant principal şi a unui corp chiar de balet, în cadrul unui Carnaval la care au participat peste 10.000 de ameţiţi, nimerindu-ne şi noi printre ei. Au fost regizate lupte între gladiatori, lupte între lei şi euro, războaie între el şi cele 127 de iubite ale sale pe cine spală vasele azi.
La sfârşit, a fost defilarea carelor alegorice ale diferitelor baruri mămăiene. Nişte kitch-uri braziliene de o totală jenă, populate însă, tot după modelul Bresil, de farfuze năimite a fi despuiate de avizi.