Barcelona Patru

1-DSC02067

2-DSC02066

3-DSC01995

4-DSC01994

5-DSC01992

6-DSC01991

7-DSC01988

 

Hotelul era la 102 m de începutul plajei şi 137 m de mare. Încă 2 m în mare şi te găseai la o adâncime de 3 m la care adăugăm câte un val şi iată-ne stimaţi telespectatori la 5 m sub nivelul mării unde poate şi Nautilus şi-ar fi vârât pupa. O explicaţie asupra mării agitate ar fi faptul că cei doi gemeni de oxigen se iau la harţă cu hidrogenul şi iese un haloimas care se sparge la mal.
Apa era în regim termic obişnuit, însă n-am înţeles de ce geamandurile erau plantate la 200 m de ţărm unde apa ajungea, din spusele unui peşte (român), la 25 m adâncime. Nu exista salvamar decât Ilinca care a început să agite braţele şi spiritele când m-a văzut că îmbrăţişez geamandura. Era doar o geamandură de tablă galvanizată, nu o sirenă care să se bucure şi să dea din coadă. Printre noi, pe plajă, circulau diverse creaturi vânjoase, forţat mieroase, în spatele cărora se citea o căutătură de gonaci hăituind prada. Era o doică africană cu tot ce presupune o dotare corespunzătoare, o indiancă al cărei sari aduna peturile de pe nisip, un chinez boţit rău ale cărui mâini erau aşa de mici încât ar fi încăput într-o ceaşcă. Toţi ofereau masaj acolo, pe prosopul tău, cu nişte uleiuri ciudat colorate home made. Am descoperit într-o dimineaţă, când m-am trezit odată cu cocoşul ca să văd răsăritul, că aceşti maseuri erau homeless pentru că i-am găsit dormind pe nisip. După câteva zile a apărut o thailandeză în costum de baie. Arăta ca o autostradă. Făcea masaj din ţara ei numai la bărbaţi de succes. Atunci mi s-a arătat ca o revelaţie zicala: “pe spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie”.
O privire laser de-a Ilincăi i-a spulberat orice speranţă cu privire la spinarea mea. “Don’t even think ’bout it!”
În aceeaşi dimineaţă în care am efectuat observaţia astronomică asupra răsăritului, mi-a apărut la orizontul imediat o pereche care alerga pe plajă. Ea la vreo treizeci şi ceva de anişori şi el bătea peste 60. Ea sprintenă de parcă sărea şotronul, migdalată şi cu forme din spuma mării. El, ca un început: un început de chelie, un început de burtică, un început de gâfâială, un genunchi cu scârţâieli. Era clar că erau în vacanţo-deplasare şi că ” a fugi cu una” nu înseamnă neapărat a face jogging.
Pe o importantă parcelă din plajă era amenajat “Clubul Petanque”. Cu bere, tribună şi spectatori. Cred că ştiţi jocul. Este sportul naţional al pensionarilor francezi. Nu am stat niciodată cu bilele în mână, dar mă întreb cum le deosebeşte cineva când toate sunt din oţel inoxidabil, fără semne distinctive vizibile. Veneau în fiecare zi cu maşinile, motocicletele, bicicletele şi încingeau partide. Am stat într-o zi să văd o înfruntare între echipa celor vârstnici şi a celor tineri. Bâtrânilor le atârna câte un şnur de pantaloni. M-a pufnit râsul când am aflat utilitatea şnurului. Avea la capăt un magnet cu care pescuiau bilele de pe jos. Tinerii se aplecau aşa cum nu o vor mai face la bătrâneţe. De câte ori câştigau bătrânii câte o rundă, îşi băteau palma şi se uitau dezamăgiţi la spectatorii care stăteau ca impasibilii. Se juca pe lăzi de bere. De câte ori câştigau tinerii era frenezie în tribune, dar cele mai entuziasmate erau nevestele bătrânilor. Aveai senzaţia ciudată că se joacă pe neveste nu pe navete.
Hotelul a fost acceptabil, cu mult însă sub standardele Antalyei. Bucatele foarte sofisticate şi sistem bufet suedez: creme de sparanghel, ciuperci, mazăre, salate de la obişnuita lăptucă până la grâu încolţit şi tulpiniţe de bambus, costiţe de mieluţ, porcuşor de lapte, vitelino, peşte atunci pescuit, crustacee. Am mâncat la creveţi şi fructe de mare de m-am făcut cât un exemplar din delfinariu. Cele ce m-au adus la un echilibru ponderal au fost fructele de masă. Ananasul, goji, bananele, goldanele, strugurii. Dimineaţa ouă ochiuri sau scrambled şi croissant cu făină franţuzească. Gol, fără unt, fără gem, fără miere. Uff, Doamne…
Erau cam 70 de mese în restaurant şi DOAR două solniţe. Obiceiul locului era să utilizezi sarea şi să o duci imediat la locul ei pentru a se bucura şi alţi sănătoşi de ea. Am avut şi eu nevoie de o solniţă. M-am uitat la locul cu pricina şi nu era niciuna. Una era în folosinţă la o masă şi alta zăcea pe o altă masă ocupată de o pereche mai în vârstă, stingheră în mişcări. M-am dus la masa unde zăcea şi am cerut în engleză permisiunea de a o lua. N-au înţeles şi atunci le-am explicat prin gesturi ce aveam de gând să fac. S-au uitat chiorâş şi l-am auzit pe el: ” bou’ ăsta ne-a luat solniţa”. I-am răspuns atunci şi eu în româneşte: ” Nu vă mai trebuie solniţa pentru că văd că sunteţi la prăjitură şi nu v-aţi îndulcit deloc, ba din contră, vârsta v-a acrit!”. Eu, în locul lui, aş fi intrat sub duşumea ca înlocuitor de adeziv. Ţi-ai găsit! S-a ridicat obraznic şi s-a dus la tava cu croissanturi şi şi-a îndesat vreo cinci bucăţi într-un prosop. La ieşire l-a aşteptat şefa de sală care i-a cerut 5 Euro. Nu înţelegea, aşa cum nu a înţeles nici afişul de la intrare care stipula verde pe roşu (ah, ce combinaţie anticromă!) în mai multe limbi cu excepţia limbii române că nu este voie a se lua mâncare în cameră decât contra cost. M-am oferit să-i traduc eu. I-am spus că aceasta este amenda pentru că n-a pus solniţa la loc. Cred că nici acasă nu mai pune mâna pe sare în viaţa lui…
Camerele erau prevăzute cu balcon care dădea însă spre calcanul hotelului vecin. Eu nu aveam deranj, în schimb, Ilinca, iubitoare de privelişte, s-a dus la recepţie şi l-a rugat pe recepţioner să ne opereze o mutare, un facelift cu faţa la mare. “Non es posible, signora”. Am citit atâta dezamăgire în ochii ei, încât seara la masă m-am dus la şefa recepţiei. Clara era la vârsta fără mofturi. Avea ceva de flamenco în ea. O observasem cum se unduia printre mese când venea să-şi ia câte o porţie de salată “pentru de dimineaţă”. M-am uitat languros în ochii ei şi mi-a zis complice: “vederemos sta matina”. N-am văzut femeie care să-mi reziste, aşa cum n-am văzut nici pisică care să aibă alergie la păr. Aici este vorba despre rugăminţi oficiale şi de modestia mea cu privire la aspectul care-mi lasă de dorit.
A doua zi am primit una din camere cu vedere directă la mare, sea view. Nu sea-side view. Băiatul nostru a rămas în camera cu calcan view. Nu-l deranja. El venea la noi pe balcon pentru o ţuică de Glasgow înainte de masă, iar eu le citeam din “Capitalul” de Marx. Asta-i liniştea…

În acest text s-a strecurat o greşeală intenţionată. Tuturor celor care o descoperă le dedic un cântec Mondial “Iubire, bibelou de porţelan”.

Cioara

Cercetatorii cred că ciorile au abilitatea de a recunoaşte un om în mulţime. Spre deosebire de marea majoritate a păsărilor, ciorile nu se tem de oameni, ci au învăţat să trăiască în apropierea lor, profitând deseori de pe urma acestora.
Comunică între ele şi sunt capabile de a identifica posibile ameninţări în raza lor vizuală, însă se avertizează reciproc când simt pericol. Ciorile planifică atent unde îşi ascund hrana. Dacă observă că o surată este prin apropiere, o cioară se preface că ascunde hrana într-un loc, dar, de fapt, o ascunde sub aripă, iar apoi o ascunde în altă parte, unde nu o vede nimeni.
Cioara se adaptează usor, învăţând cum funcţionează lumea oamenilor şi, de exemplu, pentru a sparge o alună, nu îşi bat capul prea mult: o aruncă în faţa unei maşini, şi apoi, după ce maşina trece, se duc să recupereze resturile! Asta susţin specialiştii care încearca să dovedeasca faptul că cioara este una dintre cele mai inteligente vietăţi de pe planeta. “Dar numai când semaforul este pe roşu pentru maşini, pentru a nu fi accidentate”, mai spun aceştia.

Barcelona Trei

01-DSC01984 - Copy 02-DSC02002 - Copy 03-DSC02003 - Copy 04-DSC02004 - Copy 05-DSC02005 - Copy 06-DSC02008 - Copy 07-DSC02010 - Copy 08-DSC02011 - Copy 09-DSC02014 - Copy 10-DSC02016 - Copy 11-DSC02019 - Copy 12-DSC02024 - Copy 13-DSC02027 - Copy 14-DSC02028 - Copy 14-DSC02028 15-DSC02031 16-DSC02037 17-DSC02048 18-DSC02050 19-DSC02051 20-DSC02052 21-DSC02053 22-DSC02054 23-DSC02055 24-DSC02061 25-DSC02063 26-DSC02038 27-DSC02039Ieşim dintre sucuri şi prăjeli şi pornim în jos, pe La Rambla. Ca peste tot în marile metropole, oameni deghizaţi în statui vii bordează strada de o parte şi de alta. Îmbrăcaţi în Don Quixote, Napoleoni, Mahmudele, stau sub câteva straturi de costume pe nişte piedestale de lemn şi transpiră ca după Coldrex. Sunt vopsiţi cu bronz, roşu Ferrari sau gri metalizat. Nemişcaţi ca noptiera înlemnită în faţa unei trufandale care nu-şi găseşte halatul. La picioare, o cutie de carton în care se fac plăţile.
O fetiţă se apropie şi depune o sumă. Don Quixote este impasibil până se întoarce fetiţa cu spatele. Bate tare din picior într-o pedală care loveşte o tobă mare ascunsă în piedestal. Fetiţa se sperie cum nu vă închipuiţi şi primeşte şi o suliţă în cap care se dovedeşte a fi din burete. Suliţa. Mi-a fost tare milă şi dacă n-ar fi fost atâta lume împrejur aş fi luat-o la piept s-o mângăi. Am precizat oare? Fetiţa avea cam 18 anişori.
Ilinca mi-a citit intenţia şi m-a tras uşor de mână vreo 200 de metri. Mi-a fost tare milă de mine. Mă simţeam stingher ca un ţânţar în ianuarie.
Terasele sunt înlănţuite şi cu scaunele aşezate pe trotuar. O tânără blondă şi corpolentă te îmbia să iei loc pe scaunele din rattan. Am avut voie s-o privesc mai ales că atunci când şi-a pus mâna în şold semăna cu o halbă de bere. Prea era mare asemănarea ca să nu oprim pentru o haltă de bere.
Printre meseni, a intrat o pereche de dansatori înlăţuiţi într-un  flamenco înfocat. Ea avea talie, decolteu, graţie. Toată recuzita. Privirea-i răzbătea prin ochii negri, dar nici măcar o secundă nu s-a uitat la partener. Tot timpul, ochii ei străbăteau mulţimea de turişti. Părul lung şi negru desena nori de furtuni senzuale. Era conştientă că era admirată, însă dansul nu-i permitea decât zâmbete amare ca ale unui ofiţer de credite. Bărbatul, în schimb, era absorbit de frumuseţea-i fermecătoare şi nu a ridicat măcar o dată ochii de pe trupul ei. Nu-l interesau turistele care oricât arătau de rusoaice erau totuşi nişte piese de pus în glastra cu boboci. De floare. În realitate se întâmplă exact pe dos.
Pe această stradă, La Rambla, părţile carosabile sunt pe margini şi trotuarul larg, pietonal, se află pe mijloc, cu arbori, bănci şi zarvă permanentă. Pe una din bănci îşi instalaseră instituţia trei fete de-o spaniolă uimitoare. Trase prin inel, cu debordare la partea superioară, afişaseră un poster cu un tarif unic de 30 de cenţi pentru o îmbrăţişare. Ilinca căuta ceva într-o carte groasă cu ghidul Barcelonei. N-am avut mărunţi aşa că le-am acordat 1 Euro. Am primit trei îmbrăţişări. De la fiecare câte una. Când să-mi dea restul şi bonul fiscal, numai ce primesc un ghid al Barcelonei pe după ceafă. Gratis. Am făcut imediat un calcul şi mi-a reieşit o medie de 16,66 cenţi pe eveniment ceea ce a fost chiar un chilipir. Cu mintea clară deja, am citit tot posterul. Sumele erau strânse într-un scop caritabil: achiziţionarea de corturi noi pentru români.

Puţintel mai încolo, sprijinită de un copac, stătea expusă o farfuză cu accent exotic. Eram acolo când un american a întrebat-o de tarif. “Cien euros, senor”. Cu siguranţă nu era în scop caritabil. Americanul nu înţelegea. I-am tradus eu suma în “hundred”. L-am lăsat uitându-se la cer şi socotind în gând cam cât ar fi în dolari. Cred că ar fi înţeles şi ar fi acceptat dacă i s-ar fi spus 99.99 . Ca la Macy’s.

La Rambla, odată şi odată, se termină ajungând în port unde tronează Monumentul lui Cristofor Columb (Mirador de Colom, asta pentru că spaniolii s-au născut cu un defect şi nu le iese “b”). Piedestalul este înalt de 80 m, iar în vârf tronează statuia lui Columb cu o mână întinsă exact invers direcţiei în care se află America. De fapt, şi Lenin când locuia în faţa Casei Scânteii avea mâna întinsă spre vest. De atunci, eu nu mai cred în statuile care şi-au pierdut busola.

Ascensorul urcă turiştii prin interiorul coloanei şi nu a mai fost recondiţionat din 1888, de când a fost tăiată panglica Monumentului. Nu vă plictisesc cu mai multe amănunte, dar, în amintirea lui Columb, poate nu ştiţi ce înterpelări a avut, conform legendei, din partea nevestei:
– Unde te duci?
– Cu cine? _
De ce? _
– Cu ce? _
– Ce sa descoperi? _
De ce tu? _
– Si eu ce fac daca tu pleci? _
– Pot sa vin cu tine? _
– Cand te intorci? _
– Ce imi aduci? _
-Se pare ca ai un adevarat plan, nu??? _
-Nu ma mai minti. De ce iti faci asemenea planuri? _
– Vad ca sunt din ce in ce mai multe in ultimul timp. De ce? _
Te parasesc. Si nu ma mai intorc niciodata. De ce nu ma opresti? _
-Nu inteleg de ce e atat de importanta chestia asta cu descoperirea. Si de ce nenorocita aia de regina iti da toate vasele alea pe gratis? De ce? E mai frumoasa ca mine? _
– De ce te gandesti atat de mult si nu raspunzi? _
– Intodeauna calatoresti si iar calatoresti…nu pot sa inteleg ce naiba vrei sa descoperi??

Sărmanul Columb! Se spune că noaptea, când vrea să se odihnească, ascensorul o porneşte singur şi i se urcă la cap. Dimineaţa se uită pierdut.

Este târziu deja. Luăm trenul şi ne îndreptăm spre hotelul din staţiunea Malgrat del Mar, nu înainte de a mai face câteva fotografii ale splendidei Barcelone şi catalanele sale. În aşteptarea trenului aş vrea să mai adaug două vorbe despre felul cum sunt construite blocurile. Cu o seringă imensă se injectează între pereţii clădirilor lipite, spumă poliuretanică. Se formează o saltea pe care dorm clădirile în picioare, vecinii nu se mai aud, dar se încălzesc reciproc. Când una din clădiri se îmbolnăveşte rău la cărămidă, este rasă de pe faţa pământului, dar faţada, conform autorizaţiei, rămâne intactă, iar proprietarul are obligaţia s-o reconstruiască întocmai. Nu se adaugă baluştri de balcon, turnuleţe, rufe la uscat.

A venit trenul. Vă las. Un peek…