Velcro

Încercare timidă de a se face gaură în cer

Petrecerea s-a spart de îndată ce adorabila făptură l-a luat pe Marinică de braţ şi i-a arătat taxiul care aştepta în faţa casei. S-au urcat încurajaţi de cuvenita politeţe proverbială care-i caracterizează pe bărbaţii galanţi: taximetristul (el fiind galantul de serviciu care deschide portiera domnişoarelor bine) a sărit curtenitor să-i ofere locul din spatele său, glisând tija scaunului cu un efort supraomenesc, spre a-l aduce mai aproape de volan. Te simţi semizeu cu airbagul care stă pitit sub crusta frustă din plastic casabil, aproape ca făcând parte din tine. Atât de aproape încât oricine locuieşte virtual dinapoia ta, ar putea învârti volanul ca pe destin, cu o singură mână, cu un singur ţel:  să obţină conducerea de pe bancheta din spate, din subconştient, de acolo de unde ni se ordonă, duşi de nas, că ar fi inteligenţa. Când eşti cu un dram mai fericit decât un cartuş de imprimantă doldora de toner, pulberea de grafit se umezeşte de lacrimi, iar fantele de dispersie se aglomerează cu granulele împietrite. Uite că şi lacrimile de fericire dau naştere la aglomerări care răbufnesc dincolo de spaţiul unei clipe!

Abia după voce l-a recunoscut Marinică pe Aliodor.

“La restaurantul “Al Sharim”-  se auzi singura voce feminină din tot taxiul.

– Domnişoară, acest restaurant este cunoscut ca fiind cel mai înrăit  local raw vegan din tot ţinutul. Acolo vreţi să-l săturaţi pe d-l Marinică? Păi dânsul, frunze şi ghiveci călugăresc mănâncă numai dacă iubeşte cu patos. Trece şi pe seminţe dacă este încurajat, dar este bine să-l luaţi treptat, pentru că s-ar putea să ciripescă noaptea în eventualitatea că ar adormi vreodată înaintea unei asemenea făpturi.

– Aliodor, te rog nu-mi mai lua apărarea în faţa Adorabilei. Mergi către locul indicat de dânsa. Îi pot demonstra că se poate ca într-o seară să mănânc şi legume fierte, fără a fi călite în tigaie cu unt şi Vegeta care mustesc de “E-uri” şi care au corul lor “ia-ne şi pe noi, ia-ne şi pe noi, va pensiero Adorate!”. Păstârnac, baby carrots, ceapă, păstăi, articioca, egg-plants, sweet potatoes, salt an’ pepper, toate fierte şi, în ani la rând te obişnuieşti, iar vanitatea prăjelilor nu mai crează inapetenţă pentru nou şi nici convulsii sociale în sânul familiei. Trauma persistă în subconştient, dar dacă socoteşti binefacerile pe care le oferă sănătăţii tale mentale şi fizice, n-ai să mai răsufli vorbind la telefon ca alergat de câine. Aliodor, îţi plătesc cursa la întoarcere. Te sun când terminăm. Bine? Stai cu telefonul deschis, muzica în surdină, nu trece de pe o bandă pe alta pentru că iriţi inutil ! Nu sudui, chiar dacă ai dreptatea ta! Cititul buzelor este cel mai dezvoltat simţ al participanţilor la trafic.

Al Sharim era aşezat pe un colţ de stradă într-un cartier liniştit, fără aglomerări de maşini. Luminile de la intrare, galbene ca o eclipsă parţială de soare, aveau un bec economic care clipea enervant. Până şi fluturii erau derutaţi. Când se stingea, imediat gâzele obosite poposeau ca albatroşii pe catarg. Era o capcană. Becul încins le sfârâia pe cele sfrijite, iar cele îmbuibate dolofan se exstaziau cu poc. Acest intermezzo capta privirea şi urcai treptele cu mici pocnete în urechi. Cei cu hipertensiune sunt familiarizaţi. Ştiu ce înseamnă…

Uşile se deschideau automat, iar garniturile dintre ele erau prinse cu velcro . Era aproape imposibil să nu-ţi agăţi ciorapii, ceea ce s-a şi întâmplat cu Adorabila. Garderobiera, o fetişcană ce abia terminase facultatea, le-a luat hainele şi le-a înmânat fisele, după care a scos pe tejghea câteva plicuri cu ştrampi cu mai mulţi sau mai puţini deni. Cei charcoal cu model au încântat-o cel mai mult.

– Excelentă alegere, domnişoară. Puteţi intra aici, în această cabină de probă şi să-i îmbrăcaţi. Domnul este rugat să ia loc pe  fotoliu şi va primi de-îndată un pahar cu lapte de capră.

– Vă rog să treceţi pe nota de plată costul, zise Marinică

– Nu ne datoraţi nimic, totul este din partea casei.

Nu ştiu cine a fost cu ideea, ori Al ori Sharim, ori aşa îl cheamă pe patron, dar marketingul a avut un impact covârşitor. Ceva timp n-am înţeles de ce Marinică le sfătuia pe toate colegele cu fire duse să se ducă la acest restaurant. Apropo! Dacă aveţi firea dusă, avem fire de mătase…

Au fost conduşi la o masă din separeul de nord al capitalei. Au ales un meniu numai cu verde şi alb, doar câteva pete roşii şi măsline. A apărut şi lactolierul care, din toată lista, le-a sugerat un lapte producţia 1938. Capre bune în acel an. Ploile acide au început mult mai târziu; pe atunci, încă nu se puseseră bazele unui acid trainic.

– Marinică, ghicesc că nu erai pregătit pentru seara asta tocmai prin faptul că i-ai spus lui Aliodor că-i achiţi cursa la întoarcere. Am cardul de la tata, aşa că te rog să te îndestulezi cu tot ce-ţi pofteşte inima. However, îţi propun să continuăm jocul întrebărilor pentru a ne cunoaşte mai bine:

– De ce încă luptă femeile pentru egalitatea între sexe? Cum crezi că se poate realiza? Suntem oare pe calea cea bună?

– Eu percep egalitatea între sexe atunci când nici femeile n-or să mai poarte sutien. Noi bărbaţii reuşim tot mai des să vă impunem un respect pentru privirea noastră. De ce ne-aţi întrista-o cu paleative?

– Dacă de mâine te-ai hotărî să devii monah, care ar fi prima ta rugăciune?

– Să nu-mi apari în cale niciodată. Să nu-mi cotroboie Satana prin pustietatea minţii şi să-mi găsească că mă pot lepăda de sutana de îndată ce îţi  văd poza pe Facebook, cu fetele la un sook.

– Am două pistoale identice. Unul cu apă şi unul cu argumente. Cu care din ele ai trage în mine după o ceartă cu năbădăi.

– Cu cel cu apă pentru că ar începe joaca şi ar trebui să te usuc după aceea. Cel cu argumente este ineficient pentru că eu niciodată nu am dreptate. Este regula numărul unu a căsniciei.

– Să presupunem că ar trebui să stai într-un palat cu multe turnuleţe, jgheaburi cu flori de tablă şi baluştri turnaţi la balcoane.

– Asta vrea să zică că mă leg pe daiboji la stâlpul din stradă şi mie mi-e frică de electrică atât de cea statică, cât şi de cea mobilă, mo! La lumânare nu mă pot adopta, aşa că vin la tine să locuieşte că eşti excesiv de albă şi ai aluniţe duium.

Va urma

 

 

 

 

 

 

Pushkin

Aţi înţeles, sau…repet?

Nu ştiu ce avea Marinică azi. Era cu un semi-tonus mai jos decât alaltăieri. Nu mai scotea sunetele acelea de plăcere cu plescăit de aduceri aminte. Ofta simplu, cu aburi, ca gospodina în crătiţi. Prin peretele despărţitor de sticlă auzeam cum trântea degetele în literele de pe tastatură. Fiecare deget era un pumn. Prin aerul din jurul lui, la mică înălţime, roiau pâlcuri de suspine. Regrete pentru ceea ce făcuse cu o seară înainte, aveam să aflu. Ieri, toată dimineaţa, fusese foarte zglobiu cu colegele. Fiecare şi-a primit palma bărbătească pe spate, iar el, cunoscuta palmă feminină peste obraji. I-au trecut cu vederea măgăreasca-i purtare pentru că recita atât de frumos din Charles Baudelaire “Fleurs du mal” chiar dacă în limba rusă suna ochen nasolnaya. Traducere mizerabilă după părerea mea. Nu aveau ce căuta cuvinte ca “grija faţă de poporul muncitor”, “slavă partidului călău-zitor” şi altele la fel de despuiate de sensul original al slovei lui Baudelaire. În fine, nu era Marinică destinat administrării de comprimate de cultură la plic, dar patosul pe care-l punea stând în genunchi în faţa lor şi declamând cu o mână pe steguleţul echipei Rapid, le-a amuzat teribil, ba una chiar l-a lăsat să ţină mâna liberă pe genunchiul surorii ei mai mici. Şi aia liberă…

Inspirat de acest gest permisiv, Marinică şi-a prelungit pe nesimţitule şederea mâinii pe acel genunchi de soră mai mică şi a trecut, fără antract, la a recita din Alexander Pushkin, luând mâna de pe steguleţ, care oricum nu vibra la tragismul poeziei marelui poet rus mort în duelul cu cumnatul soţiei sale şi aşezând-o la început pe genunchiul său, apoi pe al ei. Vorbesc de mână… Tragic pentru Pushkin, înălţător pentru Marinică . Întotdeauna surorile mai mici au fost o pacoste. Dulce. Şi chiar de era singură la părinţi, după o vreme îi inventa el una.

Asta se petrecea în dimineaţa zilei în care fusese invitat la o nouă petrecere şi adorabila făptură îi promisese că va face un drac în patru ca să se arate. Cât îl ştiu eu pe Marinică de rezistent la nada seducţiei, de data asta nu-l mai muncea problema unei capcăni. Pătrimea aia de drac îi năucise justa punere a raţionalului dinaintea impulsurilor pufăite de un drac întreg.

Aceasta era explicaţia tristeţii copleşitoare a lui Marinică pe care reuşise s-o răspândească în cadrul întregului colectiv de muncă:

Adorabila făptură a apărut culegându-le maul tuturor, iar la cum se înfăţişa, cu siguranţă că avea acasă depozitul plin. Aţi mai văzut talie subţire, ce naiba! Ei, a ei era mai subţire. Rochia, fără mâneci, dezgolea un trup cu decolteu în “V” în faţă şi spate. Un “W” imaginar, frânt de mijloc. S-a aşezat pe un scaun şi i-a rugat pe petrecăreţi să facă un pic de linişte agitând- ca pe-o linguriţă- tocul pantofului într-un pahar. “Vă propun un joc: eu vă prezint trei situaţii, iar cel care va da răspunsurile cele mai inteligente mă va putea invita la o cină romantică la un restaurant la alegerea mea”. Toţi bărbaţii au făcut pupila mărită, iar prietenele lor au trecut pe post de sufleur. “Numai eu şi încă doi- mi-a zis Marinică- eram neînsoţiţi.”

Prima situaţie: ” Mă trezesc într-o zi cu un sâmbure pe blatul din bucătărie. Încerc să-l sparg şi nu reuşesc. Explicaţia?”

Tot felul de răspunsuri cretinele: că e de piersică, că e de migdale de Canton, că ciocanul este prea mic, că să chemi un bărbat să-l spargă. Marinică a stat în colţul lui şi i-a aşteptat pe toţi după care le-a zis-o: ” pentru că este un sâmbure de adevăr şi orice adevăr spart este o minciună”. Adjudecat, Marinică.

A doua situaţie: ” Mă îmbrac elegant şi plec la mall să văd ce rochii au mai apărut de ieri. Trec pe lângă bărbatul meu care era pe tractor la munca câmpului şi-i flutur din mâini în semn de la revedere. Mai încolo, prin colbul drumului, văd un căpcăun fioros care se îndrepta spre mine. Ce era de făcut?”

Alte răspunsuri aberante şoptite de fetele care sperau cu toată fiinţa să nu-şi vadă bărbaţii la cină cu făptura: că să-ţi scoţi pantofii şi să fugi prin pădure, că să te întorci la bărbat şi să-l laşi pe el să se descurce cu căpcăunul, că să dai telefon la 112. Marinică din colţul lui: ” mergi impasibilă către căpcăun pentru că ai o şansă, ce-i drept infimă, să nu fii luată în seamă, dar este de preferat decât să te întorci la bărbatul tău, care, fiind singurul din sat care are tractor cu aer condiţionat, precis îl găseşti cu ibovnica alături la volan. Nimic nu-i mai rău ca asta…” Adjudecat, Marinică.

A treia situaţie: ” Am două scaune al căror şezut este încălzit de o rezistenţă electrică. Pe fiecare aşez un bărbat elegant şi dau drumul la reostate. Pe care dintre cei doi bărbaţi îl voi alege?” Răspunsurile au fost unanime şi uşor de dibuit: pe cel care va rezista cel mai mult la căldura emanată din ce în ce mai tare. Asta este dovada că vrea să meargă cu tine cel puţin câţiva ani şi că te stimează numai trei.  Marinică a fost de altă părere: ” pe cel care se va ridica cel mai repede. Ce să faci cu unul cu arsuri de gradul III şi cu costumul pârlit? Viaţa, din păcate, te face să alegi bărbatul descurcăreţ şi cu mintea întreagă, nu cu arsuri pe ea”. Adjudecat, Marinică.

Şi totuşi Marinică era trist după acea seară.

Va continua.