Bond- Fuego

De când tot zic eu că-mi plac vioara.. .Ilinca nu şi nu, că să învăţ trombonul. Uite că am învăţat trombonul, şi? Mă trombonesc singur că sunt frumos şi modest  🙂

De-aş fi div…

Eşti obraznic ca taică-to, care-o fi ăla!

Cred că nu m-ar înţepeni mult în proiect statutul de vedetă. Să nu poţi ieşi pe stradă cu păpuşea de joi, sau cu Tzumpi de vineri, pentru că în urma ta se formeză un cârd în “V” de paparaţe, sau pur şi simplu admiratoare care ţipă “uaaaa” ca bebeluşele la foame.

Ieşi frumos îmbrăcat, nu pot să zic, cu un pantalon Calvin Klein de China, cu o cămaşă Emporio Armani de Turcia, cu ochelari Gucci de en-gros Voluntari şi un eveniment minor cum ar fi suflatul nasului fără batistă te-ar propulsa pe prima pagină a ziarelor de scandal online. Toate înfrângerile, toate izbânzile, toate rictusurile de satisfacţie pentru o zână decorticată de pe plajă ( şi cunoaştem, lasă, lasă, că orice muritor are d’astea disimulate sub şapcă faţă de soţie), toate resentimentele pe care le ai, sau le vei avea peste 20 de ani, toate ţi le poţi citi în tabloidele de a doua zi.

Cât tu citeşti “Capitalul” de Marx la un pub chinezesc, paparaţele ar putea să-ţi insereze un microchip în cafea şi apoi să te depisteze ca pe hipopotamii din Animal Planet. Te-ar urmări de la primul hit, cât încă eşti hitopotămuţ, până ajungi ditamai hopopotamul de câteva sute de pfunzi care se subînţelege că-ţi afectează şi glandele vocale, prilej de batjocură pentru generaţia care doar hip-hopează.

Să ajungi pe monitoarele fetelor de la orice vârstă până la 80 de ani, pe care să le întrebe mama lor “Maricico, ce-s cu urmele astea de ruj de pe ecran? Ia de colea cârpa asta şi nişte CIF cu lămâie şi freacă toţi pixelii, că dacă vine tac-to şi vede, îmi taie pensia alimentară pe ultimul an şi iar zice că te las noaptea să-ţi faci de cap. Vezi că în noaptea asta nu vin, iar dacă apare tac-to, să-i spui să se ducă pe pustii la rogojinoasa aia a lui, că arată ca o garoafă care a stat o lună fără apă, ca o meduză în tigaie, ca un coteţ a lu’ cocoşul de tac-to. Uite cum stă carnea pe mine şi el s-a dus după rostopasca aia care peste doi ani o să arate cum arătam eu la 60. Ah, nu-mi mai aminti de asta! Mă duc acum să mă aprecieze cineva la justa mea plus valoare, vorba lui Marx, părintele socialismului din capu’ tatii”.

Dac-aş fi div, normal c-aş observa că toate funduleţele bombat vorbeşte invariabil la telefon. Pe stradă, în autobuz, la mall, ( la teatru nu mă duc), la petreceri, la mine în maşină. Contrar a ceea ce ştiam eu, văd că acest aspect atrage cele mai multe convorbiri telefonice. Nu inima, nu cultura, nu comuniunea de interese în finanţele amândorura, nu împărţirea şi repartizarea sarcinilor după putere şi capabilităţi, nu cine face copiii şi tu i-aduci de la grădi, nu cine spală vasele şi cine laudă, nu “azi iau eu maşina, că tu ai avut-o toată săptămâna”, nu tu un “cheamă un meşter că te-ai curentat de zece ori până acum şi nu pot creşte copiii ăştia singură”. Dar noi nu suntem divi şi avem parte de toate aceste trăiri fireşti-lumeşti-ce prost eşti. Noi ar trebui să le stăm în minte, nu în cale, dar uneori fatalitatea ne scoate de acolo şi ne bagă dincolo. Îţi cauţi refugiul într-o bere cu băieţii, dar telefonul te găseşte şi te “treci mai repede acasă!”. Te simţi ca o muscă în bere care se loveşte bezmetică de pereţii celei de-a zecea halbe şi pe care o mână destoinică de ospătar te scoate cu degetul căuş şi se şterge de şorţ şi de tine, lăsându-te în spume de guler.

Dac-aş fi div mi-ar atrage atenţia faptul că telecomenzile se fac din an în an mai uşoare şi mai intuitive, ba chiar au ajuns să fie înlocuite de smart phone-ul subţiriu, gingaş, roz, pe care ea îl mânuieşte cu dexteritate doar c-o unghiuţă roşu Ferarri 485 Spider, construit în 32 de exemplare anul acesta şi din care 12 au fost deja cumpărate de români lefegii. Telecomanda ar trebui să fie grea, mare cât un bloc de BCA şi cu miliarde de butoane, pe care numai tu s-o cari lângă fotoliu şi dacă-i pui o doză de bere să comute automat pe fotbal. Dar noi nu suntem divi şi nu ne permitem o telecomandă nelegiuit de migăloasă, cu butoanele de telenovele ascunse sub capac şi accesibile numai cu şurubelniţe de ceasornicar care stau la tine şi la mine.

“Atenţie, telecomanda la mine!” este un leit-motiv prezent pe toate meridianele, un produs derivat din comanda răstită a unui sergent căruia i s-a dat un pluton la şmotruială, dar vocea dulce, suavă, de pe vremea când aveai ureche muzicală, îţi dă nişte sarcini atât de grele încât ţi-e şi jenă să le refuzi.

 

Leffe brună

Wide angle: pozezi marea şi-ţi ies şi pescăruşele

Nu mă duc la un restaurant numai pentru că se cheamă “Du bon ton”. Îl caut pe net. Dacă n-are web-site, nu există! Dacă are şi n-are poze şi e numai şi numai gargară, sunt sătul deja de la cursurile de “Socialism ştiinţific”. Poza de interior ar trebui să fie destul de clară ca să pot distinge faţa de masă. Dacă este beige, sau culoarea muşamălii cu trandafiri roşii înspinaţi, v-aţi putut edifica şi voi asupra percepţiei mele: mâncarea-i foarte săţioasă şi cu gust de “mamă, vino să mă iei!”

Faţa de masă trebuie să fie albă, cu 11 perforaţii pe metrul ei rotund şi cu poalele până la nivelul genunchilor domnişoarei de la masa vecină. De ce 11 perforaţii? Pentru că 13 perforaţii aduc nenoroc şi seamănă cu o peritonită prin care se strecoară fărâmiturile care atrag vrăbiuţele pe faţa mea şi pe muzica lor. Mă reculeg de sub masă după melodia asta. De ce domnişoara de la masa vecină? Pentru că mă fixează cu nişte ochi verzi ca nişte holşuruburi pentru rigips, filet cu pasul mare şi legănat de catwalk newyorkez.

Când mergeam cu tata la restaurant, el alegea masa. Numai ce apărea chelnerul care smucea faţa de masă, o scutura în capul comesenilor de lângă şi o întorcea pe dos. Pentru noi, pata de vin rubiniu devenea pată uinibur, ceea ce în mintea aburită a chelnerului echivala cu un schimbat de faţă de masă eficient şi ultrarapid. După ce ne aducea la toţi comanda şi produsele se aglomerau de nu mai încăpeau, tata devenea foarte politicios şi-i zicea:

-Băiete, rogu-te frumos, ia tu astea de pe masă şi adu-ne o faţă de masă nouă, albă!

Apoi, către noi:

-Românul numai de amendă ştie, altfel ţi se urcă în cap.

La sfârşit apărea şi Băiete cu un carneţel cât să-l ţii în mâna stângă:

– Deci, ce a avut domnii? Ia să vedem: 4 fripturici 28 lei, câte doa brăgi domnul şi doamna şi doa berici la băieţi 18 lei, pâinică 1 leu, sălăţele de varză 4 lei, aşa, total 61 de leuţi şi 35 de bănuţi, plus 10% remiza, total 67 de lei şi… hai lasă, 67 de leuţi, domnu’.

– Băiete, sunt de acord să aveţi revelionul chelnerilor, dar să aveţi şi adunarea chelnerilor complet diferită de matematica de bază!? Ia mai adună o dată şi nu mai aduga remiza pentru că ea este deja inclusă în preţul listat!

Tata era blajin cu chelnerii, totuşi. Fiind profesor de desen, ştia că şi Jean Steriadi fusese chelner, deci orice chelner ar fi putut oarecum prepara şi un car cu boi, nu numai o notă umflată…

Eram într-o seară, cele 5 perechi de bază, la restaurant. Eu am comandat un Tournedou Capuccini şi mi-am mai luat un pahar de vin rubiniu, dar nu mi-am luat ochii de la o picoliţă. Abia într-un târziu mi-am dat seama că e fosta asistentă medicală Nicoleta Luciu. De acolo o cunosc. Pentru a proteja aparenţele, le-am zis prietenilor mei că ” avem 6 copii împreună: eu doi, ea patru”.

Toată lumea a comandat bere Leffe brună, cu exceţia mea şi a Ilincăi. Am crezut că îşi adusese aminte că a gustat acum câţiva ani Tuborg Christmas Brew şi s-a strâmbat o săptămână la mine. Nu, nu mai ţinea minte! Am rugat-o cu frumosu’. De chelner. Care, al naibii, nimerise la masa noastră  şi nu-şi mai dezlipea ochii ăia negri de la Ilinca. De câte ori venea la 5 minute ca să ne întrebe cum ne place, eu mă ridicam în picioare şi-i obturam vederea, de nici subtitrarea n-o mai vedea.

– Ştii că nu-ţi place berea brună. E dulce, e maronie, nu prea face spume ca mine şi lasă-l naibii de chelner, să nu-l mai văd pe aici! Uite, ia vinul meu, merge foarte bine cu orice.

– Fraţilor, prieteni, luaţi-l de pe mine! Vrea să mă priveze de-o plăcere .

Până la urmă, m-am dus eu şi i-am adus o bere Leffe brună. Am învăţat să am o vedere cu obiectiv wide-angle. Mă uitam în farfurie, mai aruncam un ochi la TV-ul suspendat, dar cu coada ochiului studiam admirata mea soţie. O cunoooosc măi. Lua o sorbitură mică din pahar şi scutura imperceptibil din cap ca atunci când gătesc eu. Rotea ochii să vadă dacă mă uit şi ducea paharul la gură şi abia atingea cu buzele bruma de spumă. Dacă masa ar fi fost pe nisip, cu siguranţă că ar fi vărsat paharul acolo, ca unul care vrea să-şi îmbete partenerul şi-i tot toarnă în pahar, iar pe al lui îl varsă sub masă. S-a tot strâmbat aşa preţ de de un muşchiuleţ de vită şi un tiramisu şi ce i-a trăsnit prin căpşorul ăla al ei orgolios? A luat şerveţelul mototolit şi l-a scăpat, din neatenţie, chiar în paharul cu bere.

Şi eu, şarpe de Dudău, m-am ridicat ostentativ să-i aduc altă Leffe. A fost atât de categorică în refuz şi m-a tras aşa de tare de mânecă înapoi încât mi-am dat seama că supliciul berii Leffe brună a fost traumatizant pentru papilele ei fine care percep numai gustul meu pentru ea.