Salutul tractorist

ea11aca8-af3b-41bc-b4c7-e79f0c2ccafc

În seara asta n-am decât banane să-ţi dau, altfel rabzi de foame până prind mâine un leu. Din pensie…

-Marinică, mai am de cizelat la tine. Nu-mi eşti încă cu totul dedicat şi cred că ar fi bine să-ţi comanzi nişte cărţi de vizită cu ocupaţia mecanic auto. Despre un BMW de Constanţa nu se glumeşte în faţa unei sudiste ca mine.

– Adorabilo, asta a fost dură de tot. Îmi aminteşte de o experienţă trăită dureros fiziceşte şi care nu mă părăseşte. Am avut un coleg de facultate care avea un salut aproape terminal. Când întâlnea un prieten, în loc de bună ziua, îi servea un pumn în plexul solar şi apoi urmărea efectul care urca în durere, transformându-se treptat în aplecare. Din satul de unde venea el, din vârf de căpiţă, acesta era salutul tractorist, însoţit de rânjetul sarcastic al celui care îndoaie şi dezdoaie. Tractorist din tată în fiu, avea urme de glie în toate buzunarele şi-i mulţumeam în gând că nu salută şi cu cheia de 17. Cu mâinile lui crăpate rădea hreanul fără rushbattery (raşpilă – n.trad). Toţi colegii- slavă Domnnului, băieţi- sufereau din cauza asta. Venea la cursuri de cu zori, iar când se umplea amfiteatrul, trei bănci din jurul lui erau depopulate fără să-şi dădea seama de ce. Când l-am întâlnit peste ani pe stradă, am mutat mapa din mâna stângă şi mi-am aşezat-o ostentativ în dreptul vulnerabilului plex solar. O pulbere de gând m-a fulgerat instantaneu ca nu cumva să fi căpătat în timp gestul de a lovi necumpătat în alte locuri rămase neacoperite de mapa mult prea minusculă pentru un gest atât de mare ca arie de cuprindere. Am întins mâna şi când am văzut că şi el le-a întins pe amândouă a strângere , am lăsat mapa să cadă şi m-am descoperit total. Abia atunci am avut îndrăzneala să-l întreb de ce plexul solar era punctul lui predilect. Răspunsul m-a năucit: ” De când eram mic şi până am ajuns la facultate, am primit de atâtea ori la mine în sat salutul tractorist încât m-am gândit să mă răzbun pe orăşenii care nu ştiu ce înseamnă să stai cu plexul solar la soare atunci când te bagi să repari pe sub tractor”. Ne-am despărţit prieteneşte. Unu cu mapa, el cu sapa.

Preţ de câteva minute, Adorabila şi Marinică s-au uitat unul la altul fără a-şi spune prea multe. Privirea ei era rece ca o pijama adusă iarna de la aerisit. Ştia Marinică de ce se făcuse vinovat. Nu se povesteşte aşa de frumos despre un BMW de Constanţa. Tresă ai capul locuit de gărgăuni dacă nu găseşti că este mult mai duioasă o experienţă cu un Renault de Gorj, de exemplu. De Gorj, zic…
Un violonist de altă culoare decât a noastră a început o doină de jale care nu se potrivea de fel momentului. Pe la alte mese se plângea în pâlcuri, semn că inima le era afectată în Re major. Ne aflam în United Tastes of Romania cu tot ceea ce incumbă o tânguire neaoşă.
– Eram aseară la ora de ştiri. Un japonez crease un joc de lumini absolut fantastic pe faţada Gării din Tokyo. O crainică de-a noastră relata despre inginerul japonez care se dedicase acestui proiect tocmai pentru a aduce fericire în inimile conaţionalilor săi pe întreg anul 2013. Şi a conchis maeiestuos: “iată aşadar dragi telespectatori, că a reuşit!”. Întrebarea mea firească este cum şi-a dat ea seama că japonezii au fost fericiţi în anul 2013?
– Adorabilă făptură, presupun că ştii că există o ghicitoare cu nume de larvă care are puteri parainormale şi te poate ghida în hăţişul viitorului şi al perfectului simplu. Această artă se plăteşte cu fonduri doldora de coeziune ale emisiunii care te sponsorizează şi afli, din fragedă tinereţe, că s-a terminat papirusul pentru Calendarul Mayaş din cauza unei pene de curent de la fabrică şi că sfârşitul lumii se amână cu cinci miliarde şi două sutimi. La un nou calendar lucrează acum două popoare asimptotice: nişte piei roşii şi nişte piei de găină. Toată mascarada asta de acum a fost a fight of game (o bătaie de joc- n.trad) de natură a scutura neuronii din credulii de pretutindeni. Uniţi-vă între voi!

În timp ce povestea, Marinică tot încerca să elimine nişte chewing gum de pe pantaloni. În mod normal, acesta iese de pe blugi fără mare bătaie de cap: cu foarfeca, dar de pe costum, numai ţinând pantalonii în congelator, printre pulpe de pui, însă cu condiţia să nu-i îmbraci imediat pentru că rămâi aşa. Uitase de buna tradiţie a românului care face ca ciunga să crească din belşug pe sub tăblia meselor de restaurant.

-Tu spune Adorabilo că te ascult, chiar dacă îţi par preocupat să nu arăt ca un trotuar bucureştean plin de ciungă strivită. Povesteşte-mi de prietena ta cu care te-am văzut ieri.
– Există trei categorii de perechi de prietene:
A mare de tipar) ambele frumoase şi care râd mai mereu. Atrag atenţia pe loc şi supune privitorul la o dificilă probă de decernare a premiilor. Totul este ridicat la pătrat şi dacă alegi una, peste ani regreţi că n-ai ales-o pe cealaltă.
B mare de tipar) una frumoasă şi una urâtă. Contrastul o scoate pe una în evidenţă în detrimentul celeilalte şi va fi uşor să alegi tortul şi să laşi deoparte untura de peşte.
C mare de tipar) ambele urâte. Apar prin mall-uri la fel de des cum îţi crapă centrala termică în toiul iernii. Se machiază reciproc în parcare şi-şi fac complimente exact pe dos de cum gândesc.
Prietena mea este foarte frumoasă. Facem parte din clasa A mare de tipar. Marinică, tu ai prietenă?
– Nu am pentru că am convingerea că nu ne-am potrivi niciodată la gusturi. Uite, de exemplu mie îmi place foarte mult de tine, dar ei în niciun caz…

PS. Nu ştiu cum mi-a dispărut din postarea anterioară link-ul blogului de bentiţe pentru moţate şi papioane pentru băieţei. Vă reamintesc faptul că le consider un cadou foarte atrăgător şi decent. Înţeleg că este în perpetuă îmbogăţire cu noi modele şi culori. Felicitări celui care le crează cu atâta dăruire şi bun gust.

CLICK AICI

Capra vecinului

Ambele meserii la fel de vechi...

Ambele meserii, la fel de vechi…

– Marinică, să spunem că eşti inginer în construcţii, om al măsurătorilor exacte, cum ar fi spre exemplu talia unei clădiri, culoarea ferestrelor şi lăcrimarul lor, orientarea  spre modern sau clasic, anvergura balcoanelor şi multe altele.  Din seninul cerului afli că te califici pentru a fi desemnat în juriu la un concurs de frumuseţe. Care ar fi întâia însuşire pe care ai pune privirea?

– Pentru început, primul lucru la care m-aş gândi ar fi cum să-mi însuşesc una, aşa cum face de altfel fiecare membru respectabil al juriului, spre deosebire de jurizarea la un banal concurs de câini de rasă unde aş putea spune că la bucata mea de pâine ar râvni alt prost şi-un câine. Este un concurs cu multe necunoscute, cred însă că te obişnuieşti cu ele şi pe perioada trainingului ajungi să le cunoşti pe toate prin rotaţie, cu bucuriile şi speranţele cu care au pornit încoace din ţările lor de baştină.

– Te visezi mult prea sus, Marinică. Nu despre un concurs internaţional vorbeam. Ca inginer constructor nu poţi aspira decât la un concurs de frumuseţe din comuna natală şi eventual un upgrade la faza pe Drumul Taberei. De la faza orăşenească în sus tresă ai vocaţie în bancă, ori pentru aşa ceva, în ziua de azi, este nevoie de inconştienţa faptului că fiorul rece al zăbrelelor nu te va înfrigura dacă pleacă ai tăi şi vin ceilalţi în putere. Decât dacă eşti tembel… Mă uit la tine şi parcă n-ai avea faţă de inginer constructor, deci nici la concursuri n-ai avea acces pentru că la cât sunt de apetisantă când alerg de la baie prin casă, zgribulită că nu-mi găsesc halatul, sunt fermă convinsă că ai deveni foarte constrictor şi nu te-ar mai interesa altceva de aceeaşi natură.

Şemineul din restaurant dădea semne că ar vrea să se stingă. Adorabila făptură stătea cu spatele şi nu vedea decât flăcările privirii lui Marinică. Când a intrat înapoi în salon, chelnerul nu vedea aceste flăcări (deh, chelnerul tot chelner…) şi i s-a părut cam frig. Se uită la şemineu, se uită la Adorabilă şi parcă i s-ar fi aprins şi lui călcâiele, însă patronul, cu o comandă scurtă, i-a retezat avântul şi l-a pus să mai aducă nişte butuci de afară. S-a întors cu braţul plin şi a început să-i aşeze unul câte unul, ferindu-se de scânteile şi pocniturile produse de picăturile de apă captive şi care odată încinse, explodau ca atunci când în computerele NASA intră hackerii de toate naţionalităţile, după care vin şi-i arestează la Craiova. Focul se înteţise. Chelnerul a desfăcut un nou tetra-pack cu lapte de capră neagră. Colecţia toamnă-iarnă. Adorabila îi şopteşte ceva la ureche. Chelnerul ia laptele şi dispare de după uşile batante.

– I-am spus să-şi ia laptele de aici, să-şi schimbe uniforma şi să se spele pe mâini după ce a umblat cu butucii de foc. Îmi vine mie murdar pe mâini, cu halat culoarea caprei de pe cutie şi cu lapte de butuc. Coşcogea lipsă de maniere…

Apare din nou după câteva minute cu un halat cufundat impecabil în Ariel, un şorţ albastru cardinal cu centură neagră doi dani şi-o dană, bonetă cu insigna “Capra vecinului” şi nişte mănuşi chirurgicale bejulii. Pentru mai multă siguranţă, Adorabila scoate o sticluţă cu spirt din geantă şi-i toarnă pe mâini. Mănuşile se topesc şi chelnerul sfârâie. Se zdrelise la mâini de la butuci. Zâmbea totuşi cu mina omului muţumit de tratament şi ajuns în al treilea pătrar al vieţii fără prea mari sincope. Mâna cu care turna laptele îi tremura şi stropi mari albi îi săreau pe mâinile înroşite de spirt. Balsam. Numai soţiile de faraoni şi de baroni locali se mai desfătau scăldându-se în lapte. Privea nonşalant la flăcările căminului. Un fel de “see if I care” în englezasca noastră.

– Adorabilo, să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat ieri. Eram în spatele unui BMW de Constanţa care se strecura printre maşini de pe o bandă pe alta ca printre jaloanele de poligon. Am început s-o urmăresc pentru că mă grăbeam la întâlnirea cu tine. Traficul era aglomerat ca pe Google, iar motivarea “din cauza traficului” era la fel de banală ca şi răspunsul “de ce n-ai plecat mai devreme? Te uiţi la ceas, ştii bine care-s orele de raşauărs şi-ţi iei o marjă de la chioşcul din colţ”. Ştiam perdaful. O mai păţisem cu tine de atâtea ori, aşa că m-am ţinut după fata din BMW. Îmi plăcea culoarea. Blondă ca în bancuri. Din seninul intersecţiei ne apare o vestă fosforescentă care ne face semnul tradiţional la români “trage bă pe dreapta!”. Fuseserăm înregistraţi pe o cameră de luat vederile. Amândouă maşinile eram cu mult sub timpul minim înregistrat la slalom uriaş pe acel traseu. Prima maşină era blonda care vorbea cu mâinile pe volan şi poliţistul cu mâinile pe carnet. Dialog sec, fără interjecţii, aşa cum nu se obişnuieşte la români. Singura reacţie: poliţistul scoate chitanţierul şi blonda scoate trupul. Cele două s-au anulat reciproc, iar ca bonus, blonda gesticula graţios şi ţinea capul într-o parte, arătând spre mine. Între gesturile ei s-a strecurat şi o mângâiere pe barba poliţistului spre topirea definitivă a acestuia care ne-a făcut semn să o tulim amândoi, care în direcţia lui. Am depăşit-o puţin mai încolo şi i-am făcut semn să oprească. Am coborât din  maşină şi în virtutea unei legături de netopit între sexe i-am mulţumit asiduu, după care i-am dat cartea mea de vizită pentru eventualitatea în care poliţistul o va chema la secţie. Tu ce crezi? Oare mă va mai suna?

– Nu ştiu Marinică. Ceea ce ştiu sigur este că în virtutea aceleiaşi legături de netopit între sexe- “bond” în englezasca voastră-vom lua o pauză lungă.

– Adorabila mea…

– Nu sunt nicio Adorabila ta.  Nu te obosi sa-mi raspunzi, voi dezactiva toate adresele tale; simt o nevoie acuta sa te sterg de peste tot.

– Te-am păcălit. Nu era un BMW. Era un Audi, iar cartea de vizită era a mecanicului meu auto.

Laptele se răcise şi lăsase o dungă albă de jur împrejurul paharului. Pe dinăuntru…

 

 

 

 

 

Moş Nicolae umblă la ghete

Portal cu pricini

Eram  prin Mall. Probabil că aveam o faţă de copil rătăcit fiind în cumpănă ce să-mi doresc să-mi cumpăr de Moş Nicolae. Mă vede această arătare mică şi scumpă, o Sânziană viu colorată şi privire săgetătoare. Fără vorbe de poveste, doar într-un limbaj pur comercial, mă invită să mă strecor prin gaura cheii pentru o scanare a activităţii pe anul acesta. Înaintea mea, numai ce trecu o zulufată ce tocmai îşi începuse viaţa. Drăciul ăsta de portal a dibuit pe dată cuminţenia copilei şi a început să cânte “Feliz Navidad” şi, de partea cealaltă, pe Tărâmul Făgăduinţei (care era tot în Mall) pe o tăviţă de argint a apărut un ou Kinder.

Era rândul meu. Nu încăpeam de geacă şi a trebuit să mă despoi şi de caracter.  Sânziana m-a împins uşor cu genunchiul. Mă aşteptam să înceapă un cântec suav “Una Noche Mas- Yasmin Levy”. Coada se formase deja în spatele meu. Vorbesc de coada de lume… Din senin, a început o alarmă stridentă, ca de şcoală. Pe Tărâmul Făgăduinţei mă aştepta o gheată de tablă galvanizată cu o nuia flexibilă ieşind semeţ, numai potrivită pentru ceea ce fusese creată.

Sânziana s-a uitat la setare. Precis era o eroare. Am rugat-o să seteze drăciul pe activitatea mea de pe ultimii doi ani. Coada începuse să dea din ea: “nu vedeţi că are privirea în toate părţile? Ce mai aşteptaţi să vedeţi? Gata, ne-am convins, n-are nici un dram de cuminţenie întrânsul!”  Aş fi supărat-o civil pe Sânziana dacă aş fi spus că poate genunchiul ei să fi interferat cu scanerul şi să declanşeze ţiu-ţiul. Am trecut din nou, dar am rugat-o pe zulufata aia mică să mă împingă. Aceeaşi alarmă. Singura modificare era o gheată de cârpă apretată şi o ghioagă cu ghinturi. Sânziana şi coada se uitau la mine. Am plecat în compătimirea lor. În spatele meu se auzea neîtrerupt “Feliz Navidad”. Eram singurul posesor de ghioagă. Am lăsat-o la întâmplare, sprijinită de un perete. A venit un body-guard şi mi-a adus-o, oferindu-mi-o ceremonios, cu două mâini, ca sabia unui samurai care tocmai tăiase un dovleac pentru plăcintă, cu o mână.

Am ajuns acasă. Aveam privirea rătăcită a răţoiului însingurat. Verdushka are patru raţe şi un răţoi. Le cultivă nu pentru carne, ci pentru iubirea de animale. Cât au fost pui, Verdushka a avut mare grijă de ele. I-am făcut o cuşcă cu cadre de lemn şi plasă rabitz. Au crescut cu gazon de la mine şi melci de peste tot. Verdushka îmi este tare recunoscătoare pentru asta, dar şi pentru altele. A ştiut să îmbine utilul de la mine cu plăcutul de mine.

Cât îi curtea de lungă, numai pe ziuă, răţoiul este în frunte, iar raţele cârd după el. Are Verdushka patru ouă pe zi, dar răţoiul n-ar avea barem la harem. Ar putea fi şi douăzeci de ouă pe zi. Tot timpul i se năzare că nu-s destule. Ce înseamnă evoluţia speciilor! Cum s-a ajuns la ziua de azi! Cum i se mai năzare şi omului…

Nu cred că-i bine ce face Verdushka. Azi, de Moş Nicolae, în loc să lase lucrurile în matca lor firească, Verdushka a pus nişte pari înalţi în pământ şi a întins între ei o folie transparentă de plastic. Bărbătuşul în stânga, fofârlicile în dreapta. Dânsele, vă rog să mă scuzaţi pentru imaginea creată, dar dau din coadă permanentă. Răţoiul dă capul pe spate şi apoi, într-un “u” descris imaginar prin aer, aduce ciocul în faţă şi măcăne morocănos. Repetă mişcările acestea precise până oboseşte, apoi, în pauza de publicitate, se duce la teicuţa lui şi soarbe câteva înghiţituri de apă. Nu are poftă de mâncare. Lasă boabele neatinse şi se întoarce la folie pentru o nouă rundă de morocăneli. Raţele, de unde până atunci se măcăiau între ele, când îl văd la folie se aranjează tăcute în scară ierarhică şi încep să-şi coafeze penele cu ciocul. Dintre toate, Prima Raţă este cea care simte cel mai grabnic potenţiatorul de arome al iubirii. Urmează şi celelalte…

Este totuşi o fărdelege. Mental, am aşezat între mine şi Verdushka, o folie. Acum este în oraş, dar abia aştept să se întoarcă şi să dau folia deoparte ca să ne explicăm…