E durere…

O lacrima

Prin durere, corpul te atentioneaza ca in zona respectiva este ceva care nu este in regula. Daca esti in tratament si durerea nu inceteaza, iata ce ai de facut:
1) Indica cu degetul aratator spre locul dureros.
2) Daca ai cauta un container pentru durere, ce capacitate ar trebui sa aiba (cat o cutie de conserve, flacon de 1 litru, damigeana de 20 de litri, cisterna de cale ferata etc).
3) Daca durerea ar avea culoare, a ta cum ar fi?
4) Daca durerea ar avea gust, a ta ce gust ar avea?
5) Daca durerea ar avea miros, cum ar mirosi a ta?
Reia cele 5 puncte de mai sus si observa ce schimbari s-au petrecut intre timp privind locul, volumul, culoarea, gustul, mirosul. Daca inca persista, eventual repeta ciclul, dupa care de obicei a trecut in asa masura incat nici macar nu o mai poti localiza!
Nu e nicio scamatorie in toata treaba aceasta. Durerea este ceva subiectiv, este deci afacerea emisferei cerebrale drepte. Materializand-o, dandu-i volum, forma, culoare, etc., imediat devine obiectiva. Devenind obiectiva, creierul tau incepe sa sintetizeze endorfine si sa le trimita spre locul impricinat.
Cateodata durerea este asa de veche incat o consideram proprietate personala, spunand: “Durerea mea…” Ca sa complicam si mai mult ii dam si un titlu: “Durerea mea de incheieturi…”
O durere cronica este deja un obicei. De ce sa suferi? Scapa de acea credinta si asteptare ca neaparat trebuie sa ai dureri! Termina cu obiceiul! Daca ai ceva durere, imediat poti incepe ciclul de 5 puncte!

http://www.almeea.ro/ Continue reading

Festin culinar cu bobiţe roz

image23

Aşa păţeşti când joci “Spânzurătoarea” cu sentimentele omului

Când veţi citi aceste rânduri, pic, pic, mic, mic… şi-o bere. A fost 1 Mai.
Comis-voiajorii nu au avut odihnă, sau poate vor sărbători a doua zi întâimaiul comişilor conform reţetei revelionului ospătarilor, picoliţelor şi paharnicilor.

Vorbind aici despre picoliţe crude, aţi remarcat faptul că într-un astfel de restaurant, spaţiile dintre mese sunt foarte înguste, iar scaunele butucănoase, nemanevrabile şi de-un maro nuc? De la aburii din bucătărie, altfel nu-mi explic, fustiţele se chircesc înspre talie şi fiind mai mereu cu o tavă în mâini, nu şi le pot rearanja, spre deliciul celor de-o mamă: bărbaţii. Parcurg intersecţiile dintre mese balansând coapsele când pe un picior de plai, când pe-o gură de rai. Vă asigur că drumul spre mine este pavat cu intenţii bune. Am observat că numai cei de-o mamă îi cer să mai aducă o olivieră, un pahar fără picior, un cubuleţ de zahăr, o scobitoare. Ea zâmbeşte profesional solicitărilor şi, în târlicii de serviciu, se îndreaptă tsunami spre uşile batante, pe dreapta în Europa Continentală, pe stânga în Anglia.

Primul comis-voiajor a sunat la poartă la ora 8:00 AM. Avea un aspirator cu spume şi vibraţii. Abia îmi luasem unul săptămâna trecută şi aşa considera el că îmi trebuie unul pe săptămână. I-am sugerat să treacă săptâmâna ce vine, că poate mi se umple sacul şi îl arunc cu tot cu aspirator, procesul de înlocuire a sacului fiind foarte anevoios, necesitând şi masca pe figură ca gripaţii japonezi.
Al doilea a fost o comisă-voiajoriţă care mi-a oferit un echipament cu lumină galbenă cu pozitroni şi priză. Numai ce cumpărasem unul cu lumină verde, aveam în proiect să iau şi unul cu lumină roşie ca să pun de-un semafor particular. Te simţi mult mai în putere când eşti invadat de lumină. Întrebaţi-l şi pe Goethe!
Nu trecură nici două ore şi clopotul de poartă este accesat de cineva ultra-specializat în vânzarea de inele de silicon, cu magneţi de 1000 Gauss pe fiecare deget mare. Citesc în pliantul înmânat: ” Nu mai trage cu coada ochiului la vecina de apartament doar pentru ca vrei si tu sa ai un asemenea corp”. Vă jur că n-aş vrea să am bustul şi talia vecinei mele.

Mai trecură ceva ceasuri şi mi se oferă nişte căsuţe din carton ceruit, cu pliculeţe de mătrăguna şobolanilor: nişte bobiţe de grâu de-un roz chiloţiu, o încântare pentru ochiul omului (mai ales dacă au şi nişte tractoraşe desenate pe ei) şi un festin culinar pentru rozătoare. Eu nu am prin curte, sau prin casă, asemenea specimene pentru că cele 16 pisici + TVA ale vecinilor sunt vigilente şi mi-i aduc ofrandă pe preşul de la intrare. Singura rozătoare destoinică este vecina mea Verdushka, care roade cu dexteritate cărţile de credit ale românilor şi moldovenilor ca pe nimica. E focoasă rău! Nu ştiu cum le află PIN-ul, dar eu îl ţin pe al meu în minte, nicidecum la aşternut.

Ultimul comisionar acceptat a fost o studentă cu magneţi. Pentru frigider. Trăia din magneţi care se anină pe metalele feroase. Pentru impresia artistică, am cumpărat un snop. Mai avea puţin şi se anina de mine, eu fiind foarte neferos şi maleabil cu studentele la Drept, care nu sunt din Bucureşti, stau în Pantelimon, mama ei fiind foarte frumoasă, iar tatăl, profesor de istorie, un adevărat Google în ani de naştere şi domnie.

Agasat, tracasat, comprimat, respectiv impresionat, am făcut o intrare la un restaurant alb, cu o ursoaică şi puii în siglă. De nicăieri, a apărut un chelner binevoitor până la suprem, adică la bacşiş. Am cerut o minerală şi o ţuică de Glasgow cu cuburi transparente ca politica partidului. Chelnerul, om citit pe smart phone, m-a învăţat să fierb apa înainte de a o rândui în tăviţele cu forme de steluţe pentru congelatorul din raftul de sus. Numai aşa ies steluţe transparente, iar dacă te loveşti cu capul de uşiţa deschisă, ies şi verzi.

La masa vecină stătea o pereche. Ea, cu părul strâns şi prins cu un pix BIC, îşi purta cu mândrie pielea albă şi fruntea înaltă, bombată ca pentru o minte încăpătoare, logică şi convingătoare în prelegeri. Degetele subţiri, graţioase, la vârfuri burgundy, desenau în puncte scene de viaţă, de vânătoare, de trasee turistice. Purta o brăţară tinerească, uşchită, cu ceva ţesătură din sârmă de cupru excelentă conducătoare de energie şi proiecte de viitor. Nu avea cercei, deşi locul era perforat de când era mică. O bluză în culori marinăreşti îi sublinia talia ce cu ardoare ai fi strâns-o. Nu vă descriu colanţii pentru că s-ar putea să citească şi nu vreau a fi confundat cu un analizor optic de cartier. Era o concurenţă serioasă între încheietura mâinii şi glezne. Puse cap la cap nu făceau cât o gleznă de căprioară. Fineţea lor lăsa o umbră cât a unei baghete franţuzeşti de Carrefour.
El ploua. Ea însorea. Se ţineau de mână peste faţa de masă albă care căpătase o pată cât gheruţa unui pisoi care a mâncat profiterol cu ciocolată. Jenată, pisoiul a acoperit pata cu o farfuriuţă. Tăcerea dintre ei era atât de adâncă încât fărâmiturile, când cădeau, făceau un zgomot ca stâncile pe Valea Oltului. Ea a rupt tăcerea: “de ce n-ai vrut să cumpărăm lenjeria aceea de pat, din satin lucios, care ne-ar fi mângâiat nopţile şi mai apoi, dimineţile?”. Gânditor, ca orice bărbat, el i-a replicat pragmatic: “nu, pentru că mi-ai fi lunecat din pat şi noi nu ne dorim asta, nu-i aşa?”. Boxele de deasupra caloriferului începuseră o melodie arhicunoscută (oricare ar fi fost ea). A făcut trei mişcări cu mâinile pe sus, ea având ritmul în sânge. Chelnerul a adăugat la nota de plată mişcările, pata de ciocolată şi strălucirea ei. A ieşit o cifră astronomică. Strălucirea era evidentă şi cea mai de preţ.

Târziu mi-am dat seama că, după vorbă, după port, eram eu şi ea.
Am ajuns acasă seara spre noapte, după o ploaie de primăvară şi-o melodie de toamnă. În cutia poştală era un bilet scris de-o mână de ursitoare. Ne căutase ca să lase o poţiune care să ostoiască dorul clipelor de absenţă. Ce nevoie aveam? Noi ne aveam pe noi.
Era şi un link pentru un magazin online. Pentru nevoiaşi, poţiunea se vindea la damigeană. Având unele experienţe ale trecutului, am fost înclinat să click pe un “adaugă în coş”. Sper din tot sufletul să nu mai am nevoie.

Marinică, de ziua Tineretului Român de pretutindeni.