Coloncifru cu sigiliu

Toasterul este undeva prin spate

Mai scap şi singur cu maşina, mai la dentist, mai la drive-in cinema, mai la “uite aici lista, dar nu iei nimic altceva decât ce-i scris în ea, pentru chiţimele de-ale tale şi cumpărături ce-am eu nevoie, mergem împreună”. Mai îmi scapă în plus câte o cutie de vopsea, un prăjitor de pâine ( nu înţeleg cum toasterele se sinucid la câteva luni, aruncându-se de pe masă direct pe gresie, fără icnete, fără scrisori de adio. Au o coadă lungă, care în limba lor se numeşte fir, iar de cele mai multe ori şi-o vâră între picioarele mele, sau, aceeaşi coadă, scoate fum la vârf până să ajungă la destinaţie, unde trebuie să înroşească sârma), un storcător de citrice ( ăstea sunt de plastic, prea uşoare pentru a sta naibii pe blatul de lucru. Nu se găsesc de fontă, că aş lua. Ultimului, Ilinca i-a practicat o gaură de cui încins şi am fost instructat să-l folosesc cu o breteluţă roz legată de încheietură. N-a funcţionat pentru că nu pot să-mi fac singur fundă cu o mână şi atunci l-am legat de prăjitorul de pâine, care s-a sinucis, târându-l şi pe prietenul lui în abisul tomberonului). Mai târziu am aflat şi de unde era breteluţa roz. Era de la sutienul ăla juma’ de cupă, roz cu picouri mici albe, “excavatorul”, cum îi spunea Dorelul din mine. N-am mai găsit modelul ăla! Dacă vreuna dintre voi găseşte ceva asemănător, vă rog să-mi trimiteţi o poză de la probă. Şi numărul de telefon pe spate, ca să ne consultăm asupra mărimii, ca nu cumva să n-aibă numărul nostru. Rog seriozitate. Nu mai râdeţi!

Dacă luăm o jucărie la copii cu două săptămâni înainte de Crăciun, Ilinca are o răbdare şi abţinere de sine să le-o dea exact de Crăciun.  Ştiu că aşa este normal, dar eu le-aş da-o în ziua achiziţiei. Ard de nerăbdare să văd bucuria din ochii lor cât mai curâd posibil, dar şi din ochii mei să văd trenuleţul alergând şi eu să instalez luminile, şinele, gara şi şoseaua suspendată de centură care trece pe deasupra Bucureştilor. Dacă ne cumpărăm o cămeşuţă baby-doll, apăi are o răbdare diabolică să n-o poarte decât în concediul viitor. Fac eu ce fac şi o rupem trei zile la Sinaia unde-i cald şi bine, iar ca un făcut, baby-doll s-a agăţat de cravata mea cu fluturi din stomac şi nuş’ ce caută în bagajul meu. Eu nu-s croit aşa! Eu dacă-mi iau un ciocan nou, păi cum ajung acasă cum îl probez: bate cuiul drept, sau crează un vârtej necontrolat care strâmbă pironul?

Mereu când merg cu ea în maşină are de oprit undeva neplanificat. La “Mercerie”( de la franţuzescul Mercerie) pentru nişte aţă la culoare, ace de maşină “că n-o ungi des şi-mi pocnesc în mijlocul trebii”, un fermoar nou pentru o talie mai suplă după Pilates, o papiotă cu aţă rezistentă, de cizmărie, “că parcă evadezi din lagăr şi trebuie să treci prin 10 garduri de sârmă ghimpată, aşa rupi salopeta de lucru”. La biserică “numa’ puţin, cât să iau nişte aiasmă să-ţi dau să bei dimineaţa când te uiţi cu păcat la mine”. La manichiură ” tu stai aicea frumuşel cât să-mi ajustez un piculuţ cuticulele, asta dacă vrei să admiri nişte cireşele care nu spală vase trei zile”. La poşete ” ca să vedem dacă au adus acelaşi model şi pe altă culoare”.

Pentru toate aceste staţionări, eu sunt cu aparatul pe taxat şi am grijă  s-o “taxez” discret cu opriri la puncte de interes şi pentru mine. La început, stăteam cu ochii pe trecătoare (Cozia,Tihuţa,Vlăhiţa), dar mă plictiseam şi nici nu vedeam decât un hâţa-hâţa, Tihuţa-Vlăhiţa pe tocuri, disgraţios de frumos! Port mereu în maşină o carte. Am tot timpul să parcurg cu nesaţ capitole întregi şi să răspund cu capul sus care este ultima carte pe care am citit-o înafară de cartea de bucate. Fac totuşi o greşeală pe care o repet constant: uit să-mi iau un semn de carte din casă. Prima dată s-a întors după o oră şi m-a zorit :”închide cartea şi hai mai repede că mi-a început serialul!”. Nu aveam semn de carte şi nici nu voiam să-mi încarc memoria cu coloncifrul paginii, aşa că am rugat-o să caute în poşeta cu minuni ceva care să semene a semn: un bilet de tramvai( “nu merg cu tramvaiul!”), un bilet de dragoste de la mine(” sunt toate în poşeta aia fucsia”), un post-it (“ultimul l-am lăsat la Mercerie cu ce culori de aţe să-mi aducă”). Mi-a spus să îndoi colţul, ori eu nu fac asta, ce, sunt babă care vinde seminţe şi-şi rupe file pentru cornete?

” Îndoaie colţul, tu crezi că vreunul din copii o să ia cu el vreo carte de la noi? Generaţia care vine nu citeşte nici cărţi şi nici bibliotecă n-o să-şi cumpere. Totul se va stoca pe harduri interne şi externe”. Văzându-mă îndărătnic şi cu serialul început, mi-a smuls cartea din mână şi a sărutat pagina 172. Toate cărţile mele citite în maşină au urme de ruj din loc în loc, în rezonanţă cu cât de repede se mişcă la mercerie, farmacie, curăţătorie, poşetărie.

 

E.T. -Katy Perry

Mie-mi place fiinţa asta cum cântă. Aici au urâţit-o tare. Păcat! Kanye West cam strică melodia, dar aşa se poartă.
Nu ştiu de ce, dar parcă disting ceva din sound-ul celor de la t.A.T.u.: