Constat, după atâţia ani de viaţă, că multe fete îşi fac un titlu de glorie din a fi fost în adolescenţă băieţoasă, cu sabia la picior, mai mereu aşezată pe harţă pentru a-i lua apărarea uneia din gaşcă, care evident, nu numai că a făcut nefăcute, dar l-a şi înjurat pe administratorul blocului. Cu siguranţă, nici n-aş cădea în celaltă extremă, adică să-i sugereze administratorului, cu toată puterea de convingere şi cu toată condescendenţa, să se ducă la dracu’ şi ăsta abia să aştepte s-o facă. Cui îi face trebuinţă aşa ceva când creşte mare, când evoluează ca soţie şi mamă!? Dacă, prin nu ştiu ce zaruri ale sorţii, aş simţi nevoia să am un arţag, Dumnezeu mi-e martor că nu l-aş căuta în căminul conjugal. Excesul de hormoni negativi (am drept de proprietate intelectuală asupra celor pozitivi) îl pot cheltui în tribune, în autobuz, la cârciumă, la biroul şefului.
Mândria, ca fată, de a fi zbir chiar şi printre băieţi, de a te căţăra în pom ca să ai de unde cădea şi apoi, pe ghips, să scrie toată clasa câte ceva frivol doar în engleză, ca să priceapă şi tocilarii că viitorul le aparţine numai celor ce vorbesc americana, mândria aceasta spuneam, prin extrapolare şi juxtapunere peste existenţa unui băiat, ar echivala cu a-i scrie o scrisoare iubitei şi s-o înduioşez definitiv că aveam casa plină de păpuşi, că săream coarda şi jucam şotron în pauze, că bârfeam cu fetele băieţii care ne plăceau, că nu m-am dat niciodată pe balustradă, deşi nu eram conştient că am nişte unelte de păstrat pentru mai târziu. Ce ziceţi? Mi-ar fi dat prietenia, destinatara? Mă îndoiesc tare! Cât pot eu…
Gena aia mică cât celula, nu se modifică radical la maturitate, nu-şi ascunde definitiv Stăpânul Relelor în nucleu. În lanţuri, strunit cu mişcări scurte şi ordine tăioase, dar la plimbare prin liniştea căminului, tot îl scoate pentru a-i atrage atenţia jumătăţii sale că biciul nu este acolo numai pentru designul panopliei, dar şi pentru a se impune despotismul ocârmuirii. Mi-ar fi fost viaţa o ştimă doldora de note calde, ca un vals scris de un compozitor care a trăit iubirea cu intensitatea unui parfum de femeie, dacă Ilinca s-ar fi născut după mine sau cu mult înaintea mea? Dacă dădeam de un satrap a cărui singură comandă ar fi fost “nu te duci nicăieri în seara asta!” ?
În ziua în care mi-am luat buletin eram aşa de fericit încât îl răsfoiam şi în faţa raţelor care mergeau în cârd, convinse de instinct că balta este aproape. Şi era. Puteam să iau cărţi de la Biblioteca Municipală cu el. Nu mai stăteam la mâna bibliotecarei şcolii, care îmi băga sub nas numai Tom Sawyer şi Cireşarii, pe care le citisem de câteva ori. Pentru frumoasa vârstă am primit de la părinţi o bicicletă mare, bărbătească, cu cadru ca lumea. La început, până a mă obişnui cu ea, mergeam vârât pe sub cadru. Eram mascota străzii. Un contorsionist cu buletin. Exerciţiile zilnice m-au perfecţionat activ şi ajunsesem să alerg pe lângă ea şi s-o încalec din fugă. Eram Şaptecai. Pe Liţa am cunoscut-o la o petrecere de buletinişti. Era frumoasă, cu părul lung, fir gros, ochii migdalaţi şi cam împănăţică pentru vârsta ei, dar hulpavi cum eram noi băieţii cu acnee, mi se părea tare potrivită. A aflat că am bicicletă, ceea ce pentru noi buletiniştii echivala cu motocicleta. M-a rugat într-o zi să o duc la mătuşa ei, adică din sud, în nord. S-a suit cu mare dezinvoltură pe cadru şi eu dădeam clasă la toată clasa: aveam motor, aveam mândră! Senzaţia pe care o ai la 14 ani, când conduci o fată pe cadru, este inegalabilă. Nu se compară cu a avea fata pe şaua din spate a motocicletei. Poate se apropie un pic de senzaţia pe care o încerci dacă ea conduce… O duceam zilnic la mătuşa ei, iar noaptea visam zâne şi cum nu prea le aveam cu pipăitul prin somn, mă trezeam cu noptiera în barţe pupând deşteptătorul, pe care, în ciuda evidenţei, îl uram pentru că el era cel care mă gonea la şcoală în toiul dimineţii. Tocmai ieşeam de la pâine când am văzut-o pe Liţa (nu ştiu de unde venea diminutivul şi nici ea!) pe o altă bicicletă, pe un alt cadru, cu un alt băiat. Eram eu Şaptecai, dar eram şi o iscoadă destoinică. I-am urmărit până la poarta unde o lăsam eu pe Liţa aproape în fiecare zi. El era mătuşa George. Am jurat atunci că nu mai urc nicio fată pe cadru. Acum, dac-ar fi cazul, mi-aş călca totuşi jurământul pentru că am GPS şi Google şi aş afla ceva whereabouts despre destinatar.
Am terminat Liceul Sportiv, am fost campion naţional la juniori, săritura în înălţime. Toţi profesorii îmi vedeau o carieră strălucită cu IEFS-ul. N-a fost aşa! Tenacitatea de a-mi folosi creierul în detrimentul întinderilor de ligamente, de a evita un post obscur ocupat şi astăzi de foşti colegi de liceu (profesor de recuperări locomotorii în sanatorii de mare sau de munte) dorinţa de a cunoaşte lumea nu din nacelă ci la pas, m-au împins spre Facultatea de Comerţ Exterior (R.E.I). Nu regret şi mă mândresc cu nişte colegi de excepţie. Sunt unii care comentează şi pe blogul Simonei Catrina, iar comentariile lor sunt lucide, despică firul în esenţa lui şi trântesc nişte concluzii năucitoare, demne de urmat.
Sunt propriul meu stăpân IT, dar am un şef peste inimă, care-i mai şefă decât toate!
Pentru a verifica starea tehnică a componentelor iubitei, privirea ta este subiectivă şi nu spune mare lucru peste ceea ce este ştiut deja. O îmbraci cu rochiţa aia albastră cu “V cleavage”, fără mâneci şi fără tiv peste genunchi, ci deasupra lui. O ajuţi ca părul, la spate, să nu stea rebel. Să-i fii oglindă, cum i-ai fost toată viaţa privind-o, când ochii tăi râdeau acompaniaţi de un zâmbet cât o orchestră.
Parchezi maşina, îi deschizi portiera, o iei de mână în parc şi la chioşcul de îngheţată, unde se frişchează nasul copiilor, o laşi să meargă înaintea ta, la câţiva paşi distanţă. Să nu cedezi insistenţelor şi rugăminţilor “Stăpâne, mi-e mai lesne să port balerini la plimbare” ! Este o greşeală care te costă o depunctare masivă şi obţii doar diplomă de participare. Ilinca trebuie să poarte toc înalt, nici prea jos ca Mamae, dar nici cui ca pentru tango de noapte. Eşti în spatele ei şi scoţi carneţelul mic, de buzunar şi notezi toate privirile care se întorc a admiraţie: el 51, ea 64 “dacă n-ar fi aşa bogată, aşa ceva mi-aş lua”, el 32 “ce dulce este! oare unde să găsesc aşa ceva?”, el 23 “şi eu stau ca prostu’, numai la computer!” ea 28 “are ochii verzi ca mine, da-i mai frumoasă” ei, 83 acum în toamnă ” pe vremea nostră se purtau rochii de catifea poale-n praf, acum, degeaba aşa tentaţii…” ea 48 “lasă c-o pune ea osânză pe dânsa şi s-o văd dacă se mai învârte ţanţoşă printre noi, astea…”
Ăsta-i jobul meu, să notez fidel gândurile exprimate de fiecare din juriu. Carneţelul stă la ea în poşetă întru nemodificare. Se merge în fiecare săptămână prin parc şi o îmbrac cu acelaşi gen de rochiţă pentru a nu vicia rezultatul şi a avea un numitor comun. Doar parfumul îl schimbăm, pentru că se mai întâmplă câte un mojic care se află-n ciorbă şi întreabă original ” cu ce parfum vă daţi, ca să vă am în memorie?” I se şterge memoria imediat ce o iau pe Ilinca de braţ, o sărut pe obraz şi îi ofer o floare de sub tunică. Pentru astfel de ocazii, eu port strategic flori prinse cu ace de siguranţă, ca un magician care-şi venerează asistenta precum toţi bărbaţii din sală.
În baza rezultatelor obţinute, acasă, pe perete, trasez un grafic în sistem vectorial pe coordonatele 0xy, care-mi indică un trend de creştere neîntâlnit nici la Bursa din New York, în zilele ei de boom al acţiunilor Coco Chanel. Cartonul se arată meschin în comparaţie cu amploarea săgeţii ascendente şi am trecut deja la scrierea pe perete. Nu ia pastile, nu-şi impune regim. Totuşi, când o încercă o poftă cam de 5 prăjituri, îi citesc câteva pasaje din “Capitalul” de Marx şi fără greş, cu mici icniri, se lasă păgubaşă şi mă trage de mână spre magazinul cu rochiţe. Aici nu i se face greaţă nici dacă vede un chinez mâncând.
În parc apar şi jandarmi călare. Ţin ordinea sub căpăstru, dar numai ziua, pentru că noaptea, boschetarii işi aşează aşternuturile de carton ondulat pe bănci cu vedere spre lac. Ei reprezintă hrana de noapte a ţânţarilor femele şi a puricilor. Caii sunt potcoviţi cu potcoave de 99 de ocale de polimeri ca să nu facă clonc-clonc pe asfalt. În spatele lor şi în ritmul lor, merge un amărât, un sfrijit, cu un coşuleţ de rafie şi o lopăţică. Este un angajat al Primăriei cu un salariu ciuntit cu 25% şi atunci, culege şi el numai 75%. Doar părinţii trec prin emoţii capitale când, printr-un salt de panteră, işi feresc puiul de a culege bila de pe jos. Curiozitate ce am avut-o şi eu când eram mic, iar mama m-a frecat o zi cu spirt şi m-a pus să trag un loz de 3 lei. Nu-i adevărat ce se spune!
Ilinca nu rezistă până nu mângâie toţi caii. Şi ăla brun şi ăla alb. Ca să nu lovească trecătorii, au coada făcută coc. Caii şi elefanţii sunt animalele ei preferate. O duc la circ numai pentru cai şi elefanţi. Eu, pentru lucrătoarele de la trapez…Nu o pot desprinde de lângă cai, aşa cum nu-i pot desprinde pe aia mici din faţa vitrinei cu jucării. Emană feromonii iubirii a tot ce-i sublim în lume şi caii simt asta. Jandarmii, nu !
- Haide Ilinca! Ai să termini toate mângâierile şi eu ce mă fac în seara asta!?
- Haida de, lasă gagaa că am destule şi pentu tine! Nu încapi tu pe mâinile mele!?
Până să încap pe mâinile ei, am scos sticluţa cu spirt şi i-am oferit o frecţie de Beauty Saloon. Cu pistolari şi uşi batante …
Ce m-aşteaptă deseară, numai eu ştiu… Cum de mi-ai găsit-o pe inima mea, Doamne!?
Mă prinde noaptea câte un film sau un răsfoit de bloguri, de uit de mine. Filmele de noapte de la TV sunt ori horror or sexi, ceea ce nu pare a fi o mare osebire. Actorii îşi joacă atât de natural rolurile din viaţă încât ai impresia că sunt la “Big Brothel”. Am părăsit de mult acest gen. Imi plac filmele cu Sandra Bullock, Zeta Jones, Eva Longoria, etc.
Ajung târziu în dormitor şi nu aprind lumina, pentru că atât îmi trebuie! Se scoală Ilinca şi începe să-mi povestească ca un clopoţel în noapte. Singurul remediu este înfrângerea cu o fondantă a buzelor. Se face plastilină în braţele mele şi-mi şopteşte doar c-o uşoară urmă de reproş:
-Uâtule, cu asta tebuia să începi, nu să mă laşi să depăn nimicui, doa-doa’ oi picepe şi tu că o săutare face cât un catalion de vobe!
Cum s-o întrerup? Îmi citeşte basme. Mi-e drag s-o ascult chiar dacă mi-ar citi şi “Mersul Trenurilor” expirat.
Când ştiu că a muncit mult peste zi, intru în dormitor ca pisica. Nu există capcane pentru pisici? Ba uite că eu am parte de aşa ceva! În fiecare noapte inventează câte una. Ba pune un scaun exact în cărarea mea, ba o eşarfă închisă la culoare care are proprietatea de a se vălătuci la un mers mai pâş-pâş. Degeaba râdeţi cu subînţeles! Nu, oliţa de noapte nu! Asta ar fi din Domnu’ Goe. Dacă trec de Codrii de Aramă, pe partea mea de pat, se află, în ordine: telefonul ei mobil, telefonul cordless, telecomanda TV, telecomanda aer condiţionat, o carte groasă şi un pahar cu apă. Ilinca doarme atât de liniştită încât, dacă i-aş lăsa paharul de apă în mână, până dimineaţă nu l-ar vărsa. Asta pentru că visează frumosul din mine. Şi toate capcanele astea doar oi scoate un strigăt s-o trezesc… Uneori îmi fac cărare cu mâna greblă, singurul, paharul cu apă este mai greu de dovedit. Odată chiar mi-a zis:
- Kiddo, vei să-ţi cumpă’ mami pampeşi?
Indicativul “Cărarea” mă obsedează din armată. Aveam ca instructor un locotenent major, de vârsta noastră. După facultate, nu eram răcani- ţărani, eram chiar elevi.
- Tovarăşi elevi, astăzi vom învăţa despre indicativul “Cărarea”. Când se distribuie în Unitate indicativul “Cărarea”? Acest indicativ, se dă atunci când pe o rază de 400 km în jurul Unităţii va circula o maşină cu număr de Corp Diplomatic al unei puteri străine. Ce face elevul când primeşte indicativul “Cărarea”? Elevul devine vigilent. Unde se adăposteşte elevul vigilent? În Unitateee…
Unitatea era înconjurată de ziduri înalte, iar poarta pietonală era din tablă groasă, de tanc şi avea ca vizor o gaură rotundă, pe care santinela era obligată s-o astupe cu ziar mototolit. Pe toată durata indicativului trebuia să avem boneta pe cap şi o manta de camunflaj, cu motive frunzeşti. Oricum stăteam în Unitate pentru că biletele de voie se dădeau cu mare zgârcenie. Eu eram o excepţie. Comandantul îşi angajase fata la Biblioteca Unităţii. Eu citeam mult şi odată am început să citesc tare dintr-o carte de dragoste. Ingrid a fost atât de fascinată de inflexiunile vocii mele încât, cu bilet de voie semnat de taică-su, dar numai cu ea ca însoţitor, ieşeam în fiecare seară la cofetăria din oraş. Am mâncat, în 4 luni, atâtea prăjituri cu Ingrid încât fasolea la cazanul de la popotă mi se părea că nu prea e dulce destul. Atât de penibilă era situaţia, dar nu aveam voie să scoatem nici pâs pentru că nu se ştia cine este “Vărsătorul” dintre noi. Am aflat, după un astfel de indicativ conspirativ, că motivul pentru care am purtat noi bonetă şi manta a fost o maşină de la Ambasada Nigeriei. Cred că au fost portarul şi femeia de serviciu pentru că nu m-am simţit deloc spionat cu vreun binoclu cu rază medie de acţiune de 400 km.
Am întrebat-o pe Ilinca de ce-mi aşează toate capcanele din toiul nopţii.
- Pentu ca să-ţi testez vigilenţa şi ca să mă dăgăneşti şi să mă ţii în baţe.
Deşi nu i-am povestit niciodată despre indicativul “Cărarea”, pentru ea, eram iarăşi elevul vigilent. Cu bonetă.
Azi mi-am luat bicicletă nouă. Imi place pentru că are două roţi şi nu e roz. Cea veche era de doi ani şi avea deja 7.700 km. Am dat-o în sistem buy-back şi am căpătat o sonerie nou-nouţă la schimb. Omul de pe trotuar, care merge numai pe pista de biciclete, are întipărit în memorie un sunet clasic de sonerie. Nu reacţionează de fel la goarnă, trompetă, broscuţă uau-uau, “alo domnu’ sau doamna!”, după caz. Nu, ei reacţionează numai la sonerie şi sar în dreapta sau stânga (după cum le dictează orientarea politică). Beleaua e că intră în raza de acţiune a body guardelor mele, care, oricât aş merge de avântat, tot sunt scai de mine, precum ciulinii de iepuraş. A nu se înţelege că iepuraşii fac ciulini. Ce am, ce nu am, cert este că se strâng ciurdă să mă întrebe nimicuri: că de unde am ochii şi muşchii ăia, că de ce postez aşa de rar pe blog, că dacă stau la o poză cu fiecare. Mai nou, li se ataşează şi patinatoarele pe role, care nu vin cu rochii lungi şi basma. Vin ca lumea, cu veşminte scurte, fluturate de adieri şi lasă în urmă dâre lungi de parfumuri fine, care, în infraroşu, ar avea aspectul unui reactor pe un cer senin de vară. Fără glumă, fetele noastre îşi dau cu parfum pe biciclete sau pe role, că nu-mi explic să miroasă aşa bichonii sau ciobănescul german lăsaţi slobozi. Până şi câinii sunt năuci. Aleargă frenetic după nişte role cu parfum Van Cleef, iar când din sens opus vine câte un Jil Sander, se uită spre cer şi o pornesc înapoi până la următoarea miasmă.
Eu, conducător de bicicletă, în loc să mă concentrez la asfalt şi la un şanţ pentru un racord de gaze, care ieri nu ierea şi azi ierea să-mi rup gâtul, trebuie să admir năluicile care trec ţinându-se de mână, ca atunci când cad, să cadă şi capra vecinului. Biciclicitatea în România este un sport extrem. Stâlpii sunt puşi din sută în sută de metri şi nici nu ai timp să întorci capul, că vin spre tine ca parul care te aşteaptă noaptea din vecernia de la cârciumă. Denumirea lor ştiinţifică este “Stilpus indrumus”, dar popular li se spune “stâlpii nevestelor”. În vest este o desfătare să mergi cu bicicleta. Fetele au body-stretch de sus până jos, cască pe cap, ochelari, mănuşi, adidaşi. Oricât aş aprecia eu pomeţii, dar numai ăştia să fie dezveliţi? Restul să fie ascuns publicului? Prea ecologică experienţa. Nu-mi place!
L-am găsit foarte trist pe vânzătorul de biciclete. Stătea în uşă, cu un ventilator pe masă, o cola şi o cheie cu breloc Mercedes. Avea un pregnant accent unguresc. Mi-a zâmbit amar ca şi cum i-aş fi oferit o floare de colţi. Am ochit o bicicletă şi i-am cerut permisiunea s-o încalec până la colţul străzii, nu ai lui!
-Domnu’ ,me rog frumos, lăsaţi la mine o carte de buletin şi cheile de la auto. Ieri o venit la mine un domn tâmpit ca dv. şi o lăsat cheile aste de Merţedes şi o vrut călărit un bicicleta de fiţe care costat 3.500 de euro. Căutat domnu’, căutat Merţedes, căutat bicicleta şi dispărut cu totu’! Gaură mare domnu’, ţeapă rumâneşte! O fost cel mai scump breloc cumperat de mine la viaţa meu.
Chiar îmi părea rău că din Miercurea lui de Ciuc, venise în Bucureşti ca să mai cunoască lume şi a dat peste un “domn tâmpit ca mine”. I-am lăsat cartea de identitate şi cheile de la Ferrari. M-am întors după 10 minute. Bicicleta era în regulă. Îi lipsea bidonul de apă plată, iar mie îmi lipseau maşina şi patronul magazinului. Am simţit o săgeată prin emisfera dreaptă: “dacă ăsta nu era patronul magazinului!”. Am intrat în magazin şi am întrebat-o pe prima unguroaică frumoasă care mi-a tăiat calea, unde a dispărut patronul. Erau mai multe şi gureşe şi arătoase, care mai de care. Cred că-şi depuneau C.V.-ul.
- O zis că se duce să dea o tură cu o Ferrari şi noi să avem grijă de tine, chiposule.
Mă mai liniştisem, dar eram totuşi îngrijorat să nu mi-o zgârie. Vorbesc de maşină…
A apărut patronul şi fetele au sărit de pe mine, pe el. N-am înţeles nimic pentru că vorbeau stricat ungureşte. Patronul aveau un zâmbet satisfăcut, mai ales după ce i-am spus bancul cu un frizer, pe care el, din Miercurea lui, nu-l aflase încă.
Intră într-o frizerie, un bărbat cu un puşti de cca 6 ani. Bărbatului i se aplică o frizură trendy, este şamponat, masat cu îndemânare, dat cu gel, bărbierit,tot dichisul. Bărbatul ia puştiul în braţe, îl aşează pe scaun şi spune că până îl tunde, se duce până vizavi să ia un cadou unui prieten. Aşteaptă frizerul o oră, două, dar bărbatul nu mai venea.
- Puştiule, ce mă fac eu cu tine că tatăl tău nu mai vine odată?
- Nene, ăla nu este tata meu! M-a luat de pe stradă şi mi-a spus ” iepuraş, nu vrei să ne tundem pe gratis?”
Patronului i-a plăcut tare bancul, tura cu Ferrari şi cum m-am purtat cu asistentele lui, aşa că mi-a lăsat un rabat de 50% şi am cumpărat o bicicletă cu numai 1.750 E. Pomană! Este desenată manual. Cu motive de csardas, sau gulasch. N-am înţeles!
Raspunsuri date de copii din clasa a doua la urmatoarele intrebari:
De ce a facut Dumnezeu mame?
1). Ea e singura care stie unde e banda de lipit.
2). Mai mult ca sa curete casa.
3). Sa ne ajute pe noi cind ne nastem.
Cum le-a facut Dumnezeu pe mame?
1). El a folosit pamant, cum ne-a facut si pe noi.
2). Magie, plus putere suprema, si a amestecat mult.
3). Dumnezeu a facut mame la fel ca mine si tine … Numai ca el a folosit piese mai mari…
Din ce ingrediente au fost facute mamele?
1). Dumnezeu a facut mame din nori si par de inger si cele mai
frumoase lucruri din lume si o masura de severitate.
2). Ele trebuie sa aiba startul din oase de om. Dupa aia s-a folosit foarte multa ata, ma gandesc.
De ce Dumnezeu te-a dat pe tine mamei tale si nu la altei mame?
1). Pentru ca noi sintem neamuri..
2). Dumnezeu a stiut ca ea ma iubeste mai mult decat mamele altor oameni.
Ce fel de fetita a fost mama ta?
1). Mama mea a fost totdeauna mama mea si nimic altceva.
2). Nu stiu, ca nu am fost pe vremea aia, dar cred ca a fost mare sefa.
3). Altii imi spun ca ea era buna candva.
Ce a trebuit sa stie mama ta despre tatal tau inainte ca ea sa se casatoreasca cu el?
1). Numele lui de familie.
2). Ea a trebuit sa stie trecutul lui. Daca a fost un escroc? Daca se imbata cu bere?
3). Daca face cel putin $800 pe an, daca el a spus ‘nu’la droguri si ‘da’ la treburile casei?
De ce mama ta s-a casatorit cu tatal tau?
1). Tatal meu face cele mai bune macaroane din lume. Si mama mea mananca mult.
2). Ea a devenit foarte batrana si nu mai putea sa faca nimic fara el.
3). Bunica mea mi-a spus ca mama mea nu a avut sapca gindirii pe cap cand s-a maritat cu tata.
Cine-i boss la voi in casa?
1). Mama mea nu vrea sa fie boasa, dar ea trebuie sa fie pentru ca tatal meu e pampalau.
2). Mama e. Poti sa-ti dai seama dupa cum face inspectia camerei mele. Ea vede orice sub pat.
3). Eu cred ca mama e, numai pentru ca ea are mai multe de facut decat tatal meu.
Care-i diferenta dintre mama si tata?
1). Mama lucreaza la lucru si lucreaza acasa, iar tata lucreaza numai la lucru.
2). Mama stie cum sa vorbeasca cu profesorii fara ca sa-i sperie.
3). Tatii sint inalti si puternici, dar mama are puterea reala, pentru ca ea este cea pe care o intrebi cind vrei sa perteci o noapte acasa la prieteni…
4). Mama are magie, ea te face sa te simti bine fara doctor.
Ce face mama ta in timpul liber?
1). Mamele nu au timp liber.
2). O auzi pe ea zicand ca plateste facturi toata ziua.
Daca ai putea sa schimbi ceva la mama ta, ce ar fi?
1). Ea ma obliga tot timpul sa imi tin camera curata. As sterge asta din ea.
2). As face-o mai desteapta. Atunci ea ar sti ca sora mea e cea care a facut prostii, si nu eu.
3). Eu as dori ca ea sa scape de ochii invizibili de la spatele capului.
Intr-un articol mai vechi, Andrei Plesu spunea ca marea diferenta intre Est si Vest consta in curatenia toaletelor. Intr-un registru complementar, mizeria toaletelor noastre e poate doar o reflectie a ocazionalei mizerii a caracterului nostru. Toaletele se spala ceva mai lesne si mai des – deja o toaleta murdara a devenit o exceptie pe alocuri in Romania -, dar in registrul caracterului pare ca lucrurile stau fix pe dos. Oamenii civilizati devin din ce in ce mai rari in Romania. Nu vorbesc aici de mari trasaturi de caracter precum onoarea, corectitudinea, verticalitatea, care sunt o alta poveste trista – vorbesc pur si simplu de insidioasa nesimtire, un cuvant, in treacat fie spus, intraductibil in alte limbi, pesemne o marca a copy-rightului tipic romanesc.
Bineinteles, la noi se mai pastreaza la naftalina vechile maniere, barbatii de o anumita varsta inca isi mai scot palaria cand intalnesc o doamna, ba chiar si cei mai tineri cateodata isi amintesc sa schiteze un sarut de mana. Dar nu in asta consta politetea, astea sunt doar bunele maniere ale unei lumi apuse aproape peste tot, in Est si Vest. Manierele sunt o poleiala colorata peste sabie, facuta sa ascunda ascutimea lamei, pe cand politetea adevarata este, pur si simplu, sa-ti tii sabia in teaca si sa nu o scoti nici macar atunci cand crezi ca ai dreptate si ar parea firesc sa o utilizezi. Messieurs les Anglais, tirez les premiers!
Cea mai buna definitie ar fi ca politetea inseamna sa ii protejezi pe ceilalti in primul rand chiar de tine insuti, ca sa zic asa, sa eviti sa ii incomodezi cu actele tale, cu vorbele tale, cu zgomotele tale, cu mirosurile tale, cu problemele tale, cu parerile tale, pe scurt, cu prezenta ta. Asta suna de-a dreptul halucinant in Romania noastra, in care toti fac eforturi sa le fie cat mai remarcata prezenta, nu cat mai stearsa…
Pentru cine a trait in strainatate, nesimtirea probabil ca este lucrul cu care te acomodezi cel mai greu in Romania. In strainatate nu prezenta ta este cea pe care o fluturi sub nasul celorlalti, ci realizarile tale – este foarte diferit! Acolo, oamenii de mici invata sa se menajeze unii pe altii, sa-si respecte spatiul vital fara intruziune – nu pun muzica tare, nu trec cu viteza pe langa tine, nu-si pierd cumpatul si se ratoiesc la tine fara motiv; si daca o fac, e din greseala, sau intr-un moment de absenta. De obicei se sesizeaza singuri c-au trecut peste acea linie invizibila si au intrat neinvitati in spatiul tau, iar atunci isi cer scuze, imediat. Strainii dezvolta de mici acel al 6-lea simt, ca nu trebuie sa incomodezi pe celalalt ca sa te poti, la randul tau, astepta sa nu fii incomodat.
Reciprocitatea functioneaza ca un cerc virtuos si daca, din greseala, se intampla ca acea fina granita sa fie incalcata, exista un intreg ritual de restaurare al echilibrului prin scuze formale, care nu doar sunt oferite, dar trebuie de asemeni acceptate. Astfel se inchide cercul, cand cel ofensat accepta scuzele ofensatorului. La noi, nu numai ca oamenii nu se scuza cand gresesc dar, daca le atragi atentia ca ceea ce fac te incomodeaza, tot ei sunt cei care se mai si ratoiesc la tine, sau devin agresivi… Pe mine una, asta ma omoara.
De aceea am lansat o mini-campanie, un fel de “desteapta-te romane!” din somnul nesimtirii. Campania e mica, pe masura mijloacelor limitate ale fundatiei pe care am creat-o: Etica in Romania (cum suna asta?! Tema mare, bani putini… www.SynergEtica.ro). Ne-au ajutat cei de la CENTRAS, o organizatie umbrela pentru ONG-uri. Astfel, in iarna aceasta, unii bucuresteni au putut sa vada cateva panouri publicitare pe care scria exact asta: “Nesimtirea ucide!” cu litere mari, negre, intr-un chenar, utilizand acelasi grafism ca in avertizarile de pe pachetele de tigari. Panourile au fost afisate la Teatrul National, la Sala Palatului, iar acum mai sunt pentru cateva zile pe bulevardul Iancu de Hunedoara, in fata Citibank si pe Calea Victoriei, la CEC. E un strigat de disperare despre cata nepasare, rautate si egoism exista in societatea romaneasca.
Nu stiu cat e de eficace sa strigi in gura mare ca “Nesimtirea ucide!”, ca “Ura dauneaza grav sanatatii!” sau ca “Rautatea urateste!”, dar asta este ceea ce simt si a trebuit sa-mi exprim frustrarea prin postere sau prin abtibilduri (care sunt distribuite din mana in mana, pentru moment. Le puteti comanda la synergetica@synergetica.ro). Poate ca oamenii ar trebui, mai curand, luati cu binisorul si ar trebui sa le spunem ca: “Bunatatea infrumuseteaza!”, sau “Cand iti pasa, te imbogatesti!” etc.
Dar altceva am vrut sa exprim prin utilizarea aceluiasi limbaj si grafism ca si cel al avertizarilor de pe pachetele de tigari: pentru mine, nesimtirea, rautatea si ura sunt un cancer al Romaniei de azi. Singura diferenta e ca moartea nu e lenta prin nesimtire, ci e fulgeratoare, iti taie rasuflarea cand esti victima ei. Fiecare fibra a corpului tau moare cand cineva, prin gesturi sau atitudinte, iti arata ca, de fapt, tu nu existi, ca esti o fantoma care, cel mult, ii sta in cale… Iar nesimtirea, contrar cancerului, e la fel de contagioasa ca si gripa – se ia intr-o clipa de nepasare.
Caci nesimtirea inseamna, intai de toate, nepasare, iar nepasarea omoara de fiecare data: fie ca e in dragoste, in prietenie sau in politicile publice, nepasarea isi condamna victima la inexistenta. Poate ca, mai intai, e necesar sa fim constienti de puterea noastra de a face rau, ca sa ne putem decide de a face bine. E un act de profunda civilizatie sa intelegi ca atentia, grija si politetea inseamna respect – iar asta invie imediat, da viata. Nici nesimtitii nu pot supravietui fara respectul celor din jur, iar ca sa primeasca respect, trebue mai intai sa il ofere, iar atunci nu mai sunt nesimtiti!
