Fly Niki with Tango

Click pe poze.

În altă vineri seară, mai precis ieri, Niki Lauda, zburător cu plete blonde, a sponsorizat întrunirea iubitorilor revistei Tango în maiestuoasa sală “Le Diplomat” a Hotelului Hilton Athenee Palace. Pozele de deasupra sunt o mărturie în imagini a minunatului plafon convex, cu vitralii făcute pe atunci fără cristale Swarovski.

Problema principală a fost Viena, deşi unii participanţi au făcut un mic detour şi pe la Paris, Barcelona, Venezia, Londra. Gazdele noastre, încântătoarele Alice Năstase Buciuta şi Simona Catrina, i-au invitat pe cei care văzuseră Viena, dar şi pe cei care şi-ar fi dorit s-o vadă, să povestească despre trecutele vizite şi iubiri de prin oraşul valsului.

Alice din Ţara Delicateţei ne-a povestit cum, împreună cu Paul, au dus-o pe Izuţa la Viena, dar ea, mititica, nu a putut vedea minunăţia aia de oraş pentru că nu venise încă pe lume. Şi-au promis, cred, ca atunci când Izuţa va creşte măricică, să o însoţească în faimosul parc de distracţie Prater, iar dacă n-au făcut-o, îi rog eu cu cerul şi roata mare s-o facă.

Eclatanta Simona, cu mintea-i scânteietoare, cu umorul caracteristic, personalizat în matriţe de ea ştiute şi pe care nu-l lasă nicio clipită să se reazeme de un “dolce far niente”, şi-a amintit de o iubire din tinereţe al cărei fir s-a deşirat începând de la Viena şi a ajuns ghem rostogolit pe caldarâmul din Bucureşti. Înzestrată cu un haz paroxistic, frumoasă, pisicoasă în momentul oportun, detestă nătângii, aprinde şi întreţine conversaţii în orice domeniu cu excepţia fizicii cuantice, doarme cu-n ursuleţ de pluş. Cavalere, ce ţi-ai dori mai mult?

Faceţi abstracţie de stucaturi şi plafonul convex şi uitaţi-vă la fotografia cu ele! Q.E.D. Ce vă spun eu ?!

Au vorbit, de asemenea, soţia lui Florian Pittiş, actuala frumuseţe Daniela Nane, fiica lui Adrian Păunescu, Nuami Dinescu şi au mai fost nume mai puţin cunoscute marelui public, dar care au evocat amintiri atât de frumoase despre superba Vienă.

O menţiune specială pentru Nadine a cărei dezinvoltură în a vorbi publicului a demonstrat cu prisosinţă că lecţiile de actorie pe care le-a luat timp de 8 ani în America nu i-au fost de prisos. O absenţă notabilă şi mult dragă mie: Marilena Guduleasa.

Îmi cer scuze mie în primul rând, pentru că am mai auzit poveştile astea, dar le cer scuze şi celor care m-au ascultat şi eventual citesc aceste rânduri.

“Astea” se întâmplau pe vremea când puricii purtau bocanci de fontă şi Ceaşcă limbă de lemn. Destinaţia finală era Montreal, cu tranzit la Viena şi New York. Dacă tot poposeam la Viena câteva ore, noi românii am fi dorit să vedem şi oraşul, nu numai aeroportul. Ni se dădeau la coborâre nişte boarding pass roşioare, PCR-iste. Ceilalţi câţiva străini primeau BP verzi şi ieşeau pe la TRANSIT, scris mare pe pardoseală, iar prin geamurile transparente îi urmăream cum se urcă în taxiuri spre oraş. BB-urile roşii erau îndrumate către perimetrele de depozitare a câinilor şi pisicilor tot în tranzit. Mentalitatea austriecilor era “lasă-i pe canadieni să-şi bată cuie-n talpă cu ei dacă le rămân pe cap. Tentaţia pentru Viena este mult mai mare de a rămâne/fugi pentru că este la o aruncătură de băţ şi re-întregirea familiei este mult mai facilă la noi decât la Montreal” Deci: ” Nicht hinausghenen, kamarad ! Einz, Zwei Polizei!”. Am constatat că în câteva ore poţi învăţa două limbi de circulaţie internaţională: pisiceasca şi câineasca  mieunată şi concomitent lătrată în distress, din cuşcă. La New York, prada de predilecţie a vameşilor afro-americani era constituită din salamul de Sibiu şi palinca, toate româneşti până la New York, după care erau internaţionalizate la tomberon. La Montreal ajungeam curaţi ca lacrima, spălaţi de gânduri de tranzit şi curăţaţi de cele româneşti şi lumeşti.

La întoarcere prin Viena, românii purificaţi deja, eram lăsaţi liberi la tranzit. Alergam cu braţele desfăşurate larg spre romantica iubire vieneză:BILLA. Sacoşele ei galbene şi fonturi roşii erau curând umplute ca şi cum se anunţase un cutremur peste câteva ore. Bere Tuborg la cutie care avea un conţinut bun-bun şi făcea şi spumă, nu cum era berea noastră care făcea clăbuci ca săpunul Cheia. Detergent “Persil” la cutii cât naveta de bere, care aducea rufele la solicitanta stare de curăţenie a unui cadru de nădejde, nu ca “Perlan” care nu era în stare să scoată nici petele de apă. Ciocolata “Toblerone” piramidală, pralinată, dorită, nu ca semi-laxativul “Pitic”.  Adevărata şuncă de Praga cu zero soia. Nu aveam loc în avion la cât am fi putut căra noi billomanii…

Cu două ore înainte de plecarea Taromului către întunercitul Otopeni, ne întindeam frumos pe jos cumpărăturile şi le organizam pe produse. Bineînţeles că mai vedeam un termometru de cameră la vecinu’ pe care, chior ce-am fost, nu l-am reperat, dar nici el nu găsise un tirbuşon cu pârghie, ca al meu. Ţineam minte, şi data viitoare nu mai erau în stoc termometre din alea. Na! Dacă ar fi fost cu noi, ca la dus, pisicile şi câinii în tranzit, cred că ar fi turbat ca la un semn. Singura care le era indiferentă era berea, restul înţelegeau tot!

Vameşii români iubeau fără excepţie cutiile de bere, Toblerone, Kent-ul, iar noi le vindeam lor pe gratis câte un sfert din aceste produse, iar ei ne vindeau, la schimb, castraveţi la grădinar, cum să trecem fără să fim opriţi. Zile grele, dar tânăr le suporţi mai uşor când ştii că mai ai atâta timp la dispoziţie şi pensia e departe şi mică.

Am spus deja, fratele meu este vienez din 1992 şi de câte ori mă duc la el, parcurgem Viena cu bicicleta. El este ghidul meu nepreţuit pentru clădiri:”Uite, asta-i Opera, hai să dansăm, ăştia-s caii cu săculeţ, ăsta-i Grinzig, hai să mâncăm, asta-i Konditorei, hai să ne lingăvim, ăsta-i Mozart, hai să cântăm!”, iar eu sunt ghidul lui ” Uite o sublimă cu poşetă Gucci, uite o şatenă cu ochii verzi” El e mic, nu ştie cine-i all-mighty Gucci. Se pricepe numai la clădiri.

La Viena, este o zicală valabilă universal:

-Niciodată nu te căsători cu o femeie frumoasă. Te va părăsi…

– Şi ce, una urâtă în draci nu te va părăsi?

– Şi ce dacă?

 

 

Ştafeta 4


...voi oamenii.

12) Ai nervii tari?

Nervii mei sunt tăiţei de casă de la atăta călcat pe ei. Şi asta numai în fiecare zi. Şirul de maşini este lung şi dă din coada-i de dragon. Mă uit în oglinda retrovizoare şi mă sperii cum şerpuieşte ameninţător. Se hrăneşte cu semafoare. Este ora lui de masă şi semafoarele se lasă greu. Sunt înverzite la început, se pârguiesc repede şi când se coc, atunci apare un IMS de două sute de mii de euro care-l înghite. Trece printre claxoanele celor de pe sensul perpendicular şi nişte vorbe urâte şi mute se citesc din maşinile cu aer condiţionat. Acest dragon are însă un naş. Este semaforul pietonului, cel care retează elanul cailor putere doar cu un butonel, tot aşa cum o femeie ridică tensiunea centrală doar cu un zâmbet ironic.

Trotuarele sunt aproape pustii şi totuşi se găseşte un pieton care să se ceară dincolo. Apasă butonul cu cotul. În mâini are o droaie de sacoşe mari din care ies nişte cozi de ceapă. E verde pentru el. Şi ceapa şi semaforul. Clătinat, ca orice pensionar, pune nesigur piciorul pe zebră. Se opreşte puţin, de parcă îşi aduce aminte că n-a închis gazul. Caută în sacoşa verde. Nu găseşte. Le pune pe toate pe jos, îşi vâră mâinile până la coate şi se uită în sus, ca şi cum s-ar spăla de păcate în apa Iordanului. Scoate o merdenea şi o înveleşte în batista mototolită din buzunar. Muşcă din ea, aşa cum muşca în tinereţe cu dinţii nu cu gingiile de acum. Uite-l măi c-o scapă pe zebră! Se uită mirat la poala-n brâu de pe jos, o ridică, o suflă şi o înveleşte din nou, grijuliu, în batista grejulie. Toţi participanţii la trafic au sperat c-o duce câinelui, dar pe el, foamea îl chinuia mai tare decât teama. S-a uitat triumfător spre noi. Ce sentiment înălţător! Doar c-o simplă apăsare de buton să controlezi atâţia potentaţi şi să fii mărunţel pe buzele tuturor.  Şi ce? Era pe o pistă care îi era hărăzită de regulile rutiere. O moştenise de la maică-sa. Era pe pista mă-sii.

Era verde pentru noi. Moş Tăgârţă trecuse de mine, dar încă mai zăbovea în calea celor din stânga mea, sau din dreapta mea cum te uiţi la Arcul de Triumf. Zăboveam şi eu, curios fiind de reacţia şoferilor pe care-i împiedica. În oglinda retrovizoare văd un Renault negru care mă semnaliza cu farurile. Era presată de timp. A pornit trecând ca o nălucă pe lângă mine. Era ea, aleasa, dintre sute de alte alese. Hai, sute nu! Exagerez! Sute de mii, după câte-mi pune ea în spinare.

13) Explicaţi proverbul “capul plecat sabia nu-l taie”

Dacă sunt mai mereu plecat cu capul, normal că sabia nu mă găseşte, dar nici că m-ar tăia capul la subtilităţi. Sunt direct, fără ocolişuri, aşa cum am fost într-o zi în cafeneaua din colţul străzii. Era într-o vineri, într-un an. I-am comandat băiatului o cafea, fără să uit să-i arăt un deget culcat. Ştia el că atât trebuia să fie spuma şi încă pe atât, Hennessy. Am deschis o carte şi nu-mi venea să cred. Mamaie îmi furase învelitoarea de plastic de la cartea mea ” Capitalul” de Marx şi o pusese pe cartea ei, “Profesionştii gherghefului”. Aşa protejez eu cărţile pe care le citesc. Şi pe plăji streine le ţin în învelitoare, să nu se prindă că-s român. Să zică francezul că sunt australian. Chiar am faţă de australian. Aborigen cu arc şi săgeţi. Pentru voi, iubitele mele cititori.

Dacă tot eram cu nervii tăiţei de casă, am zis să citesc ceva din ea când, la masa de alături, s-a aşezat un cuplu. El era un bărbat din mulţimea nr. 1. Ea era o fată din mulţimea mică, de elită, cu ecuson de clasă albastră, neîngăduită plebei. Fruntea lată, bombată, era izvorul cuvintelor multe şi repezi. Mâinile se arcuiau din încheieturile subţiri şi însoţeau în mod elegant logica ei, dar în mod vădit îl buimăceau pe interlocutor care, deja se uita cruciş. L-am chemat pe băiatul dedicat acelui sector de mese:

– Te du te rog acum şi pregăteşte o cafea d’asta bună pentru domnişoara de la masa de alături. Mergi la cofetăria de vizavi şi ia o amandină însiropată. Dacă n-are destul sirop, ia de aici mai mulţi bani şi dă-i cofetăresei. Spune-i să încline tava şi să culeagă siropul cu linguriţa şi să-l prelingă binişor peste amandină. S-o lase să se scalde în sirop ca să-şi tragă singură, până la saturaţie. Măi, ai înţeles? Vino p’ormă cu cafeaua şi cu amandina, aşează-le binişor pe masa lor şi arată-mă apoi cu degetul. Nu-i frumos, da’ tu n-ai educaţia mea, aşa că la tine merge.

Pentru câteva clipe, m-am gândit la Odille. Şi ei îi plac amandinele.

Peste câteva minute, o amandină mare şi o cafea stăteau cu frişca în sus. S-au uitat unii la alţii şi apoi la băiat care le arăta cu degetul cap-compas sud-vest, spre mine. Barbatul din mulţimea nr.1 s-a ridicat şi a pornit-o spre sud-vest, ca Magellan, cu sabia scoasă ameninţător spre băştinaşii care-i strigau de pe ţărm “alunga te” şi făceau aşa din mâini. Se mişca la ralanti. Am avut timp să născocesc ceva rapid: “Sunt pentru tine, puiuţ!”- i-am zis, iar pentru a-i sublinia înclinaţia, am scos repede învelitoarea cărţii, lăsând titlul la vedere. Un zâmbet larg s-a declanşat concomitent cu un făcut cu ochiul. Aşa cum se îngemănează diafragma cu blitzul. Am profitat de nemărginita lui fericire că mă întâlnise. Am netezit un şerveţel şi i-am dat numărul de telefon de la deranjamente butelii şi m-am semnat Alonso Leveque. Trepida şi-şi agita mânuţele cu degetele răsfirate a la Spărgătorul de Nuci. A sărutat aerul de deasupra mea şi i-a făcut semn să coboare ca o ploicică. A luat şerveţelul şi mi-a făcut bye-bye. L-am urmărit cum s-a urcat în maşina sa fucsia şi a plecat cântând din trombă.

Fără să aştept invitaţie specială, m-am repezit în amandina trimisă de mine şi am luat o linguriţă plină din ea. Era de rău dacă n-aş fi făcut-o. Fata din mulţimea mică devenise statuie. M-a întrebat ce i-am scris pe şerveţel găliganului de am scăpat aşa de repede. O cheamă Iris. Are un iris verde şi celălalt la fel. Este studentă la drept. Imi întinde paharul cu apă. Îl vărs conform reţetei. Mă întreabă de ce mă fâstâcesc în faţa ei, iar în faţa cunoştinţei care a plecat mai devreme am rămas aşa de dezinvolt. Îi răspund că pentru el nu mă animă niciun sentiment, dar pentru ea, mă animă unul. Râde. Răsună ceainicul de pe aragaz. Are un râs cuceritor care o cocoaţă sus pe redută, acolo unde şi-a şi înfipt steagul. Deapănă replici amuzante, inteligente, stârnite de timiditatea mea. Priveşte spre orizontul zugrăvit pe peretele din dreapta şi deodată se întoarce spre mine să mă surprindă privind-o. Intuieşte mirarea mea: ” Vasile este doar o cunoştinţă. L-am luat pe post de apărător impunător. Aveam chef  să ies în oraş la un ceai şi nu am vrut să ies singură”.  Privirea mi-a alunecat spre glezna subţire, semn al distincţiei. Pantofii verzi, cu toc înalt, îi subliniau întreaga formă longilină a corpului. N-aş fi sfătuit-o să poarte vreodată balerini.. Mă uitam admirativ cum dispărea amandina. Buzele ei înveleau linguriţa şi zâmbeau în acelapi timp. “Ce-i?- m-a întrebat. “Nimic- zic- aş fi dorit să ştiu cât de miraculos ar fi să fiu linguriţă”.

“Domnule Linguriţă, mai ai răbdare ceva vreme şi eu îţi voi oferi acest titlu nobiliar. Până atunci, eşti domnul Polonic”.

Mi-a scris numărul pe un şerveţel. Vorbesc din când în când cu numărul. Nu sunt încă Linguriţă. Nu sunt de talia ei azi. Poate mâine…

Am văzut că dacă eşti plecat cu capul, sabia se urcă în maşina fucsia şi dispare etern.

Era într-o vineri după-amiază, într-un an…