Oiţa

Dacă te loveşte un Hummer, ori mori, ori râmăi prost. Pe Oiţa a lovit-o de două ori...

Am văzut-o. Există, nu numai la TV.  Este şuncoasă, tunsă scurt, c-o şapcă de turist cu cozoroc şi bocanci galbeni la extremitatea cealaltă.

Cineva a încercat odată să-i pună blugi unui hipopotam. N-a reuşit, dar nu a fost dezamăgit, pentru că prostia din capul lui l-a povăţuit că aşa e bine. Ea totuşi a reuşit. Pe propria persoană, pentru că şi proeminenţele se îmbracă, nu-i aşa?

Eram la o spălătorie la coadă. Ea, anti-femeia, adusese un cort la spălat. Ţinându-l sus, cu ambele mâini pentru a-l controla de pete, am constatat că avea craci. Erau ai ei.

-Mi-a zis al meu să mai dau jos din kile. Păi i-am dat un capac după ceafă cu Hummer-ul ăsta, că când vin, stă o oră închis în baie până mă domolesc.

A întors ochişorii ăia mici şi deştepţi spre audienţă ( noi, cei de la coadă)  şi a început să râdă. Tremura geaca, îi tremurau pomeţii în contratimp, îi tremurau bicepşii şi pectoralii, ne tremura podeaua. S-a potolit. N-am reţinut numele de familie, dar prenumele şi l-a spus tare mândră: Oiţa. A scos banii să plătească.

– Uşurel cu mama, să nu-mi iei toţi gologanii domnişorică că vreau să-mi iau şi mărţişor. Lu’ al meu nu-i dau io bani, iar lu’ colegii mei le e frică, că cică nu ajung la pieptul meu. Păi numa’ să-ndrăznească!

Şi-a scos geaca. Pe dedesubt avea o bluză care iniţial fusese pe gât, dar din cauza pieptului, părea cu decolteu. Bluza  scurtă, permitea indiscreţia diafană de a descoperi un buric cât Vezuviul văzut din avion. A dezvăluit şi braţele. Yeti, omul zăpezii, ridică stânci, un copac-doi, dar nu se compară cu ce dovadă de culturism avea Oiţa. Yeti dacă ar veni la Oiţa, tot în baie ar sta o oră, de frica Hummer-ului. Tot rotea ochii cerşind o urmă de zâmbet, o înclinaţie aprobatoare din cap, un gest suprem materializat într-o vorbă, chiar şi şoptită : ” ce femeie!”. Privirile noastre căutau puncte de reper aleatorii: un neon, un hidrant, anunţul cu “vă curăţăm în 24 h”. Triumfătoare, veselă că băgase spaima în noi, şi-a luat bonul şi a ieşit în frigul de afară, fără geaca pe care o lăsase pe tejghea. Ca o focă la Polul Sud. Anti-femeie cu buletin… Nimeni n-a îndrăznit s-o cheme. Spaima Hummer-ului în marşarier înteţea frica.

Doamne, dacă în turma Ta, mai ascunzi multe oiţe ca asta, lasă-mă rogu-Te să-mi fac eu altă turmă de mioare pentru tăpşanul vieţii ce mi-a mai rămas!

Temerea mea este că există mult mai mulţi anti-bărbaţi…

Dedea Vania

Am să vă ţin cu ochii în soare până la miezul nopţii.

Am ajuns la nuci. Mirosul de iod era atât de pătrunzător încât, pentru început, n-am savurat umbra binefăcătoare. Când l-am văzut şi pe Tănase că ia o coajă de nucă verde şi o mestecă, deja mă închipuiam la spital, la reanimare, secţia boli de percepţie.

– Ca să nu mă miroasă tata că am fumat. Na, ia şi tu!

-Mă Tase, eu n-am fumat, mă!

– Aşa-i, tu eşti cuminte, am uitat. Tu doar o iubeşti pe Ilinca aia a ta. Tot cu ea eşti?

– Aoleu Tase, păi aş mai respira eu acuma, aş mai îngăima eu vorbe, aş mai ieşi eu în lume, dacă ce am eu mai drag, ar fi condus la şcoală de un alt nebun? Zi şi tu! Păi eu am planuri de perspectivă cu ea. Tu nu vezi ce percepţii realiste despre viaţă are, ce voinţă apostolică de a împlini binele obştei, de a sacrifica voinţe inerente vârstei pe altarul cunoaşterii? Mai vrei? Are un camion de calităţi.

– Mă, tu vorbeşti ca televizoru’.

– Tase, noi stăm aici şi mâncăm nuci în loc să stăm colo sus în cabană, cu ochii pironiţi pe stoluri de grauri. De aici, nu vedem nimic de nucii ăştia. Hai înapoi!

Stăteam cocoţaţi sus la veghe, când, printre rânduri, am văzut un bătrân cu o şapcă caraghioasă, o manta militară lungă de iarnă şi bocanci. Vara…

– Aaa, salut Dedea Vania! Ti-am zis io mă că vine!? Hai Dede Vania, urcă aici! Hai, să-i spui şi lu’ văru-miu povestea matale !

– El e vărul tău? Pare mai isteţ ca tine!

– Ei, Dedea, el are carte multă. A citit ” Fraţii Jderi” de la un cap la altul.  Când a cumpărat mobila de la văduva lui Dijon, tata a cumpărat şi nişte cărţi. “Fraţii Jderi” ocupă juma’ de bibliotecă. Eu am citit odată o pagină când mi-a scos măseaua. Am adormit şi n-am simţit nimic… Avem şi “Capitalul” de Marx.

– Eu am fost samaliot în Armata Roşie. Zburam pe avion de luptă MIG. Scrisesem pe el “MARUSIA”, numele ibovnicii mele. O dublă spioană germană. De abia încăpea pe uşă. Eu doboram avioane inamice în aer, Marusia la sol, în Germania. Punea bombe direct în hambarele nemţilor. Ne luasem la întrecere. De multe ori scorul era favorabil ei. Juca acasă… Ne întâlneam pe teren neutru în Elveţia, unde depuneam banii într-un cont comun. Când eram în culmea fericirii pentru scorul de 22 la 17, am simţit cum şuieră ceva pe lângă carlingă. Fără nicio explicaţie, toate comenzile s-au blocat şi a început vertijul spre sol. M-am catapultat cam târziu. Scaunul s-a izbit  tare de sol şi am simţit capul care a coborât între coaste, apoi neant… M-am trezit în patul unei femei care mi-a zis că am căzut aici în Băniceşti şi că ea m-a grijit aproape o lună. Am mâncat numai supă în luna aia, că dacă acuma ai îndrăzni să mai îmi dai supă, ţi-aş cere Condica de Sugestii şi Reclamaţii.

Dedea Vania îşi scotea tot timpul o sticlă din manta, trăgea un gât zdravăn, făcea o gargară şi apoi înghiţea. Eu ştiam că altfel se procedează cu apa de gură, dar la ruşi, probabil că s-o înghiţi. Şi-a aprins o mahoarcă de aia cu filtru lung, de carton. Tănase mi-a spus că a fumat şi el odată una şi trei zile a vorbit numai prin semne.

– De atunci, femeia care m-o grijit, Zacusca, este nevasta mea. Face  zacuscă şi vinde la tot satul. Cu asta m-o cucerit: face zacuscă, face bani şi face şi pe femeia fericită. Dacă era numai după supă, apăi o lasam de izbelişte şi mă duceam la Stalingrad, în bocanci.

– De Marusia ce mai ştii Dedea Vania? Mai trăieşte?

– Trăieşte, sigur că trăieşte. La ea o funcţionat lozinca “să trăiţi bine!”. O ştiut parola contului şi l-o golit . Eu am vrut să mă duc înainte şi să schimb parola, da’ dracu’ mai ieşea din ţara asta! Şi ce să mă duc să le spun, că vreau paşaport ca să scot nişte bani din Elveţia?  Păi eram tâmpit? Uite că am fost, că Marusia a fost mai iute… Io dacă şi lui Hruşciov i-aş fi spus parola, nu mi-ar fi golit contu’ aşa de repede şi până la ţâţâni. Am rămas în banii de la Zacusca. Io mai repar OZN-uri pe aici prin sat, da’ rar,unu la 100 de ani. Aia-s banii mei, zice Zacusca. Şi tot ea zice că parcă-s picat din nori. Păi dacă sunt! Mă, voi aveţi ceva de mâncare, că mă arde apa asta de gură, cum zice văru-tu ?

– Da, nişte supă, Dedea Vania.

– E bună şi aia, dacă nu-i făcută de Zacusca. Da’ dă şi Condica! Să mă răcoresc…

Tănase m-a luat deoparte şi mi-a şoptit că Dedea Vania este pulbere şi nu mai scoatem o vorbă de la el. Se înserase şi unchiul Mişu nu mai venea.

Păcat ! Aş fi vrut şi eu să-i povestesc de Ilinca…

Va urma

Votaţi Soarele!

Ilinca, tu eşti soarea mea.

La hotar, Tănase a lăsat traista jos şi a îngenuncheat. Fără vorbe, am făcut la fel şi mă uitam pe sub sprâncene ( ah, Ilinca, ce faci tu acum oare?) încercând să-l imit . Am aruncat praful în vie, ne-am făcut semnul crucii şi apoi ne-am turnat reciproc. Apă. Să ne spălăm pe mâini. Nu aveam borcănelul cu spirt pentru că Ilinca nu era cu mine, decât în suflet.

– Uite, vezi, acolo trebuie să ajungem, a zis Tănase.

În mijlocul podgoriei, era o căbănuţă de lemn, acoperită cu şindrilă şi pe nişte picioroange, nene, de vreo 5 m… Mergeam pe interval. Poama aia, căpşunica, răspândea un miros ca vinul ăla de ni-l aducea unchiu’ Mişu, de câte ori venea la noi la oraş să-şi mai clătească ochii şi “să vadă şi el de aproape căşi mari”. Pe ziduri, încă se mai vedeau, deşi şterse de vreme, şabloane vopsite cu “Votaţi Soarele”.

– Soarele lor, cu cine i-a votat p’ăştia-zicea unchiu’ Mişu. Ăştia mi-au măncat mie zilele. Şi se punea pe nişte sudălmi, de mama îmi punea repede mâinile pe urechi şi mă ducea în curte, să nu mai aud vorbe grele. Tot se auzea… De la el am învăţat eu sudălmi, că toţi camarazii mei de maidan se uitau în sus să vadă ce dracu’ am eu cu soarele, în fiecare zi!

– Hai, ad-o pe Ilinca s-o mai vedem şi noi- zicea unchiu’.

Aveam motiv, aveam alibi… salut lecţii! Ilinca îşi punea t-shirt-ul ăla cu ” I see you” de la Avatar (salut Kaos. Genială idee!) şi venea cu mine de mână. Nu mă întreba unde mergem pentru că avea încredere oarbă în mine. Ea chiar mergea cu ochii închişi. Şi eu la fel. Eram mai apropiaţi aşa. Ochii minţii deschid mai cu spor cărarile şi odăile sufletului.

-Ia-n să te văd comoară- zicea unchiu’. Bălaie şi cu ochi albaştri. Când te văd aşa zic că sunt pe alt pământ, nu pe ăsta străbun. La noi la Băniceşti, i-o ruşine să ai păru’ aşa. Mândrele noastre îşi vopsesc părul cu coajă de nucă verde şi n-ai să zăreşti decât stăncuţe pe la noi prin sat, dar şi prin preajmă.

Când începeau sudălmile de la căpşunică, apăi unchiu’ nu se oprea decât să mai soarbă un păhărel. O luam repede pe Ilinca, fugeam în spatele casei, printre brusturi, îi puneam palmele  peste urechi şi ea le acoperea pe ale mele. Numai în felul ăsta nu se mai auzea nimic. Descifram codul şoaptelor nerostite. Stateam aşa şi ne uitam ochi în ochi  până nu ne mai simţeam mâinile. Ar mai fi fost un pas, ştiu, dar atunci nu îndrăzneam.

Am ajuns la cabană, care avea o scară de lemn, fără balustradă. Circ. L-am lăsat pe Tănase în faţă, că dacă eu cad, să n-o fac în capul lui. Sus, cabana avea o balustradă şi în rest, deschisă de jur împrejur cât să vezi cu ochii. Podgoriile nu mai aveau un sfârşit, se uneau cu orizontul şi formau naibii un azimut, sau ce formau ele, că numai struguri şi frunze se vedeau. Erau şi doi copaci mari cu o coroană imensă, chiar pe hotarul viei unchiului Mişu. Se simţea şi un miros pătrunzător, iute, pe care eu l-am asociat cu desele mele experienţe de “mama, buba!”.

-Miroase a iod, mi-a zis Tănase, după ce mi-a urmărit îndelung grimasele mele de teamă şi strâmbături de aduceri aminte. Sunt nuci. Nu sunt încă coapte, da’ sunt bune şi verzi. Ai să vezi!

– Ce să văd mă Tase, că eu nu te văd de foame, mă!

– Hai, bine, scoate merindele şi p’ormă mergem prin vie s-o vezi şi tu!  Auzi graurul?

-Ce graur mă Tase? Este un nechezat de cal. Atâta lucru ştiu şi eu, când nechează un cal sau când rage un crocodil.

-Păi ăla-i graure mă! Graurele imită şi orăcăitul broaştelor, scârţâitul cumpenei fântânii, sunetul drujbei, fluieratul omului, claxonul maşinii. N-am eu laptopul cu mine, că dacă dau un search pe Google, îţi demonstrez asta…

Tănase o luase pe mirişte. Cabana de veghe nu era un hot spot. Wireless ? N-ajungea până acolo! N-avea firul tras. La toate astea, se adaugă şi faptul că prin hârtoapele alea nu s-a fi încumentat nici măcar un 4 x 4, ca să înveţe graurii claxonul.

Cred că ne bătuse mult soarele în cap. Aberam şi eu şi Tănase, tot dând din mâini să gonim graurii. El luase din cabana de veghe două scânduri cu care pocnea încontinuu ca să gonească graurii. Am văzut câţiva grauri pe jos care dădeau  cam a lehamite din aripi. Mâncaseră struguri şi după cum se clătinau, trecuseră de faza de must şi aveau deja ceva vin decantat întrânşii. Atunci mi-a mărturisit Tănase că via nu trebuia păzită de oameni, ci de grauri. Toţi sătenii aveau vie pentru că nevasta lui Dijon vânduse pământul pe parcele, că nici nu se îndura parcă să scape de el aşa dintr-o dată, dar nici n-ar fi  găsit  un cumpărator cu bani, repede şi mulţi.

Tănase era adus acolo în fiecare zi şi trebuia să fugărească graurii de cum  începeau să se coacă strugurii şi până erau culeşi.

Nu se plictisea pentru că în fiecare seară venea Dedea Vania şi-i ţinea de urât.

Publicitate.

Precizare

Administratorul website-ului a şters din greşeală toată baza de date, inclusiv blogul meu. Deocamdată sunt în faza de recuperare a postărilor .

Am recuperat, mai puţin:

-comentariile la ultimile postări

-pozele

-corectarea greşelilor

Dijon

C'est la vie.

Via nu era la drumul mare. Până acolo, trebuia  să străbaţi un hat lăsat pârloagă  . Unchiu’ Mişu ne-a coborât la drumul mare, ne-a dat traista cu merinde şi i-a făcut lui Tănase un semn cu degetul:

-Mă Tănase mă, să nu te pună dracu’ să dedulceşti şi băietu’ ista la ţigări din pănuşi de păpuşoi, că io vă miros măi şi dacă mă bunghesc c-aţi fumat, apăi nu scăpaţi numai cu sudălmi. Tănase, tu ai să mă păgubeşti şi de nişte pălmi, măi! Hai, să fiţi potoliţi că io poate mă întorc pâna-n seară!

– Bine, săru’-mâna tată!

-Săru’-mâna unchiule, m-am trezit si eu…

Am luat-o pe jos, nu înainte de a ne umple bidoncelele cu apă de la fântâna din drum. Tănase mergea înaintea mea şi c-o ciosvârtă de toiag culca bălăriile la pământ. Lăcuste, fluturi, muşte săreau în toate părţile. Pentru ei, venise Apocalipsa. Era cald. Tănase gâfâia şi lovea cu furie de parcă toată ura lui se strânsese pe câţiva metri pătraţi. L-am oprit şi l-am luat de umeri uitându-mă fix în ochii lui.

-Ce faci mă Tănase?- i-am zis. Potoleşte-te că-ţi sare inima!

-Omor ciocoiu’. Tata mi-a povestit că tot pământu ăsta, cu lanurile de grâu, păpuşoi şi vii, era al unui chiabur care îl chema Dijon. Tata a muncit de mic pământu’ ăsta. Când culegea via, Dijon avea câini dresaţi care patrulau printre butaşi.  Câinii ăştia, pe cine vedeau ei că stă jos, îl muşcau de mână şi nu-i dădeau drumu’ decât la comanda lui Dijon. Tu ai văzut ce muşcătură are tata pe mână?  Tu, aşa copil, să zicem că eşti tata. Cum ar fi să te muşte o javră de câine de mână şi tu să nu poţi să faci nimic, decât să ţipi şi să-l aştepţi pe Dijon? D’aia am io boală pe Dijon… Da’ lasă că l-o pedepsit Dumnezău! Dijon a avut şi el un băiat, cam slăbuţ aşa şi n-avea el sânge în obraz. Avea însă talent la pictură cu caru’. L-a dat ta-so la o şcolă de arte, la Paris. Zicea că acolo-i şcoală adevărată, nu ca aicea, care cu boi şi ţărăncuţe. Avem şi noi acasă un tablou de-a lu’ Didier. Didier, c-aşa-l chema pe fi-su, s-a înhaitat acolo la Paris cu o uşuratecă care îi păpa toţi banii. Dijon făcea mulţi bani cu vânzarea vinului şi-i trimetea lu’ fi-su că, zicea el, trebe’ mulţi arginţi pentru pensule, vopseluri, pânze, rame. Didier picta numai când era beat. Tu ai văzut pictura aia din camera de musafiri în care dormi tu, nu? Ei, tanti aia cu umbreluţă cu dantele, care dă mâna să i-o sărute un domn, este pictată de Didier. Nu-i fotografie ! Era beat…

– Măi, eşti copil? Nu-i poză? Doamne, ce talent! Eu dacă nu vedeam că-i pânză şi e semnată Didier Dijon ‘79  şi că uleiul este aplicat păstos şi străluceşte din unghiuri de lumină, aş fi jurat că este poză pe hârtie.

– Nu pricep ce tot îndrugi tu acolo, dar este pictură când îţi spun… Dijon a murit muşcat de-un câine turbat. Câinele ăla tocmai muşcase un om în vie şi când Dijon s-a dus să-i dea comandă de stop, a dat strechea în câine şi l-a muşcat şi pe el. Dijon a fost dus la Paris, la spital. N-a fost chip să-l lecuiască nici doctorii ăia. L-au îngropat acolo, la Paris. Mai bine, că spurca pământul ăsta sfânt aicea. Mama lui Didier a vândut tot. Şi conacu’ şi moşia, până şi pânzele lui Didier. Bunicu’ meu, care devenise vechil pe moşia lui Dijon, a cumpărat pe nimica şi vie şi tablouri şi mobilă cu argintarie cu tot. I le-a lăsat pe toate lui tata. De aia mângâie tata pământul ăsta de câte ori vine pe aici. Vine, se aşează în genunchi la hotar, ia un bolovan de pământ în mână şi-l freacă în palme până se face praful ăl fin. Apoi, adună praful cu grijă şi-l aruncă în vie, să nu se piardă niciun fir din ce-i pământu’ lu’ bunicu’. Aşa se iubeşte mă pământu’ ! Şi io fac la fel, după ce l-am văzut pe tata cum îngenunchează. Ce ştiţi voi de la oraş!

Tănase s-a căutat prin buzunare şi a scos un pachet cu ţigări “Virginia”. Şi-a aprins una după ce a smotocit-o tacticos între degete, aşa cum fac cârciumarii când oferă o  ţigară muşteriilor. Mai bine că nu mi-a întins şi mie pachetul, că i-l mototoleam. Eu de abia mă lăsasem…

– Măi Tănase, tu fumezi? Păi o să te smintească unchiu’ dacă află.

– Păi n-o să afle. Doar dacă-i spui tu! Da’ io o să zic că şi tu ai fumat şi atunci o să te smintească maică-ta… Las’ c-ai să vezi tu ce fac ca să nu mă miroasă tata! Uite, asta-i via !

Publicitate