Savarina

Întotdeauna am luat numai spuma

Am plecat la munte. Cu trenul. Rucsacurile erau mari şi grele. Din ele ţâşneau beţele telescopice de cort. În compartiment am nimerit pe lângă un ţăran, şi o profesoară de română. M-am opintit din greu să urc rucsacurile sus în plasă. Profesoara, după ce s-a recomandat ca fiind D-na Portase, profesoară de limba şi literatura română, m-a rugat într-o română impecabilă să “am grijă şi să amarez temeinic rucsacurile pentru că ar exista potenţialul pericol ca la o înfrânare nedorită de nimeni, aici incluzând-l atât pe mecanic cât şi pe ajutorul său, să avem surpriza ca mai-sus amintitele rucsacuri să se prăvale în capul conlocuitorilor acestui mizerabil compartiment”. S-a uitat în jur ca să constate impactul spuselor sale: eu amaram rucsacurile în plasă, în poziţia în picioare, cu faţa cam în dreptul dânşii ( dânsei, poftim!) şi-i luam soarele; Visătoarea Mia era în poziţia şezut la fereastră şi se uita absorbită la casele satelor româneşti şi-şi imagina obârşiile acestui popor; ţăranul umbla la desaga cu merinde, iar ceapa spartă de cotieră mirosea a “L’oignon du toujours”; o ponderală citea “Femeia”  (făptură pe care n-am reuşit în viaţa mea s-o desluşesc atunci când gândeşte despre mine) şi mustăcea ne-epilată de săptâmăna trecută rău.

– Doamna profesoară Portase, v-aş rămâne profund îndatorat dacă mi-aţi explica de ce este corect “ţăranul s-a văzut cu toţi sacii în căruţă”?

Şi tot eu am continuat:

– Domnule ţăran, dumneavoastră ce înţelegeţi prin” ţăranul s-a văzut cu toate sacurile în căruţă”?

– Apăi domnişorule, nu ştiu ce-o încărcat ţăranul dumitale, dară noi aburcăm toţi sacii în căruţă când plecăm la moară. Ce spui mata acolo nu puşcă cu ce am io în minte.

S-a făcut repede de coborât la Sinaia, pentru că altfel poate că aş fi cerut explicaţii şi de ce “furtun/furtunuri” şi nu “furtune”, de ce “aragaz/aragazuri” şi nu “aragaze”, de ce “fier/fiare” şi nu “fiaruri”? De ce la plural poţi călca pe “fiare” şi la singular poţi călca ori pe “fier”, ori pe “fiară”. Şi de ce ” Muzeul Căilor Ferate” şi nu “Muzeul Cailor Feraţi”?

Ploua de sălta cămaşa de pe mine. Am instalat cortul nostru ca o savarină. Eu eram blatul, ploaia siropul, iar Mia era frişca. A ieşit foarte însiropat blatul şi foarte dulce era frişca. În cort era mai multă apă decât afară. Lingurile pluteau, nu şi cuţitele. Am adormit lozbiţe în sunete de trăsnet. Cât a plouat, trei zile, n-am ieşit afară. Omul este născut să socializeze, ori noi nu socializam decât cu ţânţarii. Am strâns cortul mustuind de apă şi l-am băgat în rucsacuri, care, spre norocul nostru, aveau scurgerea foarte bună. Eu am luat suporţii (suporturile, Doamna Portase) de aluminiu, foaia de cort şi sacii de dormit, iar pe Mia am rugat-o să-mi atârne lingurile de gât. Mergeam amândoi clătinaţi după trei zile de biscuiţi muiaţi şi apă de ploaie din gamelă. Am luat trenul spre Năvodari.

Am instalat cortul într-un camping special neamenajat, lângă o doamnă gospodină, singură, intrată într-a doua tinereţe, înţelegătoare, caut bărbat pe măsură. Cel puţin 50 de priviri, împărţit la 2, deci cam 25 de persone, se uitau la montarea cortului. Eram în outfit de munte, cu bocanci, cu şosete de lână trei sferturi şi un sfert până la genunchi, pantaloni scurţi cu bretele şi paspoal pe margini şi pălăriuţă verde cu o pană de porumbel căzută de la vreo chelfănelală între bărbătuşi.

Am cumpărat nişte legume şi fructe de la chioşcul din incintă. Am lăsat-o pe Mia să facă o veşnică salată. Mă culcam flămând, mă sculam flămând. Ca la 1907. M-am dus apoi să cumpăr două costume de baie: unul masculin şi unul feminin. M-a întrebat vânzătoarea, nu pot să spun că nu:

– Doriţi factură pe persoană fizică sau juridică?

-Pe persoană istorică, i-am răspuns, şi mi-am ridicat un peek pălăriuţa de pe ochi. M-a recunoscut ca fiind Voievodul Ţinutului de Jos.

Miei i-au plăcut ambele piese, atât cea de jos cât şi cea de sus.

Ea se trezea în fiecare dimineaţă pe la 4-5 ca să admire răsăritul soarelui. Chiar la ieşirea din savarină, se posta un ceh care se scula mereu când ieşea Mia. Nu scotea o vorbă. Reacţiona la numele de Prostak. Se uita pierdut după ea. Păr lung, frumos, braţe şi glezne fine, talie mlădioasă, mers… Nu mai continui că poate citeşte. Vorbesc de Mia acum.

Gospodina mi-a atras atenţia, altfel eu n-aş fi observat. Pentru mine, răsăritul era ca apusul, numai că se producea în partea ailaltă:

– Tinere domn, nu că ar fi treaba mea, dar cehul ăsta doarme toată ziua şi se pune de cu zori în faţa cortului dv. şi o aşteaptă pe frumoasa domnişorică să iasă la răsărit de soare. Este o faptă abdominabilă ce se întâmplă  chiar aici pe nisip. Cum ar fi ca şi eu să mă pun gospodăreşte aicea în faţă şi să urmăresc frumosul dumitale trup cum iese la apus?

– Doamna gospodină, frumosul meu trup nu iese la apus, iese la spălat. Seara mă duc la duş şi nici nu suport strigoii care se postează aici în fund sau gospodăreşte. Vă mulţumesc pentru avertizare. Şi am închis…

Am plecat să mă rad. Mâinile îmi tremurau ceheşte. “Auzi, deci şi cehilor le plac femeile”. Nu vorbesc cu voi. Vorbesc cu sinea mea. Mi-am făcut câteva brazde pe faţă. Mi-am adus aminte de pe vremea când aveam 3 ani. Am dat peste aparatul de ras al tatii şi l-am încercat. Probabil că lipsa oglinzii m-a făcut să-mi crestez toată faţa. Când m-a văzut mama, era deja târziu. Dădusem jos toată barba. S-a luat cu mâinile de ambele feţe: mai întâi de a mea şi apoi de a ei. M-a învăţat să-i spun tatii că m-a zgâriat pisica. Aşa am şi făcut:

– Tati, să ştii că nu eu m-am berberit. Pisica m-a berberit…

N-am păţit nimic. M-a pupat şi m-au usturat nu atât crestăturile cât faptul că l-am supărat pe tata, dar asta după ani, după ce-mi dezvoltasem deja conştiinţa. În ziua de azi, o mai încasez când mă joc cu pisica.

A doua zi, în zori, m-am trezit înaintea Miei, mi-am pus ambele piese ale costumului ei de baie, m-am dat cu nişte ruj şi pudră şi am ieşit glonţ la Prostak. Proaspăt ras şi crestat pe faţă mi-am lipit buzele cu gloss pe ambii obraji ai lui Prostak.

De atunci, nu l-am mai văzut. ” Aha, deci cehilor nu le plac crestaţii”

 

 

Rezervaţia

Exerciţiu yoga: pui mâna şi iei un picior

 

Mia era atât de încrezătoare în lumea imaginară descrisă de mine încât era gata să se mute oricând din grădina ei în grădina mea. Avea o grădină imensă, bordată de jur împrejur cu thuia înalţi şi deşi. Singurul regret pe care intuiesc că l-ar fi avut era faptul că lăsa în urmă nişte melci cu casă. Înainte ca tatăl ei să tundă gazonul, Mia se ducea repede şi strângea într-o cutie de carton a aspiratorului toţi melcii, bob cu bob. Mă chema după ce se umplea cutia şi îl zorea pe taică-su să tundă mai repede iarba ca să poată să ia tocătura şi să le-o dea sărmanilor. Am întrebat-o dacă le dă numai tocăniţă goală, fără măcar câţiva melci homeless şi-un pic de usturoi. Sufletul ei milos pentru orice vietate care zboară, ţopăie, se târăşte, sau chiar merge, nu gusta astfel de glume şi totuşi mi-a răspuns că simte o şi mai mare compasiune pentru melcii fără casă care n-au avut în viaţa lor bani de chirie.

După ce se termina tunsul, eu târam mai mult cutia, iar Mia îi semăna la distanţe standard între ei ca să nu li se încurce culoarul de zbor. Le mai adăuga nişte tocăniţă vegetariană drept gustarea de după-amiază şi dădea drumul la sprinklere. Era o ploaie artificială, dar melcii o interpretau ca pe una mocănească care le făcea foarte bine la tenul lor, cam uscat. Era ditamai rezervaţia, cred că cea mai mare din lume. Vestea că primesc un tratament extra all inclusive (aveau şi băutură la discreţie) a făcut înconjurul cartierului şi ne-am trezit şi cu oaspeţi. Am rugat-o pe Mia să-i înscrie cu marker fosforescent pe imigranţi. Se organizaseră în chibuţ şi rădeau orice li se părea lor verde. Cred că dacă ar fi putut vorbi, ar fi fost un vacarm mai mare decât în Piaţa Tiananmen.

I-am spus într-o zi că se găseşte un praf anti-melcăraie, că este delicios pentru melci, îl înghit cu gogâlţi şi că a doua zi se albăstresc şi în decurs de nici o oră fac explozie cu tot cu casă. Le-am rugat pe ea şi pe Kiwi, sora ei, să nu stea în calea lor pentru că s-ar putea întâmpla ca schijele, şrapnelele, să le rănească. Am venit a doua zi şi m-am ascuns după un fag peduncular de unde am dat drumul la nişte pocnitori. Mia învăţa în camera ei, cu geamul deschis. A ieşit val vârtej şi a inspectat câţiva prin sondaj. Aveau culoarea lor naturală beige-târlici. Binecuvântez căldura înăbuşitoare care nu i-a permis să ţină nicio hăinuţă pe ea. Am fost primit în camera ei pentru a învăţa tustrei Legea lui Arhimede: noi doi în cadă şi Kiwi pe gaura cheii. Am fost totuşi un pic atenţionat că i-am speriat cu pocnitorile mele. Am asigurat-o pe Mia că melcii nu aud şi nu pentru că au cochilie cu termopane, ci pentru că aşa sunt construiţi: să pipăie. Sunt ca mine când aud “nu se poate!”.

În dimineaţa aia plouase mult. Era tare linişte prin casă, ceea ce ni se părea tare neobişnuit, mai ales cu Kiwi prin preajmă. Se auzeau, în sfârşit, păsărelele. Crescuseră o mulţime de ciuperci la baza copacilor. Nouă ne era foame după atâtea corpuri scufundate într-un lichid şi împinse de jos în sus cu o forţă egală cu volumul de apă vărsat pe lângă. Ne-am dus la bucătărie şi l-am surprins pe Fănuţă, băiatul din vecini, care o îndopa pe Kiwi cu nişte prăjeală dintr-o tigaie. Reţeta era simplă: ciupercile erau tocate mărunt şi, nespălate pentru că ploaia îşi făcuse cu prisosinţă datoria după spusele lui Fănuţă, au fos aruncate într-o tigaie încinsă. Răspunsul lui Fănuţă a fost că azi n-a avut bani de-o Milka cu lapte. Am stopat procesul şi l-am înşfăcat pe Fănuţă de-o aripă şi pe Kiwi în braţe şi i-am suit în maşină. Nu le-am spus unde mergem ca să nu sădim panica în gaşcă. La spital, au avut parte de acelaşi tratament: spălături stomăcele. La întoarcere, Mia conducea, iar Kiwi scâncea în braţele mele. Motivul nu era nici durerea, nici sperietura.

– Mi-a văzut Fănuţă chiloţeii.

Am asigurat-o pe Kiwi că şi eu îi văzusem pe ai soră-sii şi că “uite că Mia nu plânge din aşa nimic”. Am primit un semn discret cu vânătaie de la Mia care a luat piciorul de pe acceleraţie în acest scop. Primul lucru pe care l-a povestit Kiwi când Mama Mia a cerut raportul de peste zi, a fost motivul vânătăii. Am încercat să ies elegant spunând că i-am zărit pe sârmă, la uscat, în culoarea lor ciocolatie şi cu floricele orange. Am primit poruncă să tund gazonul pe perioada unei luni întregi. Eram monitorizat strict de Suta şi Kiwi, iar drumul către Mia îmi era blocat. Până la urmă, tot sărmana Mia s-a îndurat de mine şi a venit la garsoniera mea. A apărut glorioasă, cu o măslină din frigider. De emoţie, am lovit noptiera, veioza s-a clătinat şi în încercarea de a o stabiliza era să dărâm televizorul. Reacţia afectivă spontană s-a dovedit nejustificată. Fusese doar o poftă trecătoare.

De atunci, am căpătat o dexteritate în a mânui maşina de tuns iarba de nu-ţi faci o idee. Se pare că rezervaţia de melci a dat roade. Am găsit doi însemnaţi cu marker fosforescent. Mia, haide să-i grijim…

 

Bia

Sunt ciopor la poarta lui Irinel

Când Mia desfăcea braţele spre cuprindere, călimara pasiunii îmi umplea cele mai ferite unghere, nu atât ale trupului cât ale minţii. Mă înlănţuia cu braţele subţiri şi drepte, pe care le-am folosit ca etalon mai târziu după lăsarea în urmă a etapelor de alegere cu ochii nu cu inima. Nu scotea vorbe de prisos, doar ofta imperceptibil, cu toată fiinţa, cât să mă prevină că se întâmplă ceva serios cu ataşamentul ei, straniu, abandon necondiţionat, nemaiîntâlnit până atunci.

Îngrijorarea că ne luam prea în serios, că ne-am fi putut dăuna nociv în cazul unei despărţiri dinafara voinţei noastre, îmi stârnea regretul că odată porniţi pe acestă cărare, avalanşa stârnită în urmă ne-ar fi împins spre decizii radicale, fără rătăciri, fără non-sensul unor ezitări ale vârstei. De un pragmatism megieş cu măgăria, Mircea mi-a descris succint schiţa trăită probabil de el cu liceeana aia a lui despre care nu vrea să vorbească, dar îmi injectează din când în când crâmpeie de comportament adaptat situaţiei:

– Fii răbdător, ai să întâlneşti, din priviri, zeci de Mii şi-o să ai chimirul doldora de experienţe cu cele patru culori bazice de păr. Includem şuviţele şi multicolorele, excludem cărunta şi ai toată paleta. Stai un pic până-i găseşti codul PIN şi după câteva reuşite, intensitatea se diminuează de la viteza izvorului la domolul râului. Suntem o tagmă de tărcaţi. În gena noastră, cei mai mulţi sunt marcaţi să sălăşuiască disipaţi pe mai multe fronturi, pe puncte cardinale şi, dacă e posibil, şi pe cele intermediare. Spărgătorii de cutume, cei ca tine, i-aş aşeza la panoul de onoare la intrarea în Rai, numai că n-o să ajung eu niciodată acolo. Ia cu tine o poză de-a mea şi lipeşte-o măcar pentru un sfert de oră. Până să mi-o rupă Nea Petre, vor fi deja câteva mii care să se crucească. Deocamdată, am aici o garsonieră în Balta Blanca şi ştii şi tu, am pereţii tapetaţi cu fotografii tip paşaport rânduite în funcţie de ţara destinatară: unele au plecat în Franţa, altele în Italia şi tot aşa. O ştii pe Cordeluşa, justa născătoare de pasiuni! Ei, este în Japonia acum. Mi-a scris pe Mess. Face reverse striptease. Vine dezbrăcată de la început şi se îmbracă pe muzică. Este o tradiţie la japonezi, încetăţenită din raţiuni pur practice. Cei însuraţi văd ce este de văzut şi pleacă grăbiţi acasă ca să aibă timp să-şi găsească soţia încă trează. Rămân burlacii, asupra cărora, lenjeria intimă are un impact devastator, mult mai puternic decât nonlenjeria. După ce Cordeluşa se îmbracă, în Camera de Ceai, aşteaptă fetele tinere care doresc să-şi construiască o relaţie solidă pe o perioadă ce începe de la o zi, până la divorţ. Se închide barul şi Cordeluşa intră pe Mess cu mine. Dacă mint eu, minte şi ea…

– Mircea, zic să n-o sfătuieşti pe Cordeluşa să se ducă în Mexic. La cât minte ea, ar îngheţa şi Popocatepetl în plină activitate.

Mircea era un inadaptabil. Lungile nopţi nedormite îl marcau constant. Participarea lui la timp la o întrunire era la fel de improbabilă ca a unui vizitiu la şedinţa cu caii. De aia l-am şi poreclit Vizitiul. Venea împleticit cu ceaşca de cafea când deja eram la concluzii, se ridica după câteva minute şi se scuza că a uitat să pună zahăr. Dispărea şi apărea mai încolo, cu capul pe birou. Într-o astfel de ipostază, mi-a vorbit ca prin somn:

– Las-o mă pe Mia în pace! Nu vezi că maică-sa nu te vrea? Secretul unei relaţii solid covârşitoare este să dai peste o soacră bazată. Socrul n-are putere. Puterea lui constă în a scoate apa din fântână, a muta mobila prin casă la indicaţiile ei, a citi şi îndeplini lista de târguieli, a înjura primarul. Încearcă să stai o noapte acolo motivând că n-are cine mâna maşina pentru că ai băut un pahar. Să vezi tu c-o să te puie să dormi pe colţarul din bucătărie, fără pernă şi în mârâit de frigider. Să nu-mi spui tu mie Vizitiul dacă nu ţi-o instala şi o cratiţă în uşă, că dacă te calcă plezneala să ieşi la o Mie, s-o zdroncăni atât de tare încât să-l scoli pe Parsifal şi să te hămăie şi el şi Mama Mia. Să vezi atunci ce o să-ţi sară ţie cheful de a te da Confucius. Bondăreşte fiule, nu fi statornic, disipează-te! Mai ai până să întâlneşti unica alinare.

Cuvintele lui Vizi îmi răsturnau semnificativ sentimentele de atunci. Înciudat, mi-am luat un fluier de arbitru şi ori de câte ori Vizi lua bondarul ca etalon, fluieram scurt pentru a tăia din scutece continuarea. Darabana cu două degeţele mici şi scumpe pe fluier ajunsese să confirme reflexul condiţionat al lui Pavlov. Până şi Parsifal nu mai lătra. Am încercat să mă uit ca disipatul la un grup de tinere adunate ca din întâmplare la poarta lui Irinel. Nu aveau scânteierea şi degetele delicate ale Miei.

Nu i-am spus niciodată Miei semnificaţia fluierului. Îl vedea atârnat de gâtul meu, dar nu m-a întrebat de ce-l port. Când iubeşti, nu întrebi niciodată un nebun de ce-i nebun. Îl dădea la o parte ca să poată pune capul pe pieptul meu. Dormeam singur şi cu fluierul pe noptieră. Visam bondari pe care trebuia să-i alung de pe teren.

A avut dreptate Vizi. Am zdrăngănit o cratiţă într-o noapte şi de atunci n-am mai avut viză de intrare. A priceput Mama Mia că mă duceam like a bullet la fie-sa.

Am văzut-o anul trecut pe Mia pe stradă. Altcineva îi găsise codul PIN. Era ca un Kinder cu surprize. Are o fetiţă. O cheamă Bia.