Pronumele posesiv

Bine, nu mai plec…

Tocmai îmi aşezam lucruşoarele pe birou. Poza cu mine, pe burtă, gol, pe o blană miţoasă de oaie şi cu doi papuci de casă cât mine de mari alături, îndulcea atmosfera. Suportul de pixuri era înţesat cu un pix. Este umanim recunoscut că într-un colectiv de muncă, orice pix mai mult de un pix dispare şi reapare în mâna unei atractive colege care poate să jure că-l are de la iubitul ei de aseară. De parcă aseară numai de scris şi buchisit eseuri n-au avut ei parte. Mda… Vorba unei colege care nu mi-a luat pixul- doar inima- şi o ţine în cele două treimi de dulap. Cineva îmi umblase la sticluţa cu spirt. Nu mai era la locul ei, dopul era căzut şi am observat o pată de mărimea hărţii României la scara una la un milion. Spirtul atacase pelicula superficială de lac, dar eram îndeobşte mulţumit că, pe aceeaşi arie, nu mai vedeam picior de microb. Mă bucuram că mai exista măcar unul din tot biroul ăla plin de ambele sexe care şi-ar fi şters tastatura cu o lavetă îmbibată cu spirtul meu albastru, ca şi sângele din care provin. Vorbesc de ei, regii planetei.

Uite-l pe Marinică cum vine cu paşi şovăielnici către mine de parcă ar fi călcat o omidă în faţa sediului Fundaţiei    “Tausend Pfoten”:

-Îmi cer scuze, dar eu am fost acela care a vărsat din neglijenţă sticluţa ta cu spirt. Am crezut că este un cocktail “Blue Lagoon” mascat. Am vorbit la magazie să-ţi schimbe biroul pentru că ştiu că nu suporţi când ţi se pune pata.

– Auzi, zic, da’ tu cum stai cu pronumele posesiv?

– Aş vrea să le posed pe toate, măi omule, da’ n-am loc de tine!

– Marinică, tu mă ştii de foarte selectiv, nu mă amesteca în pornirile tale atavice! “Îmi cer scuze” este incorect pentru că nu ţi le ceri sieşi, “vă cer scuze” este intermediar corect pentru că dacă i le ceri păgubitului el rămâne fără. Cel mai firesc este ” te rog să mă scuzi”, sau în cazul de faţă “vă rog să mă scuzaţi” pentru că şi biroul meu se simte lezat în pelicula lui.

– Lasă scuzele! Nu-mi mai suci fesul ! Hai mai bine afară la o cafea şi să-ţi spun de ieri!

De câteva zile, Aliodor mă bătea la cap să merg la ziua unui prieten de-al lui. Că să vezi că se lasă cu barbeque, cu trompete, cu con feti multi şi frumoasi şi că să-mi iau şi pijamaua. Eu eram mândru pentru că abia căpătasem o pijama roşie cu toate mânecile scurte la cele patru membre pe care mi le călcase Sarica în bunătatea ei de vecină. Plus că, am socotit eu, dacă îl am pe Aliodor la îndemână pot să beau şi eu un “Blue Lagoon” adevărat, ca ăla de pe biroul tău, cu care-ţi freci tastatura de mă ia cu capu’.

Aseară, mă îmbăiez, mă bărbieresc, mă primenesc, îmi schimb atitudinea. Iau o cutie de carton în care îmi adusese Sarica nişte prăjituri pentru nişte servicii. În fine, nu contează! Împachetez pijamaua călcată de Sarica pentru aceleaşi servicii. Tot nu contează! Pijamaua mergea strună la împachetat pentru că îi lipseau patru mâneci care mă incomodează întotdeauna şi se scoate foarte repede când Sarica arde. Aliodor mă aştepta cuminte în josul amărâtului meu bloc.  Liftul avea butonul roşu aprins ceea ce însemna că unul dintre dobitocii blocului lăsase uşa întredeschisă ca să nu-l deranjeze fâţ-fâţul acestuia. Am început să cobor pe scări. În mâna stângă aveam o sticlă de “Jack Daniels”, iar în dreapta cutia de prăjituri cu pijamaua. Cutia îmi acoperea câmpul vizual al scărilor. Ea era mare. Pe măsura serviciilor. Mâna curentă era inutilizabilă ceea ce s-a dovedit peste câteva secunde când am călcat în gol. Jack s-a speriat de mine şi s-a prefăcut în cioburi. A sărit un vecin să mă ajute în sensul că a zărit pe treaptă fundul sticlei care rămăsese intact şi încă mai conţinea din licorea ce se scursese pe scări şi mirosea ca la intrarea în Glasgow. L-a luat cu pioşenie, ca o lumânare de botez şi l-a dus în casă pentru a fi trecut prin filtrul unui dress de-al ăleia de la şase, că nevastă-sa nu poartă. Eu încă aveam în mână cutia cu pijamaua şi mă fericeam că n-a păţit nimic. Asta era mai important. Era o amintire în care ţineam foarte multe. Am mai avut una cu berbecuţi, dar am uitat-o într-un alcov. Mi-a zis săraca fătucă la telefon că a întrebat-o bărba-su: “da’ de când porţi tu pijama masculin cu berbecuţi ?”

Am ajuns la Aliodor, care, de cum m-am urcat, mi-a zis să deschid geamul că dacă-l opreşte Poliţia să nu-l creadă că a băut doar un păhărel mic alaltăieri. I-am povestit păţania şi nu se dumirea ce făceam cu whisky la ziua de naştere a prietenei sale. ” Măi Aliodor, să nu spui tu că este vorba de prietena ta?! Hai la mall să caut ceva pentru ea!” Că nu, că nu şi nu. Exact ca mine  când jucam poker pe pedepse şi-mi pica câte-o hârcă la pupat. Intrăm în sfârşit în mall şi glonţ la Karen Millen boutique. Habar nu avea Aliodor măsura prietenei sale, dar am smuls de la el că este cam de talia lui. Pun ochii pe o rochie bleu mătăsos, cu mâneci scurte şi bufante, un decolteu cuminte şi nişte fronseuri pe umărul stâng prin care era trecut un accesoriu de argint, mic, finuţ cu două pietricele de jad încastrate în montură. Îl bag prin împingere pe Aliodor în cabina de probă şi-l pun s-o probeze. Îi venea ca turnată cu pâlnia. Îl împing iar înafara cabinei şi-l fâţâi prin faţa oglinzilor din magazin. Patroana ne vede şi vine gata înroşită la noi. Nu era Karen. Englezoaicele sunt mai permisive. Am explicat de-a surda că rochia este pentru prietena lui. Ne-a dorit afară cât mai repede din magazin şi pentru că am fost înţelegători, ne-a acordat şi un rabat de 50% pe lângă şutul virtual.

Întârziasem ceva, aşa că ne-am grăbit să ajungem la petrecere. Cea care ne-a întâmpinat era prietena lui Aliodor. Este tare dulcică, m-am fâstâcit şi i-am înmânat cutia de prăjituri cu pijamaua. Am făcut schimbul puţin mai târziu, ocazie cu care m-a mai pupat o dată. De la o pupică dulcică capeţi energie niţică. Mă ia Aliodor deoparte şi-mi povesteşte cât a fost de impresionat de donaţia mea de acum câteva zile şi că s-a simţit dator să facă investigaţii despre angelica făptură. Se dusese din nou la casa boierească cu grilaje la fereşti încercând să dea de urma celei pe care eu îmi pusesem gândul s-o găsesc. Aliodor aflase totul despre ea. Aseară a fost şi ea la petrecere.

-Ştii cine era domnul acela Neirinel Necolumbeanu? Era ta-su, mă!

-Hai că ne ia la ochi şeful că stăm cam mult la cafea. Mai povestim şi mâine.

 

P.S.  Atât de mult m-a marcat reclama Altex cu cel care povesteşte filmul Star Wars încât nu pot decât să râd de fiecare dată când o ascult. Cel care se strâmbă la peşte este genial. Pentru cei care n-o ştiu, dar şi pentru ceilalţi, iată link-ul:

http://www.youtube.com/watch?v=hnjVb47sUjg