Giumbuşluc cadân.

Du-mă la iubita-n zbor,
Pune-n Vamă al meu dor.

Primul flit care s-a inventat a fost pentru bărbaţi. Eva a fost singura femeie care n-a avut predecesoare şi n-a ştiut a-l folosi, cu toate că Adam, în perseverenţa lui măgărească, ar fi meritat câteva, după ce Eva se plictisise de atâta Paradis. Matriarhatul, care încă dăinuie în ciuda aparenţelor, îl foloseşte cu obstinaţie tocmai când ţi-e lumea dragă de tot, chiar prea dragă ca să nu dai înapoi fără dureri de coloană. Dacă stilul smuls nu dă roade, atunci îţi aplică o scânceală susurată ca o trompeţică a unui ardei pus la copt. Apare imediat efectul de seară şi-ţi garantez că te înmoaie o astfel de abordare.  Nu dă greş la oameni inteligenţi şi cu un acut simţ al responsabilităţii faţă de sexul opus nouă dintotdeauna. La mine n-a dat…

Eram puştan de vreo 30 de ani săriţi când am întâlnit-o pe Marina. Mă rătăcisem de grup într-o pădure deasă de munte. În tot desişul ăla găsisem o floare gri cu desene violet şi fucsia. Era eşarfa Marinei. Ea era mai încolo, aşezată pe o buturugă şi încerca să determine Nordul ca să poată s-o ia spre Sud. Stătea cu obrajii în pumni şi se uita la mine de parcă eu ar fi trebuit să fiu Sudul. Nu eram! Eram Răsăritul de după un copac cu eşarfa în mână. N-o interesa eşarfa. Era descumpănită doar şi purta un licăr în priviri. Singurul punct cardinal nemenţionat era Apusul şi i-am trezit interesul spunându-i că toţi, dar absolut toţi, fără excepţie, ne îndreptăm într-acolo. Nu găseam licheni aşa că s-a uitat la muşchii mei şi am stabilit în acest mod Nordul. Eu m-am uitat la gleznele ei şi am stabilit un nou point of interest. Erau tare finuţe, aveam mult de mers şi a dat ascultare logicii mele cum că ar trebui să-mi dea mâna ca să putem înfrunta împreună hârtoapele vieţii de pădure.

Marina era atât de frumoasă încât, atunci când se strâmba, arăta normal. Mă urmărea cu atenţie cum îi spuneam povestea Scumpiţei Roşii adaptată la mediul de pădure aproape virgină. Ca vecina mea de la patru. Ca să nu încapă îndoială, i-am precizat dintru’nceput că eu sunt povestitorul, n-am nicio gară cu lupul şi că la căsuţă o aşteaptă un unchi dinspre bunică. Mă aşteptam să-i fi sădit o frică-două şi să-şi caute adăpost cu capul pe pieptul meu. Abia peste un an a cuprins-o această frică, chiar dacă s-au ivit mai multe prileje cu lupul cel rău şi stirpea lui de neciopliţi. În fond, dacă strigi de prea multe ori “lupu'” nu te mai crede nici ciobanul  care a inventat povestea, darămite o fată educată în procurement de giumbuşlucuri la fiecare pas.

Am ajuns la cabana ei mai pe înserat. A încercat de câteva ori să-şi retragă mâna din mâna mea, care era prea ocupată cu mâna ei, pe motiv că dacă ne vede lupul. Nu ne vedea. Că dacă ne vede pădurarul. N-a ţinut. Că dacă ne vede vreun ursuleţ Panda. A ţinut. Şi-a dat însă seama că eram un sprijin necesar şi a revenit în căuşul palmei mele. Prezentam securitate. N-aveam legitimaţie, dar înainte de marea vânzolelaă toţi eram suspecţi, aşa că a mers pe mâna mea. Din fericire pentru ea, eu stăteam la altă cabană. Când a văzut-o, cabanierul s-a pleznit peste frunte şi i-a mărturisit: ” Don’şoară, bine c-aţi apărut, că eram gata-gata să anunţ Salvamontajul. Ce-i cu domnu’? Nu mai avem locuri, îmi pare rău. V-aş culca la staul, dar noaptea mai tabară lupii şi n-am ghioage destule la cât sunt de flămânzi” .

L-am rugat să se îndepărteze un peek şi să ne lase singuri, mai ales că nu-l puteam înghiţi pentru că îmi dăduse de înţeles că aş fi măgarul turmei. Eram, dar nu era el cel care să-mi atragă subtil atenţia. Mi-a cerut numărul de telefon. Marina. Nu i l-am dat pentru că deja îl pusesem în eşarfă. Atunci, mi l-a dat ea pe al ei. I-am spus noapte bună fără nici măcar gestul de a o săruta pe obraji. Sau pe buze, ca-n codru. Primul gând a fost să mă îndrept spre staul, dar nu aveam perna mea mare de care nu mă desprind în nicio excursie şi nici duşul meu cu hidromasaj de care totuşi mă desprind. Să nu-mi spuneţi gluma aia cu furtunul prea scurt, ca oltenii care n-au trimis căţaua pe Lună că n-ajungea lanţul. E fumată!

Aveam lanternă şi un număr de telefon râvnit de orice bărbat. Pe clar de lună şi susur de izvoare am ajuns şi eu la locul meu. Cabanierul meu, când m-a văzut, s-a pocnit şi ăsta cu palma peste frunte şi mi-a şoptit complice: ” credeam c-ai găsit şi mata o mioară şi înnoptezi acolo cu ea”. Ce aveţi măi cabanierilor, de toţi mă vedeţi măgar între oi? Oi, oi, se eu te pego.

Nici n-am ajuns bine acasă şi am şi luat telefonul la format. Marina locuia într-un orăşel micuţ, cu o comunitate de oameni foarte săritori. Săreau unul la altul ori de câte ori era nevoie. Nu era acasă, dar lăsase vorbă mamei ei că dacă cumva sun, să mă ţină de vorbă până apare ea. Oraşul era aşa de municipiu micuţ că ori de unde se afla, făcea 5 minute pe jos luând pâine şi dând bună dimineaţa la toţi locuitorii. Mi-a admis vizita. Am luat maşina şi am trecut cu rătăcirea mea prin Sibiu, oraş înfrăţit cu salamul. Greşisem major drumul. Cum am intrat în municipiu, m-a întâmpinat o cafeteria de fiţe largi. Grinzile erau din nişte lănteţi groşi şi…

 

Va urma