PRALINA

1610

Încă un capitol, la întâmplare:

PRALINA
Era ziua de cofetărie. M-am îmbrăcat cu uniforma deja consacrată unei astfel de ieşiri: cămaşă albă cu mânecă scurtă şi nişte dunguţe albăstrii, abia perceptibile. Pantalon lung bleumarin, cu manşetă largă, pantofi negri. Papionul bleumarin mi-l potrivea mama, închizându-l la spate într-o cheiţă metalică asemănătoare cu cea de la servieta tatei. Aşteptam de câţiva ani ziua în care să-mi pot închide singur cheiţa, uitându-mă-n oglindă şi sucind buzele aşa cum o văzusem pe Anita că face când îşi prinde clamele în păr. Numai că ea avea buze superb arcuite.
Cofetăria Pralina era o terasă suspendată deasupra unui restaurant. Puteai sta şi în interior, însă peisajul era de sală de şedinţe de Komsomol. Pereţii erau îmbrăcaţi în catifea roşie şi, la distanţe egale, zidarii lipiseră pe verticală, în şabloane de azbest, nişte rame din stucatură pe care le vopsiseră cu bronz auriu. Decor de „Voievodul Ţiganilor”. În aceste ancadramente se aninau tablouri ale unor pictori de brigadă: nişte trandafiri nefiresc de roşii şi schingiuţi în echilibrul lor precar din glastra cu basoreliefuri cu peşti verzi, un tractor cu ţeava de eşapament în sus trăindu-şi stingher pauza de masă, un ţăran pe ogor fiind probabil prea greu de prins şi pictat. Tabloul la care Anita ar fi lăcrimat dacă i s-ar fi permis, era un câine c-o raţă în gură al cărei gât atârna plin de sângele alicelor care nu se vedeau. Tot acest peisaj grotesc, cu încărcătură dezolantă şi picturi naive, nu te îmbia de fel să intri să vezi vitrina cu prăjituri. Un client fidel trebuia să le ştie pe de rost după denumire.
Părinţii m-au rugat să-i anunţ pe Anita şi Tudor, ca de-un obicei de sfârşit de săptămână. Tudor era la peşte. Am bătut la uşa Anitei. Normal că mi s-a pus piedică în a intra. Mama ei încă nu terminase de călcat rochiţa de cofetărie. M-am dus s-o aştept pe banca de sub nuc atent să nu care cumva să boţesc cămaşa şi pantalonii. Maronne se uita rugătoare s-o iau în braţe. Cu siguranţă petele albe din blăniţa ei mi-ar fi umplut pantalonii de păr, aşa că i-am explicat că dacă vine la mine cu o perie, atunci am s-o iau în braţe. Era spre seară. Pupilele începuseră să i se întregească în rotundul lor consacrat încă de pe vremea Egiptului antic. Se vedea că înţelege ce-i spun şi, din când în când, lăsa capul în jos regretând că nu poate depăşi handicapul comunicării om-animal: „peria de haine e sus pe cuier şi nu ajung, na!”
A apărut Anita. Deşi cunoscută, rochia era mereu o încântare pe trupul ei. Puţin decoltată, mâneci scurte, bufante ca ale halebardierilor de la castel şi terminate pe braţ cu o bentiţă îngustă încheiată la partea neexpusă cu doi năsturei albi. Aceeaşi năsturei încheiau şi despitecătura spatelui, dar erau mascaţi fiecare de câte un papion din materialul rochiţei. Nu văzusem niciodată năstureii de dedesubt. Doar din povestite…Părul era prins cuminte pe după urechi cu nişte clame cu câte o margaretă minusculă emailată. Orbitor de frumoasă şi diafană.
Ţinea ascunsă la spate o perie de haine. Am luat-o în braţe. Pe Maronne. Pe Anita, în ciuda impulsului irezistibil, nu se făcea, din două motive: unul era că îi şifonam rochiţa, iar celălat, deşi eram foarte agreat la curte, mamă-sa ne privea pe geam pe după perdea şi bănuiesc că ne cântărea după gesturi cam cât de departe înaintasem pe cărarea consacrată a adolescenţei.
Am luat-o ostentativ doar de mână şi am ieşit pe poartă. Părinţii mei, gătiţi ca pentru ieşiri în Centru, ne aşteptau vizavi. Anita s-a smuls de lângă mine şi a dat să treacă strada. Singura maşină din oraş, o Pobedă de la Sfatul Popular, venea în viteza maximă de atunci şi în fumul înălţător tot de atunci. Am cuprins-o degrabă pe Anita pe după talie. Era prima mea cuprindere. De atunci, această talie feminină mi-a marcat toată viaţa câmpul vizual, dar şi cel al îmbrăţişărilor de taină.
Înainte de a se desprinde din strânsoarea mea, Anita a zăbovit cam multişor peste timpul regulamentar de joc, după părerea mea, dar mai ales a părinţilor mei. Mi-a zâmbit cald, emoţionată. Cred că înadins îmi planificase palpitaţiile.
Mergeam amândoi cu câţiva paşi în faţa părinţilor şi din când în când ne uitam înapoi. Mama îl luase pe tata la braţ şi zâmbeau amândoi. Acelaşi zâmbet ca la serbarea de sfârşit de an, unde Arhimede era Bestia, Anita, Frumoasa, iar eu deveneam din Arhimede, un prinţ şi mai apoi, în anul următor, directorul Operei din „Fantoma de la Operă”. Urmărindu-l pe Erik, personajul malefic, prin toate catacombele Operei Garnier din Paris, constat cu surprindere că plicul cu bani dispare din loja numărul 5, dar erau bani de scenă, falşi. Atât îmi mai amintesc. Aaa, ba da, şi vocea Anitei care cânta atât de frumos tema cântecului Christinei…
Locurile la cofetărie erau pe apucate. Anita şi cu mine eram sprinteiorii grupului. Când subreta/ subretul cu fustă, sau respectiv pantalon negru, scoteau un carneţel cu bonuri date peste cap, ne înfiinţam lângă masa potenţial disponibilă şi cream acea situaţie repetabilă şi penibilă, când lângă masa noastră se iţea un alt copil de îndată ce tata îl chema cu un mic semn pe subret ca să ne arate nota.
Am ştiut de acasă ce comand: un parfait. Şi Anita, de fiecare dată comanda acelaşi lucru. Venea ca o cărămidă pentru casa păpuşilor, paralelipipedic, învelit în poleială. Trebuia întors pe burtă ca să ţi se dezvăluie cheutoarea cu triunghiuri ca de plicuri venite cu dragoste de la mare sau de pe front. Îmi plăceau tare mult aşchiile de ciocolată din interior. O aud pe Anita:
– Mie nu-mi place ciocolata zdrobită. Imi pare că sufletul ciocolatei, în esenţa lui, este sfâşiat şi aruncat la groapa cu lei, nişte mărunţişuri căzute de pe masa unui festin al zânelor. Ciocolata este menită a fi privită ca tabletă de sine stătătoare pe noptieră, din care să rupi câte un pătrăţel între capitolele unei cărţi captivante. Să amesteci petalele cuvintelor cu savoarea celui mai dulce experiment inventat de om.
E clar! Citise din cărţile cu reţete ale marilor cofetari belgieni. A luat doar o linguriţă din parfait şi restul mi l-a întins mie cu un zâmbet complice. Nu înţelegeam niciodată de ce persevera să comande parfait, când sfărâmâturile îi prejudiciau imaginea unei ciocolate în formele sale consacrate.
Aşteptam lămuriri din partea mamei, pe care acasă, în timp ce-mi desfăcea papionul, le-am înţeles având claritatea unui scafandru care iese din peşteră:
– Alin, fata asta te iubeşte. Un băiat, când iubeşte, aleargă buimac printre cuvinte care nu-i vin lesne, se împiedică cu buchetul de flori în mână, scapă de muşte invizibile, totul fiind atât de evident încât şi o balenă ar înţelege cine şi de ce îl mână spre un astfel de comportament. Fetele sunt mai discrete, prin gesturi gingaşe, aparent nevinovate, sau fără noimă evidentă, transmit semnale subliminale, doar-doar s-o auzi un poc micuţ înainte ca bomba să explodeze şi să pricepeţi şi voi ceva. Ştiu asta, pentru că şi eu cu tatăl tău la fel am făcut.