Ştafeta 3

10) Dacă ar fi să ai o afacere, ce-ai deschide?

Prima dată aş deschide o sticlă cu licoare de Glasgow. Aşa vin ideile. Mai ales în doi.
Am văzut azi nişte triunghiuri din oţel beton striat, sudate între ele cu lonjeroane cam de 800 mm. Când eram mic, Tataie construia aşa ceva din lemn şi în crucea de sus punea buştenii şi-i tăia cu fierăstrăul. Mă coopta şi pe mine la tras-împins de mâner, numai că eu executam mişcarea împins-tras şi, deşi îl încurcam, mă simţeam important şi cu muşchii săltaţi. Tataie îi spunea acestei instalaţii “capră”. Doar ce-mi zicea să aduc capra lângă mormanul de rumeguş de ieri şi eu o şi târam din magazie pân’afar’. O ferea de ploaie Tataie, ca să nu se caţere putregaiul pe ea şi să-mi cadă cumva buşteanul pe picioare. Când mormanul îmi acoperea sandalele, îl strângeam în saci şi-l turnam peste un ceaun cu clei topit. Apoi, turnam conţinutul în nişte forme de fontă unse cu motorină ca să nu se lipească. Când se răceau, ieşeau nişte bazaconii sub formă de ouă pe care Tataie le arunca iarna în godin. Mirosul de clei de oase ars îmi stăruie şi azi în urechi. Eu le numeam “ouă de capră stricate”. Mama le-a alungat din  casă când a văzut că şi eu şi fratele meu tuşeasm măgăreşte. Tusea era simulată, dar tot n-am scăpat de nesuferitul de “Sirocol”. Dacă tot zăceau prin curte inerte şi nefolositoare, am zis să facem o faptă bună. Am împachetat câteva în poleială de “Cavit9”, bine netezită cu unghia şi le-am legat nişte jurubiţe roşii cu fundiţă. Cutia de cadou i-am dus-o babeidracu care avea cireşul din capul străzii şi din care nu ne lăsa nici pe noi să mâncăm, dar nici nu putea să-l culeagă. Doar ciorile se felictau pentru decizia hârcii. N-am stat la desfăcut pentru că avea reteveiul de păzit cireşele lângă ea, dar nici nu cred c-a gustat din ele. În schimb, Geluţa, prietena noastră de joacă, ne-a spus că nu ştie ce-a gătit babadracu ieri la plita din curte, dar mirosea până la ei în casă.
Quatrepieds-urile astea din oţel beton, pe care le-am văzut  înşirate la o oarece distanţă una de alta, în locuri de parcare care trebuiau lăsate libere, sunt legate între ele cu fâşii de plastic transparent, probabil de la apărători de muşte dezmembrate (muştele întregi, apărătorile smulse din uşa frizeriei de vreun bramburit). Când adie vântul, fâşiile flutură zălog de legământ şi-ţi atrag atenţia, fiind în mişcare, că “aici nu-i loc de parcare, băi boule” zis cu accent moale numai pe “parcare” de un bodyguard echipat cu spray cu ceapă. Quatrepieds-urile, în amintirea lui Tataie, le-aş numi capre şi aş întocmi un proiect de execuţie şi un buget de venituri şi cheltuieli pentru a avea acces la fonduri europene. Un mic atelier de început, cu 4000 de muncitori care să fabrice capre STAS 9001, toate aceeaşi dimensiune şi vopsite în negru. Aş avea o marcă înregistrată “capra neagră”, cu străzi pline de astfel de creaturi care ar garnisi capitala şi de ce nu, planeta. Exportul de  ieduţi la arabi ar fi surclasat de exportul de capre negre în ţările super dezvoltate din grupul G20. Nu cred că nişte gimmieck-uri cum ar fi un şir de led-uri şi un senzor chinezesc care să declanşeze un difuzor piezzo şi care la apropierea unui autovehicul venetic să rostească cu dicţie: “don’t park here, you bloody bastard!”, ar putea ridica semnificativ preţul. Aspectul mai puţin plăcut în Bucureşti ar fi că ele trebuie fixate în carosabil cu prezoane şi lanţ, în caz contrar, centrele de achiziţie ar fi pline de capre negre. O nouă specie de ciobani şi-ar vinde zilnic turma şi noi palate cu turnuleţe ar invada periferia.

11) Povestiţi cu cuvintele dv. ” radical din 4″.

Eram în clasă patru elevi mai cu năzbâtiile la zi.  Ne alegeam între noi orele la care să chiulim în funcţie de note. Ne adunam notele şi făceam media. Dacă ieşea peste 9, atunci tăiete băiete!  Singura excepţie era Muzica. Profesoara era prea tânără şi prea atrăgătoare ca să ne potrivim noi, patru măgari cu vocile în schimbare, să cântăm acaplela la cot cu ea. Ne spunea “cei patru călugări panglicari”. Aveam voci frumoase, dar se dereglau de la o oră la alta şi chiţăiau fetele din fundul clasei. Tânăra îndrumătoare pufnea şi ea, înjosirea, privită pe geam de alte clase, era la treapta de beci, ori noi, care aveam mândria şcolii dobândită cu eforturi mari şi cu note de trecere la Purtare, nu era chip să ne facem de ciocolată. Pe scurt, cu cuvintele mele: chiuleam în cvartet. Veneam numai la solfegiat la tablă şi recunoscut nota scoasă de un alt măgar care era în voce în minutele acelea.

Tânăra profesoară avea părul lung, ondulat, iar vântul i-l aducea mereu pe obraji. Aş fi fost tentat ca la cea mai mică adiere să gonesc şuviţele rebele şi să i le aşez frumos la locul lor, nu înainte de a-i atinge, ca din întâmplare, pomeţii întinşi ca o piersică, dar şi a-i simţi îndeaproape zâmbetul unic şi ironic. Când scria la tablă, sau se mai întâmpla să meargă înaintea mea prin clasă, sau o dată chiar pe Victoriei, talia miiică-mică i se citea nesperat/disperat de bine. Această postură îmi dădea dreptul la studiu, pe care nu aş fi crezut că-l pot avea la o vârstă atât de fragedă. Frunte înaltă, de firmă, buzele roşii, frumos conturate şi suspectate a fi dulci, genunchii cu două clase peste cei de pe coperte, toate alcătuiau o făptură căreia i-ai fi cerut ID-ul de Mess dacă ar fi existat această facilitate. Cânta frumos, dar numai d’astea: “De-ai fi tu salcie la mâl”, ” Căzuta noastră”, “La cabana Trei Prazi”, “Mai vino-n gara noastră, Gică”, “Aţucando a Te”. Eu le-am pocit, mea culpa! Ea cântă serios şi cu toate cuvintele. Cinste ei!

Cvartetul a hotărât să o invităm la o cofetărie unde se făceau amandine doldora de sirop şi să-i cântăm acolo “O sole mio”. Tânăra şi ravissanta profesoară a acceptat, urmând ca această experienţă să se constituie într-un atelier de cimentare a cunoştinţelor extra-şcolare. În preziua zilei, am luat bicicleta şi m-am dus acasă la călugări pentru a-i anunţa amânarea atelierului pe săptămâna viitoare. Eram singur în cofetărie. A intrat domnişoara profesoară, cu un diapazon în mâna stângă şi o umbrelă cu buline verzi, nuanţă identică cu ochii ei. Un gând, mai mult amintire, m-a străfulgerat cu tot cu lumină. Mi-am căutat odată o umbrelă cu buline căprui ca ale mele. M-am lăsat. Tot verzi ca ale ei sunt mai de soi.

S-a uitat uimită la ceas. A crezut că venise prea devreme. M-am sculat să-i sărut mâna şi să-i scuz pe ceilalţi panglicari. Paharul cu apă s-a emoţionat şi a plecat înspre podea. În spirit de solidaritate, linguriţa s-a dus după el, iar amandinele cofetăriţei n-au rezistat impactului cu mâna mea şi arătau călcate de marfar. Mă felicitam că panglicarii nu fuseseră cu mine la acest atelier ca să poată sesiza cât am fost eu de radical din 4.

 

 

Ştafeta 2

Am promis să continui a doua zi. Ştiu, nu mă mai apostrofaţi şi voi! M-am pudrat destul cu regretele promisiunii neţinute…

7) Ce faci când altul îţi mănâncă timpul?

Bine zis “altul”. Unul ca ăsta este programat să-mi irosească secundele cu orele. Oare “nu aş vrea să închiriez un dispenser de apă plată gratis?”. Singura cerinţă este să am un consum zilnic de 15 litri/persoană. Într-o lună îmi fac eleşteu cu broaşte. În burtă.
Tot un “altul” îmi propune să investesc la Bursa de la New York, într-o  firmă care deţine gheţari la Cercul Polar de Nord. Ăla de Sud e-n faliment. În câţiva zeci de ani, mi se garantează pe onoarea lui, că nepoţii mei vor fi miliardari dacă eu  mizez de pe acum pe încălzirea globală din cauza căreia sunt răcit azi.
“Altul” îmi oferă un card gratis la Marriott ca să mănânc în fiecare zi micul dejun. Condiţiile ar fi: numai între orele 6:00 şi 6:07 şi să-mi plătesc prânzul şi cina indiferent dacă îi frecventez sau nu. A, şi 500 gr. caviar este obligatoriu a fi consumat zlnic, cu scobitoarea.
Este complet diferit când mă abordează o “numele meu este Hannelore Nestor şi aş vrea să vă propun…”, “Propuneţi-mi!”, zic, “… să cumpăraţi o garsonieră în complexul rezidenţial Too Much”. Vocea este plăcută, melodioasă şi mă interesează garsoniera. Eu am trăiri frumoase într-o garsonieră pentru că nu prea are unde să se pitească şi chiar dacă ar avea o trapă ascunsă, până la urmă, tot ar scăpa intenţionat mărgelele. Vocea Hannelorei nu m-a înşelat, este conformă chipului, dar mi-l dă pe Culiţă să mă conducă la garsonieră. Bineînţeles că nu mi-a plăcut amplasamentul, mărimea şi nici numele complexului. Bună ziua, Culiţă!

8)Brodaţi pe tema “în sfârşit, savanţii au aflat ce vrea femeia, dar aceasta s-a răzgândit”

Ana avea o cosiţă blondă, împletită destoinic de maică-sa, în fiecare dimineaţă, înainte de a merge la şcoală. Uneori trecea să mă ia şi pe mine, declarându-i oficial într-o zi că eu sufeream de amenzi de memorie şi nu îmi mai aduceam aminte drumul către şcoală, iar pentru că avea mâna caldă, nici drumul înapoi spre casă. Era primăvară, feromonii îmboboceau sub privirile galeşe ale Anuţei. O gărgăriţă cu buline a aterizat pe heliportul special amenajat pe fruntea mea  şi a început să coboare spre vârful nasului. Cred că mă uitam cruciş ca în desenele animate pentru că Anuţa a scos un vaiet scurt şi mi-a fluturat măinile prin faţa ochilor. A vrut să vadă dacă sunt întreg. La minte. Cu două degeţele, unul cu ojă, unul fără, a acostat gărgăriţa şi i-a rostit incantaţia cunoscută: “Gărgăriţă, gărgărea, unde vei zbura, acolo mă voi mărita”. Gărgăriţa, cu siguranţă femelă, stătea indecisă în palma Anuţei, ajungea până la prăpastia degetelor şi iar se întorcea pe linia vieţii. Eu, cap limpede, am constatat că întârziam, aşa că am iniţiat un uşor curent suflant dispre Miazăzi. Gărgăriţa a înţeles aluzia mea suflantă, a ridicat vreo unşpe picioruşe şi a pornit-o ca o torpilă spre stiva de lemne. Atâta hotărâre, rar mi-a fost dat să văd. S-a aşezat pe un buştean, încă în coajă, care era cel mai răsărit dintre toate loazbele. Dacă nu am fi fost în întârziere, aş fi urcat-o pe Ana pe buştean şi, în genunchi, i-aş fi cerut prietenia.
Am întâlnit-o recent. Ana nu s-a măritat pe buştean. De fapt, se răzgândise de prea multe ori după ce mă cunoscuse pe mine. Copil nemintos! Nu am fi putut să lipsim de la prima oră? Era Limba Rusă…

9) Interpretaţi proverbul “Fiecăruia îi place să audă adevărul, dar numai despre alţii”

Se ia un laptop şi, în primul rând, se şterge pentru totdeauna pleonasmul “adevărul adevărat”, atât de vehiculat pe mare şi pe uscat, precum “periplu” care este numai pe mare şi nu ” Culiţă, în periplul său prin birturi…”
“Cine cu cine trăieşte” este un sport de Olimpiada Internaţională a Adevărului. Toată lumea ştie adevărul, numai soţia nu, despre care, la rândul ei, se ştie un adevăr aproape similar şi de gen opus, dar la ea în firmă.
Am să relatez o păţanie adevărată, doar numele sunt schimbate din respect faţă de telespectatori.
Maricica, să zicem, este măritată cu Costeluş. Ea este contabilă la o firmă şi are o bucurie ascunsă la Pandele, cu cinci ani mai în vârstă, bărbat bine, cu barba deasă şi care lucrează la Financiar. Pandele pleacă să-şi vadă mama care locuia la Giurgiu, lângă fosta fabrică de harnaşamente pentru călărie. Firma deţinea şi o filială la Giurgiu care avea nevoie de o aducere la zi a contabilităţii. Maricica se oferă să desluşească iţele contabilităţii care încurca temeinic bilanţurile firmei mamă din Bucureşti. Casa părintească a lui Pandele i-a fost retrocedată. Avea vreo 7 camere, plus acareturi, curte mare. Mama lui se retrăsese într-o cameră în care-şi petrecuse o bună parte din viaţă, alături de cel plecat de curând de pe astă lume. Pandele venea periodic la Giurgiu să îngrijească de gospodărie şi s-o mai aline pe mama lui de când rămăsese singură în ditamai căsoiul.
Ne mutăm acum la Costeluş, care se aprovizionase cu şampanie, sardele şi gata-preparatele de soi, multe şi cu sos, care trebuiau  să vadă doar un minut microundele. Un telefon şi Fifi trebuia să sosească şi să sune la interfon. “Fifi, îţi dau eu banii de taxi, tu doar vino!”. Aşaaa, toate vizoarele vecinilor de palier erau acoperite cu leucoplast, Fifi trebuia să ia liftul şi să coboare cu un etaj mai sus, să fi lăsat tocurile acasă şi să coboare cătinel cu balerinii antiderapanţi şi silenţioşi. “Fifi, ce frumoasă eşti azi!”. Fraza standard internaţional cu intrare pe sub piele.
Sar peste sardele şi şampanie şi ne îndreptăm înspre dormitor tuspatru: eu virtual, Costeluş cu Fifi şi soacra lui Costeluş care avea cheie şi care venise să-i gătească ceva “sărmanului Costeluş, că fii-mea e plecată de ieri şi nu se gândeşte la băiatul ăsta care piere de foame”. Eu priveam virtual scena, Costeluş era ca o loazbă dărâmată de furtună, Fifi nu-şi găsea niciun veşmânt pentru că le lăsase pe toate în sufragerie printre sardele, doar soacra ce-a mai scos un sunet ca de sirenă de vapor ce acostează. A căutat telefonul mobil în poşetă. Tremura şi nu mai nimerea numerele. Într-un moment de luciditate şi-a adus aminte de speed-dial şi a apăsat lung pe “2”. Răspunde în sfârşit Maricica, care era la faza premergătoare şi consuma, ce coincidenţă, sardele şi şampanie într-un neglije uşor desfăcut până la gât. Două voci la polul opus: vocea mamei disperată, cu sughiţuri şi foarte pe înalte, comparativ cu vocea Maricicăi calmă, aproape cântată şi cu un pregnant “e” deschis:
– Mamă, nu mai fi aşa panicată, Costeluş este bărbat şi-i înţeleg dorinţele.
De după cortină, s-a auzit foarte desluşit glasul lui Pandele:
– Maricica, eşti tot ce mi-am dorit. Colonia pe care mi-ai adus-o este exact ceea ce căutam de mult şi nu-i ştiam marca. Vrei să o simţi şi tu mai de aproape?
Mama Maricicăi s-a uitat la telefon. Era numărul Maricicăi, nu nimerise în altă parte.
– Bine Maricica dragă, dacă tu zici aşa…
Şi pentru că tot venise cu paporniţele din piaţă, era şi păcat să nu le gătească o ciorbiţă de fasole şi nişte tăiţei cu varză călită. Costeluş şi Fifi au strâns dezmăţul din sufragerie şi au adus la spălat tacâmurile şi paharele de şampanie. Mai rămăsese nişte şampanie pe care mama soacră a dat-o peste cap cu sticla. În fond, sărbătorea şi ea bunadispoziţia fiicei ei. Ce mult contează într-o căsnicie solidă!
La plecare, i-a sfătuit să lase mâncarea afară, să pună oalele în frigider după ce s-au răcit şi să-i lase şi Maricicăi nişte tăiţei “că-i moartă după ei, mânca-o-ar mama!”. L-a pupat pe Costel şi “hai Fifi, vino să te pup şi pe tine, că văd că-mi faci ginerele să zâmbească!”
Costel mai avea vlagă doar de-un “bună seara”. L-a ajutat Fifi să se prăvălească în dormitor…
Acesta este un adevăr povestit de o rudă de la ţară a Fifiei. Nu bag mâna în foc decât pentru Fifi, care a asistat la povestire şi se uita la mine cu nişte ochi de sardea.

10) Gata?

Nici nu mă gândesc. Mai urmează…

 

Tnuva slim

 

Îmi place tare reclama asta. Aş consuma toată ziua “Tnuva slim”, iar rochia navy are o talie de-aş ţine-o tot într-o dănţuială lentă.

Ştafeta 1

Mătasea ei

Încep leapşa mea cu o întrebare adresată unor tontuţe care extrag bilete de papagal la concursurile de frumuseţe din acest Univers:

1) Dacă ar sta în puterea ta să faci o lume mai bună, ce-ai întreprinde?

În primul rând, Miss Ukraina n-ar înţelege întrebarea şi ar cere să mai extragă un bilet pentru nota 5. În schimb, eu fiind în juriu, aş răspunde în locul ei, spunându-i că voi analiza situaţia hors-concurs cu ea, într-o mică sală de conferinţe, pe laptopul meu şi pe muzica mea. Ca să fac o lume mai bună, ar trebui să strâng toate bunele de pe întinsul continentelor locuite, să le aliniez şi să le dau bunilor şi bravilor mei bărbaţi, care să le apere de nebunii detonatori de cămine. La mângâierea tâmplelor cu ambele mâini, numai cuplurilor predestinate o să le răsune “Marşul Nupţial”, la ceilalţi, o să le răsune Florin Salam şi-un ţambal c-o coardă lipsă. De unde să ştie Miss Ukraina subtilităţile astea fără nişte lecţii de conduită la linia gri de demarcaţie între lege şi tocmeală?

2) Dacă ar fi să te împăunezi cu cineva la o serată, cu cine te-ai împopoţona?

Charlize Theron? Neah! E prea frumoasă pentru gustul meu. Am eu pe cineva, dar nu i-aş spune pentru că s-ar împopoţona ea cu mine şi eu aş rămâne de păun. La cât sunt de timid aş vărsa intenţionat şampania  pe rochia ei ca s-o uscăm la mine acasă. Şi cu icrele negre mi-ar merge, dar ălea ies mai greu şi ar trebui să stea câteva zile la uscat, numai în corset. Copcile sunt un dezmăţ înfrânt la intrarea în sclavia lor, dar odată dezlănţuite, nu mai rămân decăt două veşminte râvnite deopotrivă de “Impărat şi Proletar” cu tot cu Eminescu.

3) Neonul este gaz sau tub?

Dacă era tub n-ar fi încăput în Tabelul periodic al lui Mendeleev, paradoxal însă, la mine-i tub şi se arde mereu, deşi mi-au garantat că-i gaz inert, cel mai inert după gazul care-mi vine mie de la ruşi. Este primul în Tabelul meu de cumpărături, spre disperarea Ilincăi care bănuieşte că eu îl ard, folosindu-l intensiv spre a vă scrie noaptea, vouă, iubitelor mele cititori.

4) Ai colecţionat vreodată timbre?

Când mi s-a întâmplat să fiu mic, i-am scris odată Elenei din Troia. Eram convins că trăieşte kala efharisto (bine mersi), doar ce-o văzusem în film, numai că grecii mi-au redirijat scrisoarea la Moş Crăciun şi am primit un clasor cu timbre. Am avut şi-un timbru cap de bou. Era decupat dintr-o poză cu prietenul lui Tataie care-l târa mereu la bodegă. Clasorul l-am completat cu timbre pe serii, colonii, ţări şi când a fost gata, l-am dat la schimb pe un vaporaş cu elice. Acesta a rămas înţepenit în mijlocul eleşteului, în mătasea broaştei şi din mai multe pietre, una l-a nimerit, ocazie cu care am aflat că nu era submarin deloc. M-am întors acasă fără clasor, fără vaporaş şi fără prăjituri o săptămână. De atunci, m-am ales cu o frustrare: aş mânca baclavale în dracii ăi mari, numai că dracii mici sunt mulţi şi puternici.

5) Cine deţine telecomanda?

Eu. Când Ilinca nu-i acasă. Telenovelele sud-americane au mereu ca tartor al stupidităţii un individ care se maimuţăreşte şi ţine mâinile ca în “Lacul lebedelor”, mai concret, ca lebăda din dreapta. Personajul principal vorbeşte singur, tare şi apăsat, dar nu e vocea lui, e gândul care-l răscoleşte ” cum după o sticlă de tequila, a ieşit o fată aşa frumoasă, tocmai cu proprietara moşiei?”. Telenovelele sunt bune la gătit, în bucătărie, pentru că dacă dă oala în foc, până curăţă Ilinca, aia de pe ecran rămâne embarazada şi tot se înţelege cum.  Din acest motiv, mi-am cumpărat un televizor numai cu muzică şi nu stă în bucătărie, dar stă pe masa din grădină şi face karaoke cu mine.

6) Ştii numele celor 7 pitici?

Piticii nu  m-au pasionat nici în grădina castelelor cu turnuleţe. Mai mult mi-au atras atenţia Albele ca Zăpezile. Am încercat întotdeauna să le extrag merele cu un sărut şi în majoritatea cazurilor erau mere tinere, pârguite, la o întindere de braţ faţă de dorinţa mea. Hai ho, hai ho şi uite aşa străbăteam poteci pe calul meu şi pe muzica mea.

Este târziu în dimineaţă, dar mâine sper să continui. Până atunci, cine vrea, poate lua leapşa aşa.