Ştafeta 4


...voi oamenii.

12) Ai nervii tari?

Nervii mei sunt tăiţei de casă de la atăta călcat pe ei. Şi asta numai în fiecare zi. Şirul de maşini este lung şi dă din coada-i de dragon. Mă uit în oglinda retrovizoare şi mă sperii cum şerpuieşte ameninţător. Se hrăneşte cu semafoare. Este ora lui de masă şi semafoarele se lasă greu. Sunt înverzite la început, se pârguiesc repede şi când se coc, atunci apare un IMS de două sute de mii de euro care-l înghite. Trece printre claxoanele celor de pe sensul perpendicular şi nişte vorbe urâte şi mute se citesc din maşinile cu aer condiţionat. Acest dragon are însă un naş. Este semaforul pietonului, cel care retează elanul cailor putere doar cu un butonel, tot aşa cum o femeie ridică tensiunea centrală doar cu un zâmbet ironic.

Trotuarele sunt aproape pustii şi totuşi se găseşte un pieton care să se ceară dincolo. Apasă butonul cu cotul. În mâini are o droaie de sacoşe mari din care ies nişte cozi de ceapă. E verde pentru el. Şi ceapa şi semaforul. Clătinat, ca orice pensionar, pune nesigur piciorul pe zebră. Se opreşte puţin, de parcă îşi aduce aminte că n-a închis gazul. Caută în sacoşa verde. Nu găseşte. Le pune pe toate pe jos, îşi vâră mâinile până la coate şi se uită în sus, ca şi cum s-ar spăla de păcate în apa Iordanului. Scoate o merdenea şi o înveleşte în batista mototolită din buzunar. Muşcă din ea, aşa cum muşca în tinereţe cu dinţii nu cu gingiile de acum. Uite-l măi c-o scapă pe zebră! Se uită mirat la poala-n brâu de pe jos, o ridică, o suflă şi o înveleşte din nou, grijuliu, în batista grejulie. Toţi participanţii la trafic au sperat c-o duce câinelui, dar pe el, foamea îl chinuia mai tare decât teama. S-a uitat triumfător spre noi. Ce sentiment înălţător! Doar c-o simplă apăsare de buton să controlezi atâţia potentaţi şi să fii mărunţel pe buzele tuturor.  Şi ce? Era pe o pistă care îi era hărăzită de regulile rutiere. O moştenise de la maică-sa. Era pe pista mă-sii.

Era verde pentru noi. Moş Tăgârţă trecuse de mine, dar încă mai zăbovea în calea celor din stânga mea, sau din dreapta mea cum te uiţi la Arcul de Triumf. Zăboveam şi eu, curios fiind de reacţia şoferilor pe care-i împiedica. În oglinda retrovizoare văd un Renault negru care mă semnaliza cu farurile. Era presată de timp. A pornit trecând ca o nălucă pe lângă mine. Era ea, aleasa, dintre sute de alte alese. Hai, sute nu! Exagerez! Sute de mii, după câte-mi pune ea în spinare.

13) Explicaţi proverbul “capul plecat sabia nu-l taie”

Dacă sunt mai mereu plecat cu capul, normal că sabia nu mă găseşte, dar nici că m-ar tăia capul la subtilităţi. Sunt direct, fără ocolişuri, aşa cum am fost într-o zi în cafeneaua din colţul străzii. Era într-o vineri, într-un an. I-am comandat băiatului o cafea, fără să uit să-i arăt un deget culcat. Ştia el că atât trebuia să fie spuma şi încă pe atât, Hennessy. Am deschis o carte şi nu-mi venea să cred. Mamaie îmi furase învelitoarea de plastic de la cartea mea ” Capitalul” de Marx şi o pusese pe cartea ei, “Profesionştii gherghefului”. Aşa protejez eu cărţile pe care le citesc. Şi pe plăji streine le ţin în învelitoare, să nu se prindă că-s român. Să zică francezul că sunt australian. Chiar am faţă de australian. Aborigen cu arc şi săgeţi. Pentru voi, iubitele mele cititori.

Dacă tot eram cu nervii tăiţei de casă, am zis să citesc ceva din ea când, la masa de alături, s-a aşezat un cuplu. El era un bărbat din mulţimea nr. 1. Ea era o fată din mulţimea mică, de elită, cu ecuson de clasă albastră, neîngăduită plebei. Fruntea lată, bombată, era izvorul cuvintelor multe şi repezi. Mâinile se arcuiau din încheieturile subţiri şi însoţeau în mod elegant logica ei, dar în mod vădit îl buimăceau pe interlocutor care, deja se uita cruciş. L-am chemat pe băiatul dedicat acelui sector de mese:

– Te du te rog acum şi pregăteşte o cafea d’asta bună pentru domnişoara de la masa de alături. Mergi la cofetăria de vizavi şi ia o amandină însiropată. Dacă n-are destul sirop, ia de aici mai mulţi bani şi dă-i cofetăresei. Spune-i să încline tava şi să culeagă siropul cu linguriţa şi să-l prelingă binişor peste amandină. S-o lase să se scalde în sirop ca să-şi tragă singură, până la saturaţie. Măi, ai înţeles? Vino p’ormă cu cafeaua şi cu amandina, aşează-le binişor pe masa lor şi arată-mă apoi cu degetul. Nu-i frumos, da’ tu n-ai educaţia mea, aşa că la tine merge.

Pentru câteva clipe, m-am gândit la Odille. Şi ei îi plac amandinele.

Peste câteva minute, o amandină mare şi o cafea stăteau cu frişca în sus. S-au uitat unii la alţii şi apoi la băiat care le arăta cu degetul cap-compas sud-vest, spre mine. Barbatul din mulţimea nr.1 s-a ridicat şi a pornit-o spre sud-vest, ca Magellan, cu sabia scoasă ameninţător spre băştinaşii care-i strigau de pe ţărm “alunga te” şi făceau aşa din mâini. Se mişca la ralanti. Am avut timp să născocesc ceva rapid: “Sunt pentru tine, puiuţ!”- i-am zis, iar pentru a-i sublinia înclinaţia, am scos repede învelitoarea cărţii, lăsând titlul la vedere. Un zâmbet larg s-a declanşat concomitent cu un făcut cu ochiul. Aşa cum se îngemănează diafragma cu blitzul. Am profitat de nemărginita lui fericire că mă întâlnise. Am netezit un şerveţel şi i-am dat numărul de telefon de la deranjamente butelii şi m-am semnat Alonso Leveque. Trepida şi-şi agita mânuţele cu degetele răsfirate a la Spărgătorul de Nuci. A sărutat aerul de deasupra mea şi i-a făcut semn să coboare ca o ploicică. A luat şerveţelul şi mi-a făcut bye-bye. L-am urmărit cum s-a urcat în maşina sa fucsia şi a plecat cântând din trombă.

Fără să aştept invitaţie specială, m-am repezit în amandina trimisă de mine şi am luat o linguriţă plină din ea. Era de rău dacă n-aş fi făcut-o. Fata din mulţimea mică devenise statuie. M-a întrebat ce i-am scris pe şerveţel găliganului de am scăpat aşa de repede. O cheamă Iris. Are un iris verde şi celălalt la fel. Este studentă la drept. Imi întinde paharul cu apă. Îl vărs conform reţetei. Mă întreabă de ce mă fâstâcesc în faţa ei, iar în faţa cunoştinţei care a plecat mai devreme am rămas aşa de dezinvolt. Îi răspund că pentru el nu mă animă niciun sentiment, dar pentru ea, mă animă unul. Râde. Răsună ceainicul de pe aragaz. Are un râs cuceritor care o cocoaţă sus pe redută, acolo unde şi-a şi înfipt steagul. Deapănă replici amuzante, inteligente, stârnite de timiditatea mea. Priveşte spre orizontul zugrăvit pe peretele din dreapta şi deodată se întoarce spre mine să mă surprindă privind-o. Intuieşte mirarea mea: ” Vasile este doar o cunoştinţă. L-am luat pe post de apărător impunător. Aveam chef  să ies în oraş la un ceai şi nu am vrut să ies singură”.  Privirea mi-a alunecat spre glezna subţire, semn al distincţiei. Pantofii verzi, cu toc înalt, îi subliniau întreaga formă longilină a corpului. N-aş fi sfătuit-o să poarte vreodată balerini.. Mă uitam admirativ cum dispărea amandina. Buzele ei înveleau linguriţa şi zâmbeau în acelapi timp. “Ce-i?- m-a întrebat. “Nimic- zic- aş fi dorit să ştiu cât de miraculos ar fi să fiu linguriţă”.

“Domnule Linguriţă, mai ai răbdare ceva vreme şi eu îţi voi oferi acest titlu nobiliar. Până atunci, eşti domnul Polonic”.

Mi-a scris numărul pe un şerveţel. Vorbesc din când în când cu numărul. Nu sunt încă Linguriţă. Nu sunt de talia ei azi. Poate mâine…

Am văzut că dacă eşti plecat cu capul, sabia se urcă în maşina fucsia şi dispare etern.

Era într-o vineri după-amiază, într-un an…