search
top


Un telefon. Roz.

Cum se scoală orăşeanul într-o zi senină de sâmbătă, cu un soare foc şi pară?  Cum zicea bunică-mea: “lasă-l mamae să ardă, se ne mai încălzim şi noi ciolanele astea bătrâne  măcar cât trăiesc eu,voi şi copiii voştri”  Cam  pentru 4 generaţii se ruga Mamae să ajungă soarele: bunicii, parinţii, noi şi copiii noştri. Sunt 4, am văzut eu bine!

Păi cum se scoală ?  Se scoală, îşi face cafeaua (pentru că din cele 4 generaţii, numai eu eram acasă)  şi se aşează în şezlong( se citeşte chaiselong) sub nuc. Aici te-am dărâmat, că tu n-ai nuc!  Ciripelele erau ciopor/sobor ( habar n-am!) pe mine şi una m-a binecuvântat cum numai ele ştiu s-o facă.  Băi,ăstea nu fac pipi, fac direct…  Urmarea firească? Un strănut cu ochii închişi şi cu cafeaua în mână. Greşesc când spun că o să am noroc? Mai încolo,nu acum!

M-am îmbrăcat frumos, cu treningul ăla bun şi am plecat să-mi cumpăr bilet la Loto.  Drumu-i şerpuit, că de aia-i drum, că pe ăla drept o iau numai cei cu facultate, de-a-mboulea, cu traista deschisă vraişte, ca la pomul lăudat.  Cum spuneam, am luat-o pe drumul drept- care acţiona ca o bisectoare într-un cap şi tangentă în celălalt cap- prin parcul cu castani. M-am aşezat pe o bancă, la poalele statuii lui Clinton. În orice caz, era unul cu saxofon.

Mă abordează doi băieţi uitaţi la soare:

– Stăpâne (!?), nu cumperi un mobil?

-De ce-s io mă, stăpâne?

-Uite aşa nene, pentru că prea te uiţi semeţ în jur, de parcă ai avea câteva hectare în centrul Bucureştiului.

Gâdilat la mândrie, am întins mâna să-l studiez.

-Haide stăpâne, scoate banu’ şi ia-l. E nou. L-am luat de la o proastă din geantă. Uite, e încă cald! Merge ! Apasă pe agendă şi sună şi mata la un număr de acolo!

L-am luat. Era roz…

Acum,ce să fac eu, băiat fiind, cu un telefon roz?  Am sunat la primul număr. Angela. Tâdâdâm,tâdâdâm,tâdâdâm. Am avut un noroc chior. Era chiar Angela la telefon.

– Sunt stăpânul, am glumit eu, făcând cu ochiul.

-Stăpânul cui?-m-a întrebat ea cu o voce caldă, ceea ce însemna că se prinsese în joc şi nu-mi răspundea ciufută gata.

– Stăpânul unui telefon roz.

-Da de unde ai telefonul ăla?

-L-am găsit,am miţit, cam nesimţit.

-Hai să ti-o prezint pe adevărata stăpână a telefonului! Unde eşti?

-Păi sunt în parc,la poalele statuii lui Clinton.

–  Ne vedem acolo.

Au apărut. Pe Angela am recunoscut-o imediat. Era ca un A mare de tipar.

Cealaltă purta o rochiţă pe talie,cu fusta in bie, înflorată, cu mânecuţe scurte bufante şi strânse cu-n elastic lat, acoperit în materialul rochiei. Decolteul era în forma unei paranteze patrate răsturnate şi care se continua cu trei năsturei mici, din acelaşi material. Decolteul din spate, era în formă de “V” care mai avea doar o idee până la din-toate-timpurile-râvnitul -tanga. Părul blond, lung, cu zulufi, exact cum mă povăţuia Mamae. Dar şi Tatae… O piele albă, nordică, neatinsă de soare. Se vedea că se fereşte de soare. Cum să nu iubeşti cu nesaţ, cu nopţi nedormite,cu libelule în stomac, alunecând pe-o rază, o altfel de piele !?  Genunchii rotunzi, fără rotule, doar plini de cărniţă, din acelaşi material.

Nu urc mai sus! Sunt plin de dorinţi.

Erau albaştri… Era ea…Stăpâna telefonului roz. Stăpâna mea…

4 Responsesto “Un telefon. Roz.”

  1. omuldelamunte says:

    După adjectivul (“îndrăgostit”), acel cineva care te-a întrebat odată, este de genul masculin. Dacă-i băiat, dă-i răgaz ! Dacă-i bărbat, are pietre la inimă şi, chirurgical chiar, este pierdut!
    Nu eşti Ilinca mea.
    Ilinca mea ştie a-mi descrie dragostea de dicolo de ochii ăia albaştri.

  2. omuldelamunte says:

    Pozele nu sunt Ilinca mea. Ea încă adună gingăşia de pe glob. Ar fi o nedreptate s-o cunoşti acum, când are de plăsmuit un chip ce cu migală pune pulbere lângă pulbere,din frumuseţea răsărindă perpetuu. Când fi-va suflet cu cele mai alese trăsături, se va întoarce să mă privească în ochi şi să-mi fie călăuză până la marginea închipuirii.

  3. * says:

    E minunat.

  4. Nu-i minunat? E roz…

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: