Feb 23, 2010
Şiragul de perle
Era ziua ei. În seara asta mergem la restaurant. Cămaşa albă, cravata, costum de vară culoare deschisă şi o stofă grea, care “cade”, nu fleandură subţire ca şi cum te-ai îmbrăca cu publicaţia “Moftul Român”. Pantofii? Nu mă întreba ce culoare că n-am cum să ţi-i arăt! În ton,oricum…
Stăteam la televizor şi un sâmbure de nelinişte şi teamă c-om întârzia, începuse să mă cuprindă. Mă uitam ostentativ la ceas, dar inadecvat acţiunii, pentru că Ilinca era în camera cealaltă,se pregătea şi bineînţeles că nu avea cum să mă vadă aşa agitat. Eu, când am de respectat o oră de întâlnire, parcă stau pe ace de nesiguranţă. Iat-o că apare în cadrul uşii! Nu aveam o diademă la îndemână, dar,cu ochii minţii, i-am aşezat-o pe cap. Era prinţesa. Mea…
La televizor cădea guvernul. Eu eram numit Secretarul General ONU. Se inversau sub ochii voştri polii magnetici ai Terrei. Apăruse Ilinca pentru seara ce urma a fi a noastră. Nimic altceva să nu aud! Purta o rochiţă fucsia, bineînţeles că pe talie, cam cu un metru deasupra gleznei,mânecile scurte,tot bufante, care scoteau şi mai mult în evidenţă fineţea braţelor. Ilinca avea braţele subţiri dar carnea fermă, fără fibre evidente de muşchi. Nu era genul ăla de fată cu fitness în program şi care, dacă mă mângâia, pe lângă bătaturile de la gantere care lăsau brazde adânci pe faţa mea, mai avea şi o forţă involuntar aplicată, de parcă m-ar fi lovit o creangă de nuc. Să fiu bine înţeles, experienţe de acest gen le-am avut cât n-am mai ştiut nimic de Ilinca, ani buni. Ca să n-avem vorbe…
Gleznele ei erau subţiri clasă maximă. Prima oară, înspre şcoală, când i-am luat eu ghiozdanul, s-a împotrivit ţinându-l de hăţuri. La poveşti eram primul ! I-am spus că ghiozdanul este greu azi, că avem cărţile de Română, Mate, Culegeri, “Capitalul” de Marx şi că toate astea îi şubrezesc gleznele. M-a înţeles surprinzător de repede şi la şcoală, după coloane, am primit o fondantă. Împotrivirea asta iniţială,refuzul de a marşa într-o aventură chiar vădit nepericuloasă, fac parte din gena lor şi iată că le dau un plus de farmec!
Gleznele , atât de evident subţiri, m-ar fi dus din nou cu gândul, dacă n-ar fi râs taximetristul, clienţii restaurantului şi jumătate de ţară, să-i duc eu poşeta până la destinatie, restaurantul “I miss you”( “La Mişu”, cum îi spuneau mârlanii). Pusese şiragul ăla de perle pescuite de mine în lacul Techirghiol. Auzi, Maldive, mi se şopteşte în cască.
Albă ca Zăpada avea nişte dinţi albi,perfect aşezaţi,lucioşi şi uşor bombaţi fiecare în parte. Nu erau plaţi vreau să zic, luaţi la flex cu răcire cu apă. Când a muşcat din mărul de la hârcă, perfecţiunea lor m-a surprins şi prima oară am sărit ca ars, recunoscând dinţii Ilincăi, un model real de dantură pentru cineva care modelează perfecţiunea în Photoshop.
Am ajuns la timp, în ciuda grijilor mele. Masa era mai retrasă, departe de orchestră ,care oricum cânta în surdină. Pian,viori, saxofon, tobe, tangouri. Nu discotecă. Vorbeam normal şi ne înţelegeam. Ca şi cum eram în viaţa de toate zilele. Am comandat un vin alb demisec,promoţia ‘71, Les Genets. An bun,cu producţii de înaltă ţinută, savoarea dândui-o tocmai acel soare care scăldase din belşug plantele,dar şi oamenii care începeau o nouă etapă a vieţii,plecând fiecare pe drumul său.
Ilinca a vrut un sote de fructe de mare, pe pat de orez, cu capere, oregano, lămâie,ananas rondele. Chelnerul, în şorţ şi mănuşi albe, plin de reverenţe, cu carneţel şi stilou Mont Blanc, la început a notat câteva ingrediente, apoi s-a oprit ca şi cum şi-a adus aminte că a uitat-o pe nevastă-sa în portbagaj. Decizia nu era a lui şi, şcolit destoinic, ne-a spus că-l va notifica asupra acestei nobişnuite comenzi pe şeful de sală. Au venit amândoi mai siguri pe ei de data asta, notificându-ne la fel de politicos că nu se poate. La început se uitau senini ca doi soli neutri ce aduseseră o veste negaţie de la bucătărie. Apoi au dat de privirea Ilincăi care concentrase în ea toată puterea calorica a 1000 de şeminee. Asta era una din calităţile Ilincăi : topea chelneri, şefi de sală, pe mine, deopotrivă…
Mama ei are în living o fotografie înrămată. Bunicii locuiau la ţară într-o casă mare boierească, cea mai mare din sat. El era deputat şi soţia, profesoară. Ilinca, micuţa cu zulufi, stătea vara la bunici. În spatele curţii, gard în gard, era o portiţă prin care Ilinca se ducea la Anişoara,fata vecinei. Într-o zi, s-au luat ele de la ceva, că Mimi, bona, a venit într-un suflet şi a auzit-o pe Ilinca printre sughiţuri de plâns: “bate Mimi poata’n cuie !”. Clipa aia, privirea aia pe sub sprâncene, au fost surprinse de un fotograf.
Şi astăzi Ilinca mai vrea, din când în când, să bată poarta-n cuie.
