Mar 6, 2011
Tiparul unei evacuări
Un trandafir pe nume Amelie
Vassos. Cine ar fi crezut că o familie de greci, aşa de numeroasă şi cu o avere făcută din negoţul cu sticlă de Murano şi măsline ar putea rămâne într-un singur descendent, Ikonos Vassos? Bătrân şi lipsit de vlagă.
Erau anii ’30. Pe atunci, Ikonos se îndeletnicea cu importul de lustre şi vase de Murano. Fratele lui avea acţiuni la fabrica din Italia şi-i facilitase aducerea acestora în România. Lumea avea bani, se construiau vile în Bucureşti cât să înghită sute de candelabre, aplice, veioze cu ţurţuri de Murano şi braţe arcuite, din bronz. Petrecerile la vila lui Ikonos începeau seara şi se terminau la micul dejun, cu feţe de mese albe, din damasc, tacâmuri poleite şi servicii de porţelan elveţian. Câte 12 seturi la fiecare masă. O armată de băieţandrii tăiau citricele în două jumătaţi şi roteau la ele spre a le stoarce şi ultima picătură de zeamă. Pe atunci, zahărul nu era dăunător, aşa că, nimeni nu se împotrivea ca în carafele de suc de lămâie sau portocale să se adauge zahăr cu polonicul. Tartinele prăjite şi unse cu unt franţuzesc veneau gata calde de la bucătărie, iar în mijlocul fiecărei mese tronau două bomboniere fără capac, pline moţ cu icre. Alegerea era după culoare: roşiatice-portocalii de somon de Manciuria, ori negre-cărbune de morun, cegă, păstrugă. Nu erau decât două culori, dar plăcerea se spărgea în mii şi mii de senzaţii de opulenţă, bunăstare, de laudă c-ai mâncat la Vassoşi.
Amelie, stăpâna inimii lui Ikonos, era frumoasa după care suspinau mulţi bărbaţi ai protipendadei. Ea admitea la dans pe cine vrei şi nu vrei, dar mai mult de atât nu ţi-ar fi acceptat nici dacă i-ai fi promis caviar pe viaţă. Pentru inima asta neînduplecată, de cremene, îşi avea strigarea în lume drept Madame Silexia. Nu se supăra, ba chiar în străfundul sufletului- unde nici acolo nu puteai pătrunde decât cu dalta- Amelie se felicita că soarta o hărăzise cu aşa o neînduplecare. Făcuse facultatea de farmacie la Paris şi se întorsese în ţară nu pentru a profesa, ci pentru că frumuseţea ei atrăgea ciorchini de franţuji insistenţi care o agasau cu romantismul lor deşuchiat. Credeau că dacă este din România trebuia să cedeze la a doua întâlnire, aşa cum făceau cu toate negresele din colonii. În ţară, Amelie arborase un aer de superioritate ca o platoşă inabordabilă, distantă şi care-i conferea un soi de stabilitate emoţională. Şi chiar era stimată pentru asta.
Cu Vassos, altfel s-au petrecut lucrurile. A invitat-o într-o zi la un dulceţ, la cofetăria lui Sică Panduru. Asta era în buricul centrului de promenadă, iar mesele, scoase afară pe trotuar, erau din lemn de teak, cu picioare groase, cu sculpturi care înfăţişau negri burtoşi, dar care nu dădeau o leţcaie pe gesturile răcanilor ce mai strecurau pe sub mese câte o mână pe picior de subretă. Pentru a epata, un răcan strângea solda pe două luni pentru a o pofti la prăjitură pe Mimi, Nuţi sau Frosa. Nea Sică nu se încurca cu clientelă aşa târâie-brâu şi încerca să-i ţină la distanţă cu prăjituri pe parale bune, dar amintirile din tinereţe, când banul era mai rar decât stâlpii de telegraf, îl făceau să închidă ochii la câte o pereche mai spălăţică. Intra în vorbe cu ei, că de unde eşti, că ce mai zici, că ce mai dregi şi uite aşa afla din ce unitate militară vine. Avea aşa un talent Nea Sică în a descoase omul că afla şi numărul dormitorului şi în al câtulea pat de la uşă şade. Nea Sică le lua banii, nu zicea nici pâs, se uita în altă parte ca să nu întâlnească strângerea de inimă cu care plecau paralele din mâna oropsitului, dar se ţinea de grijă ca mâine să-i dea băiatului de prăvălie banii primiţi, cu poruncă să-i ducă ca vântul la cel ce-i lăsase aseară laolaltă c-o bucată de suflet. Vassos îi aflase meteahna lui Sică Panduru şi-i lăsa, ori de câte ori se ivea ocazia, un peşcheş atât de gras încât acoperea toate ieşirile sale filantropice pe-o săptămână.
În seara aia, Vassos împreună cu Amelie stăteau în faţa unui borcănel cu dulceaţă de smochine şi-şi vorbeau de vreme, de politica de budoar, de cele ce nu pot în ruptul capului plictisi o femeie: veşminte de la Paris. Îi ceruse în mod expres lui Nea Sică să fie servit de Sava, băiatul de prăvălie care nu stătea locului nici cât un cintezoi pe gard. Cum zăboveau un pic şi apa în pahare se încălzea, Sava dădea iute fuga la gheţărie şi aducea apă, mai că nu era cub. Vassos îi urmărea mişcările cu coada ochiului şi ai fi zis că era captivat de ceea ce se poartă la Paris, dar mintea lui lucra la a mi ţi-l lua pe Sava la el acasă şi a mi ţi-l struni ca ajutor în gospodărie. Să n-aibi grijă că ştie Vassos să-l domolească din mersul lui buiestru!
S-au ridicat de la masă, Nea Sică făcea reverenţe mai să dea cu capul de caldarâm, iar Sava se uita trăsnit la Amelie că nu mai văzuse aşa făptură în toată existenţa lui. La film, n-avea timp şi nici bani să se ducă, iar la cofetărie, veneau numa’ başoalde cu cărnuri răsfrânte. Ici colo câte un răcan, dar Nuţicile lor erau rumene ce-i drept, însă nu aveau piealea albă şi glezna Doamnei Amelie.
Cu Amelie la braţ, inima lui Vassos se scufundase într-o fericire abisală. Imediat ce-au traversat, Vassos a cotrobăit după o cheie în portofel şi a deschis uşa unei farmacii. A aprins lumina, iar Amelie a scos un strigăt ca atunci la absolvire, când a aflat că luase diploma cu 10. Pereţii erau până sus cu lambriuri de mahon şi zeci de dulăpioare de medicamente erau ticsite cu cutii şi cutiuţe. Vassos a luat-o de mână şi o tot invita afară, nu înainte însă de a mai umbla la un întrerupător. Lumina a invadat firma pe care era scris cursiv, de-o mână de pictor, “Farmacia Silexia”. Amelie îşi împărţea bucuria făţiş, însă mirosul de medicamente o ducea cu gândul la Didier, minunatul Didier care-o însoţise în fericire toată studenţia. Fiecare colţişor din Paris nu rămăsese necălcat, dar numai şi numai cu Didier în parc, în cinematografe, în patiserii, în parfumerii. Mirosul de medicamente se amesteca cu cele mai fine parfumuri franţuzeşti pe care Didier i le alegea: “uite Amelie, când om fi noi împreună admirându-ne copiii, a Fleurs du Temps aş vrea să te păstrez în minte atunci când nu eşti lângă mine”. Hotărârea de nestrămutat a Ameliei de a se întoarce în ţară l-a împins pe Didier să se strecoare într-o seară în laboratorul facultăţii şi să înghită un tub întreg de barbiturice. S-a împietrit pe loc inima Ameliei.
Gestul lui Vassos din seara asta promitea un dezgheţ, chiar şi parţial, astfel încât, cererea în căsătorie venea ca un ceva firesc, ca o pauză de-o virgulă într-o viaţă ce abia acum începea pentru el. Au avut un băiat, Theodoros şi o fată, Elena. Ikonos îşi iubea copiii ca un părinte exagerat dedicat lor, iar pe Amelie o diviniza, cu fiecare an care se scurgea, ea devenea tot mai stilată şi mai invidiată de cei şi cele din jur. Afacerea cu sticla de Murano înflorea, iar Ikonos nu mai avea timp să se ocupe şi de aprovizionarea gospodăriei cu cele trebuincioase. Într-o zi, l-a chemat pe unul din băieţii din casă şi i-a dat poruncă şi bani să cumpere brânză numai de la putineii lui Nea Horică de pe Vergului. Şi tot aşa, în fiecare zi, cu toţi băieţii care munceau în casa lui Ikonos. Avusese înainte o vorbă tocmită cu Nea Horică, că să le dea brânză de toţi banii, taman 3 kg, nici un gram mai mult sau mai puţin. Ikonos cântărea calupurile în taină şi vedea că de fiecare dată lipsea la cântar. Toţi luau brânză mai puţină şi-şi doseau banii te miri pe unde. Singurul, dar singurul care adusese exact 3 kg fusese Sava. Ikonos avea suflet de păine caldă şi nu i-a dojenit pe ceilalţi, dar nici una nici două, din clipa aia, Sava era cel care dădea ordine de aprovizionare în casă, el avea parale multe pe mână şi-i dădea socoată lui Ikonos la fiecare sfârşit de lună, dintr-un caiet cu scoarţe tari de carton în care-şi nota cât pe brânză, cât pe ceapă, cât pe icre negre, cât pe vodcă. A primit şi o cameră mai mare, la mansardă, pe care n-o mai împărţea cu nimeni. De isteţ ce era, Vassos l-a împins spre facultate şi i-a plătit fiecare bănuţ necesar studiilor. Singurătatea îl cam înglodea pe Sava, aşa că şi-a adus-o lângă suflet pe Emilia, studentă la litere.
Când a început războiul, nu trecuseră nici două luni şi Ikonos a primit veste că fratele lui din Italia căzuse prizonier şi că nemţii bombardaseră lagărul, toţi italienii şi nemţii aflaţi acolo fiind spulberaţi. S-au numit victime colaterale, o ironie prin care viaţa îşi bate uneori joc de oameni împinşi de cei din adăposturi călduţe spre a se arunca în flăcări pentru ei. Afacerea cu sticla de Murano a sucombat aşa cum şi multe vieţi fuseseră curmate de război. Ikonos a început timid o afacere cu măsline din Grecia. Oamenii însă aveau trebuinţă de pâine, cartofi, zahăr, ulei. Cine mai stătea să poftească să cumpere măsline? Vassos a început restrângerea cheltuielilor, petrecerile dispăruseră, au fost concediaţi toţi băieţii de ajutor, cu excepţia lui Sava şi a iubitei lui Emilia, care, prin eliberări succesive de spaţiu au primit două camere încăpătoare, la etaj.
După câţiva ani de la terminarea războiului oamenii începuseră să aprecieze măslinele cu pâine prăjită, ceai şi uneori brânză. Amăgeau foamea ca suzeta. Prima lovitură majoră a fost un fulger pentru inima lui Ikonos. I-a venit ordin de evacuare din casă. Gata, casa nu mai era a lui, era a oamenilor muncii. “ Evacuaţi zona acum, altfel tragem două focuri în aer!”. Theodoros, fiul lui, a găsit soluţia salvatoare. S-a înrolat în armata patriei şi lua lecţii asidue pentru a deveni pilot. Scăpaseră de evacuare, anii treceau, măslinele îi menţineau la un nivel cât să aibă o viaţă normală şi nimic nu prevestea ce le hărăzise soarta. Sava preda lecţii de fizică la un liceu, iar Emily preda franceza la o şcoală din cartier. Se ajungeau la limită cu banii, dar când au avut profesorii bani de ajuns?
Într-una din zile, când Theodoros îşi încheiase exerciţiul şi rula avionul pe pistă spre a-l duce la hangar, de unde de neunde a apărut un copil de 6 ani care i-a tăiat calea. Avionul l-a izbit în plin şi i-a curmat instantaneu viaţa. Era copilul unui lider de sindicat care a văzut toată scena din turnul de control. Puştiul scăpase de lângă taică-su şi se ducea să vadă avioanele din hangar. A doua zi ziarele vuiau “ Din cauza unei manevre greşite, asasinul Vassos Theodoros, fiul unui moşier care s-a îmbuibat ani de zile din averea poporului, a omorât un copil nevinovat. Să i se dea pedeapsa maximă prevăzută de lege!”. Câteva zile a mai suportat Theodoros calvarul acuzaţiilor defăimătoare. L-au găsit spânzurat în cămăruţa din mansardă unde stătuse ani de zile Sava. Inima lui Vassos n-a suportat şocul şi a cedat la scurt timp. Locurile fiind eliberate, Amelie şi Elena au fost mutate în două camere la etaj şi asta numai pentru că Elena se avea în vorbă cu un om muncitor, cu origini sănătoase şi care promitea a fi un om de bază pentru partid. Casa a început a fi populată de tot soiul de chiriaşi, care mai de care mai turbaţi şi răzbunători pe cărţile cu coperţi de piele din bibliotecă, pe pianul pe care se aşeza de obicei oala cu fiertură, pe lustra care avea sute de ţurţuri şi pentru care făceau seara concurs de spart cu mingea. Elena şi Amelie trăiau într-o discreţie totală şi nu ştiai dacă sunt acasă, până într-o zi când Amelie s-a dus la Alimentara şi omul Elenei a venit trosnit de şliboviţă de la ziua unui tovarăş. A bătut-o pe Elena pentru că ” fă, ai avut un tată moşier şi un frate asasin, care mi-au stricat mie ploile cu partidul”. La spital, Elena, fir de păpădie ca maică-sa, n-a rezistat şi a plecat la îngeri, durerea izbind cu putere şi-n inima Ameliei care-şi vedea astfel sfărâmată şi ultima ancoră a rămânerii pe Pământ.
Sava şi Emilia , în tăcerea lor sfioasă, au fost toleraţi şi au rămas în aceleaşi două camere. N-au avut copii, în schimb, familia care fusese ultima repartizată în casă , familia Porumb, se înmulţise la nivelul a patru generaţii. Mai pe la început, adunau fier vechi de prin toate cotloanele şi-l depozitau în curte. Cărucioare de butelii, porţiuni de gard de fier forjat, capace de canalizare pe care le spărgeau noaptea cu târnăcopul ca să nu-i acuze nimeni că le furaseră de bune, fier beton de la fabrici vândute pe nimic. Emilia venea obosită de la şcoală şi abia se strecura printre baloţii de sârmă şi fiarele care erau ciuda hainelor curate.
Într-o singură zi, chiriaşii au evacuat curtea şi au transportat tot fierul vechi într-un depozit închiriat. Aia a fost ziua în care chefurilor cu lăutari şi băutură li s-a dat pornirea. De unde pereţii acestei case majestuoase ascultaseră numai Mozart şi Bach, iar rochiile lungi ale doamnelor mângăiaseră cu dantela lor stucaturile şi lambriurile altor vremuri, astăzi ţambalul, taragotul, harmonica, basul, loveau insultător şi infam ceea ce mai rămăsese din structura de rezistenţă a celei ce purta, temporar de acum, numele de casă de locuit.
Parangheliile o aduseseră pe Emilia la o stare de disperare care numai bine nu-i făcea inimii ei slăbite de nefericire în nevoie. S-a stins şi ea în braţele lui Sava, pe un pat de spital, una din morţile anonime pentru care lipsa banilor pentru o operaţie, o aduna şi pe ea pe răbojul de nimeni ţinut în această ţară. De sub masca de oxigen pe care respiraţia Emiliei o aburise pentru că tubul de oxigen nu mai avea ce pompa, s-a auzit o şoaptă stinsă:
– Sava, je t’aime jusqu’a la mort. Ca va ?
Astăzi era ultima zi a lui Sava în casa în care-şi petrecuse o bună parte din viaţă. Primise ordin de evacuare. Casa nefiind revendicată, a fost cumpărată de familia Porumb, care între timp, în curtea golită de fiare, aglomeraseră 7 maşini, iar restul erau parcate pe trotuarul din faţa casei. Totuşi, casa scăzuse în valoare pentru că, de o parte şi de alta, s-au construit două blocuri înalte care muşcaseră binişor din terenul bietului Vassos şi care acum îi cam luau tot soarele lui Sava. În acte, strada se numea Cetinei, dar lumea o cunoştea ca strada Între Scuturi. Unul de la 8 dăduse tonul. Încet încet şi ceilalţi locatari au început să scuture covoare, pături, aşternuturi, feţe de masă, pe geam. De dimineţă până-n noapte fluturau pledurile ca fanioanele la Plevna.
Era o zi de toamnă târzie, aşa cum şi viaţa lui Sava se îndrepta spre o iarnă ce se grăbea să-i îngheţe suflarea. Peste două zile împlinea 91 de ani. A pus ceainicul pe foc, ceainicul ăla pe care Emilia nu-l lăsase să-l arunce chiar dacă îi săriseră nişte pete mici de smalţ. Toată tinereţea lor avea aroma acelui ceai de Ceylon care trebuia vorbit în sâmbetele şi duminicile lor împreună. Sava era tare cumpătat la vorbă şi Emilia i-a intuit din prima clipă profunzimea judecăţii lui drepte şi chiar căpătase un tic verbal în a-l aproba. « Ca va, Sava ! » aşa-i spunea mereu când trebuiau să ia o hotărâre măruntă, sau mare, de viitor. « Off Emilia, bine că n-ai apucat ziua să te vezi dată afară din cuibuşorul nostru… »
Ceaiul era gata, două feliuţe de păine se prăjiseră pe plită, telemeaua tăiată în felii transparente era aşezată în cerc pe farfurie, iar bolul de măsline, nelipsit de la micul dejun în amintirea lui Ikonos Vassos, trona în mijlocul măsuţei mici şi joase, doar cât să-ţi fie la îndemână lângă balansoar. S-a încotoşmănat până la gât cu pledul verde, în carouri. Avea şi el unul, dar ăsta era al Emiliei. Mirosea a Emilia lui. La televizor, doi îşi aruncau pahare de vorbe grele şi la urmă, cu apă. Se certau pe circumscripţii, parcă le-ar fi luat cu ei în mormânt, Mărite Doamne !
Sava a picotit în balansoar toată ziua. Mai tresărea la Publicitate. Aşa a stat toată ziua. Cu un ceai, păine prăjită, brânzică şi măsline.
A doua zi, la 6 dimineaţa, bătăile în uşă l-au trezit brutal. Le-a deschis celor 6 mascaţi şi unui executor judecătoresc care flutura inutil o hârtie. Sava îşi făcuse de câteva zile valiza. Ce să mai ia mobila ? Primăria îi repartizase o garsonieră pe care trebuia s-o împartă cu un alt bătrân. Cum să ia dulapul încă cu hainele Emiliei în el ? Cum să ia balansoarul lui şi măsuţa joasă de mic dejun ? « Ah, da, pătura Emiliei să n-o uit » A lăsat valijoara jos şi a început să împăturească pledul tacticos, colţ la colţ, aşa cum fusese un ordonat toată viaţa. O voce groasă dindărătul cagulei a spart liniştea momentului :
“ Evacuaţi zona acum, altfel tragem două focuri în aer!”.
Mintea lui Sava căuta febril fragmentul acela de viaţă. Oare unde mai auzise el vorbele astea bolovănoase ?
Multumesc frumos pentru asa o lectura frumoasa, sensibila, plina de “suflet” si perfecta pentru duminica dimineata.
Mulţumesc CristinaC
Dragii mei,
Sper ca sunteti toti ok si asa cum va doriti, desi e cam multa liniste(poate visati la primavara ? ). Cine nu e ( ma numar si eu ) nu ii ramane decat sa astepte ziua de 12 martie, data de la care multe lucruri cica se vor schimba … in bine 🙂 !
Asaa…
Odlm, ce faci ? Ne transpui in alte timpuri ?
Dincolo de tragica dar duioasa descriere a familiei Vassos, am niste nedumeriri ( e drept poate n-am citit chiar cu atentie, sunt cam vraiste pe toate planurile, asa ca te rog sa ma scuzi anticipat si sa-mi explici , daca e cazul …):
N-ai zis ca Ikonos Vassos a ramas singurul din toata familia, batran si lipsit de vlaga ? Pe parcurs mi s-a parut ca n-a rezistat …
Ce s-a intamplat cu Amelie ?
Scuze daca sunt mai prozaica, dar eu cand vreau sa intreb , intreb 🙂 !
Oachi´s last blog post ..INVITATIE LA TACEREIUBIREBUCURIE
@Oachi- fratele lui Vassos a murit, celelalte rude îndepărtate din Cipru, au dispărut rând pe rând. Ikonos rămăsese singurul din familia lui de dinainte de a se căsători. Ultima care a decedat din familia de după căsătorie a fost Amelie care”…durerea izbind cu putere şi-n inima Ameliei care-şi vedea astfel sfărâmată şi ultima ancoră a rămânerii pe Pământ.” S-a stins şi ea.
Multumesc.
Un cantec potrivit vremii …de-atunci
http://www.youtube.com/watch?v=PQDonKeQJJE&feature=related
Si de maine …
Oachi´s last blog post ..INVITATIE LA TACEREIUBIREBUCURIE
Iti multumesc ODLM , pentru povestea asta.Sensibil, trist si impresoinant , toate deodata.
O seara senina sa aveti.
Oachi , superba melodia.
nina dumitru´s last blog post ..A IUBI INSEAMNA A IERTA
Multumesc, Nina :).
In ton cu ziua de maine, pentru tine si toate femeile dragi de pe-aici, va doresc sa fiti “my first, my last, my everything…” pentru cei dragi inimilor voastre :
http://www.youtube.com/watch?v=pVESzTCqc50
O zi splendida, va doresc de pe-acum !
Oachi´s last blog post ..INVITATIE LA TACEREIUBIREBUCURIE
Scuzati absenta… ne-au mutata in alta incapere si pana mi-au legat PC-ul la retea….
Odille pe unde esti?
Oachi, Nina, CristinaC- mă bucură prezenţa voastră.
Superb, trist, dar superb. Din pacate aceste lucruri s-au intamplat. Cunosc o familie care a avut cam aceiasi soarta, numai ca finalul este totusi mai putin tragic. Din pacate descendentii traiesc in Germania, nu cunosc limba romana, doar una dintre fete a fost in vizita in Romania prin 1997, si nici frumusetile acestei tari. Mi-ar placea sa existe si varianta in engleza ca sa le-o pot trimite. Mai vrem ODLM!
Rar mi-a fost dat sa nu-mi pot luat ochii de la monitor, asa cum am patit citind postarea aceasta Felicitari!!
Un text de o mare si profunda frumusete, scris cu mai mult talent si profesionalism decat multe texte ale unor scriitori romani contemporani publicati si adulati de edituri…
As vrea sa stiu numele autorului si sa-i cer permisiunea de a trimite textul domniei sale unui redactor sef de editura. Textul e literatura de cea mai buna calitate si poate deveni un roman superb. Bravo !
Andrei
@Andrei- numele autorului îl vei găsi într-un comentariu al acestuia la textul apărut pe HotNews. Da, blogul acesta este al meu şi numele pe care-l port de mic este Lucian Spirescu.
Mulţumesc pentru aprecieri.
putem coresponda pe mail ? chiar vreau sa trimit textul la o editura si nu la o editura oarecare… Dar mi-ar trebui si un CV al autorului. Rogu-va sa-mi scrieti pe adresa de pe gmail ca sa nu ocupa spatiul comentatorilor de pe blog. Bravo si iar bravo ! Astept un semn.
andrei
Parca citesc din Jean Bart sau Radu Tudoran sau multi altii care vorbeau de niste vremuri in care si cuvintele se spuneau cu alta pofta. Intr-adevar, se mai putea coti pentru a obtine o povestioara completa. Frumos, oricum.
Nami´s last blog post ..Pipera pestrita
Lucian, de cand scrii ? E limpede ca nu esti un incepator. Ai publicat vreun volum ? Ai o scriitura puternica si rafinata. Si o experienta de viata pe masura.
ODLM, ma bucur din suflet de aprecierile pe care le primesti, pt ca le meriti.
Sunt asa de multe povesti despre oameni adevarati, care ar putea fi scrise si din care ar invata si generatiile urmatoare.
In fiecare an cind in Canada se sarbatoreste “Remembrance Day” timp de o saptamina si cind toti oamenii poarta floare de mac la rever, in amintirea celor cazuti in razboaie, eu am lacrimi in ochi si nu pot sa port acel mac.
Am toata pretuirea pt canadineii si americanii care si-au dat viata, dar ma gindesc la romanii care au plecat pe front si au murit si despre care nu s-a mai spus nimic. Ma gindesc la cei care au luptat, multi dintre care au cazut prizonieri si cind s-au intors au gasit o tara comunista. Ofiterii care s-au intors, pt ca fusesera trimisi sa lupte pe frontul sovietic, erau tratati ca dusmani ai tarii. O prima masura a fost sa fie dati afara din casele lor, copiii nu erau primiti la facultati,etc.
Dar nu am citit nimic despre acesti oameni, care au avut un singur pacat, acela de a-si apara tara.
Aceea este parte din istoria noastra. Dar nimeni nu scrie despre ea.
Povesti ca a ta, in care istoria este vazuta prin viata unei familii, ar avea un mare impact asupra oamenilor.
Iti doresc mult succes!
draga ODLM , iti marturisersc ca eu am am mai citit povestea odata si acolo.
Te felicit, si iti spun cu sinceritate ca ma bucur mult ca te am gasit si aici.
Te citeam eu si in alte locuri , dar parca ma pliez mult mai ok, pe locul asta.
Te astept si cu alte povesti sensibile.
Odille, stiu , ai dreptate , eroii nostri sunt vii doar in sufletele noastre. Societatea roannesca are alte trebuir mai stringente, cum ar fi spalatul rufelor cit mai in adincul secretetelor de familie, promovare nonvalorilor la ore de virf, si tot asa.
Va pup, si va doresc o seara senina.
nina dumitru´s last blog post ..Pentru dumneavoastra Doamnelor!
@Nina- eşti o dragă a tuturor celor de aici, iar eu nu fac excepţie nici cât un fir de mărţişor. Mulţumesc pentru cuvintele calde. Ia-te de mănă cu Odille, Oachi, Lotus, CristinaC şi mai am câteva la buzunarul de la piept, stânga sus.
ODLM, te rog sa ne spui si noua unde mai publici. Mi-ar face placere sa te citesc.
Nina, noi nu ne cunoastem istoria apropiata. Orice popor cred ca are obligatia sa-si cunoasca istoria, buna, sau rea.
Insa povestirile in care familiile joaca ca piesa, istoria, sunt impresionante si necesare unui popor.
In ziua de Remembrance Day, in intreaga Canada se tine un moment de reculegere in amintirea celor care si-au sacrificat ce aveau mai de pret, viata.
La ceremonie sunt adusi veteranii care mai sunt in viata.
Recunostinta, este parte din a fi om.
Omule… eu vreau carte cu autograf!
Cristina C, cum merge training-ul? Sper ca prima parte din zi a trecut cu foarte bine. 🙂
In privinta gazdei, cred ca va trebui sa-mi ascut toate creioanele colorate si pe cele cu stelute aurii, pt a scrie de acum incolo pe blog. (si sunt sigura ca tot stil de computerista voi avea, numai ca va fi cu stelute) 🙂
Odille , eu ma refeream la Blogul Simonei. Acolo il citesc de fiecare data pe gazda noastra.
De asta spuneam ca ma pliez mai bine pe ceea ce se propune si comenteaza aici.
Cit desppre faptul ca povestea asta a fost publicata de Smart Women , e inca un motiv de bucurie, pentru ca sunt multi cei care au citit-o. ,chiar si un apropiat sau chiar r membru al familiei .
Despre istoria noastra nestiuta si ulterior fabricata, stiu decit atit: Ca in clasa a 7a era un terci in capul meu, cind bunica mea ne povestea despre familia regala, depre respectul fata de oameni si popor , despre cit de apropiati si iubiti de catre oameni erau . Nu stiam ce sa cred, ce sa inteleg , pentru ca la istorie ni se vorbea despre burghezo-mosierime, despre capitalism ca si un pericol , despre rege ca si dusman al poporului.
Mi -aduc aminte cum in clasa a 9 a invatam la un liceu din Foisorul de foc, AD Xenopol. Am fost ridicata in picioare si am fost intrebata ce caut eu in biserica ,ca am fost vazuta.Mi s-a amintit de teoria marxist -leninista,atit mi aduc aminte. Stiu ca atunci am schimbat biserica. Mergeam la sf Anton, si ma intilneam cu unii dintreprofesori dimineata. Ne zimbeam complice , si treceam mai departe.
nina dumitru´s last blog post ..Pentru dumneavoastra Doamnelor!
Draga Nina,
Te inteleg extrem de bine. A fost o perioada oribila in istoria Romaniei.
Cred ca in eram in clasa a VI-a cind cineva de la minister venit in inspectie, mi-a spus ca nu este permis sa am breton pt ca este o “ramasita burghezo-mosiereasca”.
Aceste povestiri nu numai ca ne fac placere, dar avem nevoie de ele ca sa completam toti acei ani pierduti, in care eram serviti numai cu masluiri si neadevaruri.
@Odille- acum, în Canada, ai voie să porţi bhreton?
🙂 @ODLM, YEP! Desi uneori ma cam gindesc sa ma despart de aceasta “ramasita burghezo-mosiereasca”. 🙂
ODLM, cred ca va trebui sa-l rogi pe Ricci sa te ajute pt a avea si tu mai mult timp sa scrii. Dragul de el, tot sta el uitindu-se la geam, doar, doar, ii vei da atentie.
Ma gindesc sa-i arati lui Ricci carti cu Dashenka spalind vase la chiuveta si poate va curata el zapada si va stringe frunzele. 🙂
@Odille- şi ce-ai să faci cu părul care cade rebel pe frunte? Îl bigudezi?
@Odille- dacă ar fi numai zăpada, iarba, frunzele, roşiile, grătarul, spălatul cu jet, măturatul, vopsitul gardului, udatul, alergatul cu Ricci după pisici, eu după zâne, ehei, câtă treabă mai este în plus…
@ODLM, bretonul prins intr-o fundita ca in aceasta poza, numai ca fundita va fi neaparat bleu. 🙂
http://www.google.ca/imgres?imgurl=http://www.dogs-info.net/uploads/allimg/100909/1406195K3-0.jpg&imgrefurl=http://www.dogs-info.net/html/Breeds/2010/0909/Yorkshire-Terrier-breed.html&h=250&w=250&sz=17&tbnid=Pef1rt3yTRBZqM:&tbnh=111&tbnw=111&prev=/images%3Fq%3DYorkshire%2Bterrier%2Bpictures&zoom=1&q=Yorkshire+terrier+pictures&hl=en&usg=__ocGEA_NH18OKmrLskeegoTmO5wM=&sa=X&ei=-5F5TY6XOMOJrQH_ltDnBQ&ved=0CCUQ9QEwBg
Dragilor din Romania, Buna Dimineata!
O zi superba!
Astazi incepe vacanta de primavara a copiilor. Ma bucur pt bucuria lor.
🙂