search
top


Votaţi Soarele!

Ilinca, tu eşti soarea mea.

La hotar, Tănase a lăsat traista jos şi a îngenuncheat. Fără vorbe, am făcut la fel şi mă uitam pe sub sprâncene ( ah, Ilinca, ce faci tu acum oare?) încercând să-l imit . Am aruncat praful în vie, ne-am făcut semnul crucii şi apoi ne-am turnat reciproc. Apă. Să ne spălăm pe mâini. Nu aveam borcănelul cu spirt pentru că Ilinca nu era cu mine, decât în suflet.

– Uite, vezi, acolo trebuie să ajungem, a zis Tănase.

În mijlocul podgoriei, era o căbănuţă de lemn, acoperită cu şindrilă şi pe nişte picioroange, nene, de vreo 5 m… Mergeam pe interval. Poama aia, căpşunica, răspândea un miros ca vinul ăla de ni-l aducea unchiu’ Mişu, de câte ori venea la noi la oraş să-şi mai clătească ochii şi “să vadă şi el de aproape căşi mari”. Pe ziduri, încă se mai vedeau, deşi şterse de vreme, şabloane vopsite cu “Votaţi Soarele”.

– Soarele lor, cu cine i-a votat p’ăştia-zicea unchiu’ Mişu. Ăştia mi-au măncat mie zilele. Şi se punea pe nişte sudălmi, de mama îmi punea repede mâinile pe urechi şi mă ducea în curte, să nu mai aud vorbe grele. Tot se auzea… De la el am învăţat eu sudălmi, că toţi camarazii mei de maidan se uitau în sus să vadă ce dracu’ am eu cu soarele, în fiecare zi!

– Hai, ad-o pe Ilinca s-o mai vedem şi noi- zicea unchiu’.

Aveam motiv, aveam alibi… salut lecţii! Ilinca îşi punea t-shirt-ul ăla cu ” I see you” de la Avatar (salut Kaos. Genială idee!) şi venea cu mine de mână. Nu mă întreba unde mergem pentru că avea încredere oarbă în mine. Ea chiar mergea cu ochii închişi. Şi eu la fel. Eram mai apropiaţi aşa. Ochii minţii deschid mai cu spor cărarile şi odăile sufletului.

-Ia-n să te văd comoară- zicea unchiu’. Bălaie şi cu ochi albaştri. Când te văd aşa zic că sunt pe alt pământ, nu pe ăsta străbun. La noi la Băniceşti, i-o ruşine să ai păru’ aşa. Mândrele noastre îşi vopsesc părul cu coajă de nucă verde şi n-ai să zăreşti decât stăncuţe pe la noi prin sat, dar şi prin preajmă.

Când începeau sudălmile de la căpşunică, apăi unchiu’ nu se oprea decât să mai soarbă un păhărel. O luam repede pe Ilinca, fugeam în spatele casei, printre brusturi, îi puneam palmele  peste urechi şi ea le acoperea pe ale mele. Numai în felul ăsta nu se mai auzea nimic. Descifram codul şoaptelor nerostite. Stateam aşa şi ne uitam ochi în ochi  până nu ne mai simţeam mâinile. Ar mai fi fost un pas, ştiu, dar atunci nu îndrăzneam.

Am ajuns la cabană, care avea o scară de lemn, fără balustradă. Circ. L-am lăsat pe Tănase în faţă, că dacă eu cad, să n-o fac în capul lui. Sus, cabana avea o balustradă şi în rest, deschisă de jur împrejur cât să vezi cu ochii. Podgoriile nu mai aveau un sfârşit, se uneau cu orizontul şi formau naibii un azimut, sau ce formau ele, că numai struguri şi frunze se vedeau. Erau şi doi copaci mari cu o coroană imensă, chiar pe hotarul viei unchiului Mişu. Se simţea şi un miros pătrunzător, iute, pe care eu l-am asociat cu desele mele experienţe de “mama, buba!”.

-Miroase a iod, mi-a zis Tănase, după ce mi-a urmărit îndelung grimasele mele de teamă şi strâmbături de aduceri aminte. Sunt nuci. Nu sunt încă coapte, da’ sunt bune şi verzi. Ai să vezi!

– Ce să văd mă Tase, că eu nu te văd de foame, mă!

– Hai, bine, scoate merindele şi p’ormă mergem prin vie s-o vezi şi tu!  Auzi graurul?

-Ce graur mă Tase? Este un nechezat de cal. Atâta lucru ştiu şi eu, când nechează un cal sau când rage un crocodil.

-Păi ăla-i graure mă! Graurele imită şi orăcăitul broaştelor, scârţâitul cumpenei fântânii, sunetul drujbei, fluieratul omului, claxonul maşinii. N-am eu laptopul cu mine, că dacă dau un search pe Google, îţi demonstrez asta…

Tănase o luase pe mirişte. Cabana de veghe nu era un hot spot. Wireless ? N-ajungea până acolo! N-avea firul tras. La toate astea, se adaugă şi faptul că prin hârtoapele alea nu s-a fi încumentat nici măcar un 4 x 4, ca să înveţe graurii claxonul.

Cred că ne bătuse mult soarele în cap. Aberam şi eu şi Tănase, tot dând din mâini să gonim graurii. El luase din cabana de veghe două scânduri cu care pocnea încontinuu ca să gonească graurii. Am văzut câţiva grauri pe jos care dădeau  cam a lehamite din aripi. Mâncaseră struguri şi după cum se clătinau, trecuseră de faza de must şi aveau deja ceva vin decantat întrânşii. Atunci mi-a mărturisit Tănase că via nu trebuia păzită de oameni, ci de grauri. Toţi sătenii aveau vie pentru că nevasta lui Dijon vânduse pământul pe parcele, că nici nu se îndura parcă să scape de el aşa dintr-o dată, dar nici n-ar fi  găsit  un cumpărator cu bani, repede şi mulţi.

Tănase era adus acolo în fiecare zi şi trebuia să fugărească graurii de cum  începeau să se coacă strugurii şi până erau culeşi.

Nu se plictisea pentru că în fiecare seară venea Dedea Vania şi-i ţinea de urât.

Publicitate.

Leave a Reply

CommentLuv badge
top
%d bloggers like this: