search
top


Madame Calimachi- part five

Când Soarele se iveşte de după amforă

– Filipaş dragă, mă ştii trăită întru păcat pentru dragostea ce ţi-am purtat, din ziuă în ziuă tot mai mistuitoare, iar asta nici pe departe din înverşunarea iscată în mine de neglijenţa şi escapadele lui Jean. Ziua în care te-am cunoscut mi-a marcat trecerea de la distanţarea faţă de ceea ce vedeam cu ochii şi nu mă atingea nici cât fir de iarbă, până la înverşunarea de a mă agăţa de fiece zvâcnire de viaţă din mine. Căutătura nobilă cu care mă priveai plimbându-mă singură prin parc, mi-a dat degrabă fior şi n-am vrut a mă amăgi cu deşertăciuni până nu am simţit că nici eu nu-ţi eram indiferentă. Când am văzut că ieşeai şi dumneata singur la promenadă, acest mesaj l-am priceput abia după ce te-ai învrednicit să mă saluţi discret, de câteva ori, spre a spulbera orice fel de bănuială că ar fi din pură politeţe. Din această clipă, ştii deja cum s-a desfăşurat aproape orice moment al vieţii mele. Serile de dragoste petrecute la cabana dumitale de la munte mi-au reaşezat pofta de viaţă pe făgaşul odinioară părăsit şi cu certitudine datorat nepăsării cu care fusesem tratată de soţul meu. Nici până în ziua de astăzi nu m-a întrebat măcar o singură dată unde lipseam atâta vreme. Când veneam acasă fără să mă anunţ, găseam parfum străin de femeie, dar parcă în ingratitudinea mea, mă rugam să fie aşa, ca să pot despovăra cât un fulg măcar, conştiinţa mea împovărată de păcatul de a fi cu dumneata. O singură noapte a intrat Jean la mine în dormitor şi asta numai pentru că l-a împins bunică-su deoarece nu se mai desprindea de băutură şi iar băutură. A adormit în drum spre pat şi acolo l-au găsit slugile de dimineaţă. Eu plecasem deja în sufragerie, am plâns şi m-am răzbunat pe rochia de mireasă arzând-o cu lumânarea şi toată dantela adusă de tata de la Paris am ciuruit-o cu găuri mari, din loc în loc, precum o cingătoare de giganţi.

Amintirea acelei nopţi i-a stors o lacrimă Elvirei. Se codea să plângă în faţa lui Filipaş. În fond, era o noapte tristă care-i maculase tot ce visase mai frumos despre a fi mireasă. O schimbare de subiect ar fi fost o salvare, dar cum putea trece peste ceea ce avea să-i spună şi clipa nu fusese vreodată mai prielnică?

– Filipaş, dragule, n-ai vrea să avem puţintică zăbavă cât mă duc să pregătesc eu nişte ceai proaspăt?

Elvira n-a mai aşteptat răspunsul şi s-a îndreptat fără preget spre bucătărie. Ce avea de făcut? Nu multe. Doar să pună nişte apă la fiert. Plânsul stătea gata să erupă, însă îşi aminti cum o învăţase tata, în momentele încrâncenate, grele de amintiri aproape insuportabile cauzate de trăiri ce nu ţi le-ai fi dorit vreodată, să evadezi din strânsoarea lor suprapunându-le evenimente fericite care sunt pe cale de a se înfăptui, sau chiar ai avut bucuria de a fi părtaş la ele. Ce putea fi mai luminos în trecutul ei decât momentele de uitare de sine în braţele lui Filipaş? Lacrima ce abia aştepta slăbiciunea şi implicarea în hazardul disperării din pricina căreia distrusese frumuseţe de rochie, iată că era îngenuncheată de zâmbetul cald al amintirilor ce-o purtau înapoi în timp, în zilele când sorbise din pocalul iubirii.

Rămas singur, Filipaş zări un album de fotografii. Nu avea dezlegare din partea gazdei, dar el nu mai era de mult musafir în această casă, aşa că începu a-l răsfoi. Caliope cârlionţată şi c-o fundă mare în păr. Elvira cu un zâmbet melancolic şi umbreluţa ei de soare. Din nou Caliope, domnişorică deja, cu o pisică ţinând-o strâns lipită de oraz. “Iat-o şi-ntr-o poză recentă!- gândi Filipaş- şi are multe din trăsăturile lui taică-su, Jean, dar feminitatea a luat-o de la Elvira. Frumos a fost Jean, însă păcatul băuturii l-a schimonosit iremediabil, patima asta i-a adus necazul până-n poartă, nu l-ar ierta Cel de Sus pentru cât a chinuit-o pe Elvira!”

Apare şi Elvira cu ceainicul cu apă fierbinte şi-l aşează pe o cărămidă, din aceea pentru şeminee, învelită în staniol, aşa, de-un moft. Caliope dresează totul prin casă. Departe de ea gândul de a le divide în obiecte sau fiinţe. Tabloul cu vânătorul şi trofeele sale, dacă nu l-a sucit pe toţi pereţii, nu l-a sucit deloc! Niciunde nu-i era locul şi totuşi nu-şi avea aflarea decât în sufragerie. Suportul de lemn al clepsidrei, de atâta frecat cu cârpa umedă, i se luase vopseaua şi dacă numai o privire aruncai, dădeai peste lemnul crud de pin. Caliope a avut răbdarea să-l şmirgheluiască şi să-l anticheze cu un şomoiog cu baiţ şi apoi sherlac în două straturi. L-a şi scăpat de câteva ori, dar inspiraţia de a-i scoate clepsidra de sticlă fină cu irizaţii smaraldine, abia perceptibile, fiind salvatoare. O cumpărase de pe vremea când a făcut şcoala în Grecia.  Într-o excursie organizată de şcoală au vizitat Salonicul. Au avut câteva ceasuri libere şi Caliope a profitat intrând prin toate prăvăliile de suveniruri de pe malul mării. Avea să se mişte cu mare băgare de seamă printre toate obiectele rânduite pe tot soiul de etajere şi stative improvizate. Şi de astă dată silueta ei i-a fost de nădejde. A întâmpinat-o un băiat tânăr, aprig de brunet, cu nişte ochi albaştri de parcă-i păstra în mare şi-i purta doar la ocazii. Vorbea cu onduleuri:

– Vă place clepsidra aceea, nu-i aşa? Legenda spune că undeva, nu departe de aici, ar fi fost o plajă ferită de lume pentru că drumul până la ea era tare anevoios: Numai pescarii îl ştiau, iar ca să ajungi la acea plajă, trebuia să te strecori cu barca printr-o peşteră inundată de apă. Căile de apă erau întortocheate şi trebuia să ai multe făclii cu seu, başca provizii serioase, ca în caz de rătăceai drumul, să te ţii în viaţă până se întrebau camarazii tăi de ce nu mai apari. Odată ajuns acolo, la plaja aceea, lăsai barca priponită de o stâncă, îţi luai plasele de pescuit şi trebuia să treci degrabă peste nisipul negru şi mişcător ca să ajungi la laguna unde bătea cel mai mult peştele şi unde nu dădeai greş ca să te faci de ocară  întorcâdu-te mofluz între ai tăi. Nu căile de apă cu nedumerirea lor, nici trezirea în genunea nopţii, ci nisipul negru ca tăciunele era cea mai mare provocare. Nisip mişcător, înşelător în aparenţe, pe mulţi fii ai Salonicului i-a înghiţit, semănând jalea în rândul rudelor rămase să-i plângă. Numai cine-i ştia taina se întorcea teafăr acasă şi cu barca burduşită de peşte. Când soarele se ivea de după stânca în formă de amforă, apărea din mare o fată tânără, maiestuoasă, cu alură princiară, iar nisipul din negru şi de netrecut, pe dată se făcea alb ca laptele, sigur la paşi şi ferm ca stânca. Se spune că această fată era atât de frumoasă încât băieţii tineri rămâneau pe veci îndrăgostiţi nebuneşte dacă priveau la dânsa. Marea mea şansă este că niciodată n-am văzut-o pe acea fecioară, dar se pare că norocul meu şi-a schimbat cursul şi, din câte mi-a povestit ăl bătrân, dumneata domnişoară  aduci întru totul ca înfăţişare cu frumoasa Caliope, izvorul atâtor suspine.

– Numele meu este Caliope şi n-am auzit niciodată această legendă.

– Domnişoară, eşti miracolul vieţii mele! Să fii atât de diafană şi să porţi acelaşi nume cu fata din poveste… Poţi vedea în jurul dumitale numai clepsidre cu nisip negru, aceasta fiind singura cu nisipul alb, cules pe când  frumoasa Caliope îşi făcea apariţia în lagună. Este de la un strămoş de-al nostru. Nu este de vânzare, dar ia-o, ţi-o dăruiesc cu toată inima. O să se amărască un picuţ tata, dar când i-oi spune că însăşi Caliope a păşit în umila noastră prăvălie, poate o să mă păsuiască de-o dojană. Numele meu este Marcus şi m-aş bucura nezis dacă aş căpăta o adresă pe care să-ţi scriu câte o depeşă când dorul mă împunge.

Dacă ai fi trecut a doua zi prin prăvălie, ai fi observat o clepsidră de sticlă fină, cu irizaţii smaraldine, înăuntru cu nisip alb ca laptele şi împresurată de o liotă de clepsidre cu nisip negru, rânduite riguros pe tot soiul de etajere şi stative. Tot dichisul era că Marcus căpătase adresa. Corespondează în fiece seară pe Messenger, când ea nu-i toropită de strădaniile de peste zi..

Va urma

PS. Conversaţia este traducere liberă din limba greacă, aşa încât strădania mea de a o apropia de original sper să nu vă dezamăgească pe voi, crăiesele net-ului.

 

8 Responsesto “Madame Calimachi- part five”

  1. calina says:

    🙂 Marinare, din cate spune legenda, acea clepsidra a stat mult timp asteptand ca destinatarul sa-si primeasca darul…nici port nu exista pe atunci 🙂

  2. @Călina- clepsidra cu nisip alb a fost pretextul ca Marcus s-o săgeteze cu privirea pe Caliope. Deci, eu nu port vina, deşi port nu era pe atunci 🙂

  3. Odille says:

    ODLM, superb scrisa povestea!

    Dar am asteptat atit de mult sosirea ceaiului pt a asculta continuarea povestii! Mi-am tinut respiratia ascultind povesti despre pescuit, am fost alaturi de Caliope prin Salonic si am ajuns pe Messenger cu Marcus si Caliope, dar nu am aflat secretul Doamnei Elvira.

    Ce trist este ca o mare iubire sa fie irosita.

  4. Odille says:

    ODLM,

    “@Odille- în fiecare an mă întristezi şi mă zoreşti cu strânsul bradului. Atât de tare m-am grăbit să-l strâng, încât luminiţele încă mai ardeau când să-l bag în pungi pe cel artificial. Din cel natural am făcut un arac pe care să se caţere o codană şi care s-o expun în fundul aproape gol al grădinii. ”

    Ohhh.. imi pare asa de rau, eu nu as vrea sa te intristez niciodata. Poate sa te zoresc, dar nu sa te intristez! 🙂

    Eu m-am asezat pe un scaunel linga bradut, i-am cintat “O Brad Frumos!” si apoi, cu parere de rau i-am scos podoabele.
    Daca ar fi dupa mine eu as tine bradul impodobit, tot anul.
    (Un secret: am cumparat cu citiva ani in urma, din aeroport de la Viena, un mic bradut din lemn, frumos colorat si pe el sunt agatate citeva globuri, tot din lemn colorat. Acest bradut il tin ascuns intr-un dulapior, tot anul. Din cind in cind il admir. La Craciun, insa, primeste loc de vaza. )

    Insa cind am terminat cu bradul am gasit noua ta poveste.
    Mi-a bucurat sufletul. 🙂

  5. CristinaC says:

    Buna traducerea!
    Ma faci foarte curioasa… oare se va termina cu bine povestea… daca nu ar fi de la munte ci din america as fi sigura ca da… asa, mai astetp.

    Odille. Eu nu!. N-am despodobit bradul. M-a chemat o prietena de urgenta si m-am dus.
    Ma rog sa nu imi poarte ghinion si pretind ca a vrut si SF.Ion sa-l vada…

  6. Odille says:

    ODLM, imaginea care insoteste postarea ar trebui sa fie un simbol al iubirii.
    Delicata alegere!

    Cei care traiesc o frumoasa iubire au impresia ca intreaga lume este compusa numai din Ea si El, iar Soarele, Luna, Natura, sunt doar martorii minunii care se petrece.

    Cristina, suntem cam singurele pe aici, doar Soarele ne mai tine companie. 🙂

    Sunt sigura ca Sf Ioan se va bucura de brad. Nu-ti face griji.

  7. Crăieselor,încep o nouă postare şi încerc să-mi fac timp pentru asta, aşa că nu strâng bradul, nici luminile decorative, nu strâng păpuşile şi nici nu-mi chem ambasadorii 🙂

  8. Anamaria says:

    Ete, na! Bine ca a aparut si grecul! Fara el, evident, nu se putea! 🙂

    Omule, sunt o craiasa tare incantata. 🙂

Leave a Reply

CommentLuv badge
top
%d bloggers like this: