Jun 19, 2012
Wilhelm Spritz
Hansa, plină de ea.
Are Ilinca două scutece mărişoare, în aceeaşi culoare. Într-unul îşi înveleşte mobilul şi în celălalt, trusa de farduri de extremă urgenţă. Nu se poate împăca deloc cu huse dedicate telefonului pe mărci şi dimensiuni. Când sună cineva, începe ritualul: desfermorarea poşetei, determinarea scutecului care sună, desfăşarea împricinatului, desluşirea apelantului şi citirea eternului “missed call”. Acesta din urmă sunt eu. Mă simt atât de protejat că nu-mi intră pulbere de colb sau de pudră în ochi atunci când sunt în scutec încât nu-mi sare muştarul prea departe de corp dacă nu-mi răspunde din prima. În fond, trebuie să vibrez şi eu niţel, nu-i aşa? La cât spirt i s-a dat pe ecran şi taste, primul sunet pe care-l aud este un gâlgâit şi apoi sunetul vocii familiar mie. M-a sunat înapoi. I-am spus să se pregătească pentru că mergem în parc. Bat pariu că a sunat-o şi trusa de farduri, dar pe aia o aude fără ezitare.
După-amiaza fusese tare călduroasă. Acea zi se îndrepta spre seară. Tocurile Ilincăi scoateau sunete de toc. Un bărbat, cât îi banca de lungă, stătea întins pe ea, cu o ţigară în gură şi cu o sticlă de lapte la îndemână, pe asfalt. Avea ochii închişi, dar spiritul viu. Îl vedeam cum număra pe degete, cu ochii interiori, anii scurşi de când nu-şi mai găsea de lucru, sau de când tinereţea lui se luase de mână cu speranţa şi-l părăsiseră fără remuşcări. Erau numai şapte. Trei degete îi lipseau. Faţa lui era brăzdată de cute ca scoasă din maşina de spălat, semn al unor suferinţe pe care cu greu le aduni la un singur loc, la un singur om. Un măturător aduna doze de bere călcate în stil românesc: pe jos, în parc. L-am auzit strigând:
-Tataie, să nu adormi cu ţigara în gură că-ţi ia foc casa!
– “Licht, mehr licht” , s-a auzit de la omul de pe bancă. Nu-l luaţi în seamă! Mereu mă tachinează. Sunt profesor de Germană. Lumea îmi spune impropriu Wilhelm Spritz. Ceea ce beau eu este lapte cu coniac. Reţetă originală. Coniacul îmi dă tăria lui, măsura distorsionată a ceea ce aş vrea să trăiesc la scară mare şi nu reuşesc decât la un minim al supravieţuirii nici cât praful de pe aripile unui fluture. Păhărelul de lapte îl capăt în fiecare dimineaţă de la doamna Elvira, cea cu chioşcul de îngheţată de colo. Este pentru culoare, ca să mă lase în pace paznicul. Se uită chiombâş că-i cam apos laptele şi-i spun că vaca mea-i la dietă şi n-are voie iarbă grasă. Mă ştie de nevolnic, improbabil de a face rău cuiva de pe aici din parc. Vedeţi valiza asta? Este plină de cărţi. Citesc în fiecare zi şi doar ridic ochii să văd câte o făptură pe care aş pune-o la presat între pagini. Am o nepoată care are o casă, a plecat în Spania la muncă şi m-a lăsat pe mine să am grijă de câine şi de o iguana. Nu stau acolo decât iarna, în rest, casa este plină de cărţi şi car mereu câte o valiză aici, pe banca mea. Când le termin, le duc înapoi şi iau altele.
– Ce-aţi păţit la degete?
– Eram elev. De sărbători era datina să pocnim la pluguşor. Cu 5 lei îţi făcea un strungar tendon. Este ca o balama cu “mamă” şi “tată”. La capete, fiecare are câte un şănţuleţ săpat prin care se încolăceşte o sârmă în formă de “V”. În tendonul mamă se punea o mică cantitate de clorat de potasiu care se cumpăra pe sub mână, la şcoală, de la elevii mai mari. Se dădea cu măsură. O coadă de peniţă, rasă, costa 5 bani. Apoi se lovea tendonul de bordură ţinându-l de mânerul de sârmă, cum spusei. Esenţial era ca tendonul mamă să aibă o gaură cam de 3 mm în lateral, astfel ca suflul exploziei să iasă pe acolo. Strungarul meu a uitat să-i dea gaura de calmare a reculului. M-a dus mama la spital. Trei luni am stat acolo. Doctorul a reuşit să-mi salveze mâna, dar astea trei degete au dispărut din dotare.
Mi-a adus mama o carte “Învăţaţi germana fără profesor”. Am studiat-o pe toate părţile. I-am cerut să-mi aducă cărţi de Fraţii Grimm în original şi un dicţionar. Întâmplarea a făcut să am un vecin sas, Brenner, căruia i s-a făcut milă de mine şi mă lua la el în curte să-l mai ajut la făcut afumătoarea pentru cârnaţi şi slană, să ud florile, să mai culeg cireşele, viţa, prunele. Mereu se găsea ceva de făcut. Nu-mi vorbea decât în nemţeşte. I-au dat drumul să plece în RFG că avea rude acolo. După un an, m-a chemat şi pe mine. Am făcut facultatea la Munchen. El mi-a plătit toate taxele. După ce am terminat, m-am angajat la o fabrică de băuturi răcoritoare. Câştigam bine, aşa că i-am adus şi pe ai mei. L-au angajat şi pe tata la fabrică. Brenner moştenise o casă mare şi nu ne-a lăsat până nu ne-am mutat toţi acolo. Îmbătrânise şi noi aveam grijă de el. Tot venea pe acolo una Hansa, pulpoasă rău, cu pielea albă şi bubiţe roşii mici şi multe. O blodă rotofeie crescută numai din cremwursti, cărora le luase forma. Nici Brenner nici ai mei nu s-au lăsat până nu mi-au lăudat-o de nevastă. Era dintr-o familie avută şi fără şcoală. Eu am învăţat-o să vorbească corect. La nuntă, s-a uitat ca paznicul din parc la sticla mea, atunci când am călcat-o pe picior. Nu i-am spus niciodată semnificaţia. Am şuierat un einschuldigung şi i-am aşezat mâneca să nu se mai vadă dimensiunea braţului stâng.
Viaţa cu Hansa era atât de previzibilă şi monotonă încât mi se părea că şi limba mare de la ceas avea aventuri mai săltăreţe faţă de platitudinea ce-o trăiam noi. N-o interesa de mine. Ea nu-mi călca cămăşile pentru că voia să arăt gigea, ci pentru că avea nevoie de laude din partea alor mei. Mi-a făcut un băiat pe care eu l-am botezat Răzvan şi ea, Hans. Când eu îl strigam Răzvan, ea îl striga Hans. Bietul băiat era descumpănit. Nu ştia încotro s-o ia. Mă încerca dorul de Sighişoara mea. Răzvan avea 5 ani. A vrut să meargă cu mine. Nu ne-am mai întors. Ai mei au rămas în casa lui Brenner, casă mare, boierească, cu ancadramente sculptate în piatră la fiecare fereastră şi uşă, boltă mare cu terasă deasupra la intrare, grădină imensă, plină de flori şi alei de macadam de marmură pisată. Când intrai cu maşina, dacă Hansa tăcea, se auzeau roţile ca în filme. În grădină, locul ei preferat era lângă o statuie care chipurile, ar fi întruchipat un neamţ. Zicea că este idealul ei de bărbat: tăcut, căzut în admiraţie şi dezbrăcat. Pentru ea, eu eram din contră. La cât citise Hansa, numai “Die Welt” toată viaţa, nu ştia că statuia este o copie a ” Gânditorului” de Auguste Rodin. Îl păzea de porumbei. Parcă era un buldog cu tot cu pantoful de poştaş în gură.
Va urma
Dac-ar fi după mine, ți-aș face abonament la Pulitzer.
Schönen Tag! 😀
arcadia´s last blog post ..Fericirea fantezistă există!
@Arcadia- mulţumescu-ţi ţie. Am abonament, dar cred că mi-l fură din cutia poştală.
Oh! Am primit o postare noua. Multumim si ne bucuram!
Sigur, femeia este cea vinovata intotdeauna, chiar si pt cei care dorm lungiti pe banci in parc, avind alaturi sticlute cu lichide ilegale. 🙂
Ce draguta rochita si moderna are Hansa si pot sa pun pariu ca face niste strudele cu mere ca cele din vitrinele de la Viena. (Intre noi vorbind, eu am cumparat cite o prajitura aproape din toate prajiturile dintr-o cofetarie din centrul vechi al Vienei, si niciuna nu a fost asa de grozava cum imi imaginasem. Am si o poza in fata vitrinei. 🙂 )
Un secret: daca Hansa dorea, il gasea pe Fiul Ratacitor cit ai clipi. 🙂
O zi minunata!
Portofelele de fard pot sa fie si cu inimioare si fluturasi. 🙂
@Odille- nu-l judeca încă pe Wilhelm. O zi frumoasă.