Jun 20, 2012
Wilhelm Spritz II
Doar o oră ce-a lipsit…
Mă feream să-i spun Spritz. Wilhelm era un nume decent, chiar domnesc. Se uita fix la un con de brad dărâmat de-o veveriţă. Căuta cu privirea veveriţa şi probabil că nu o desluşea în brădiş. A întins mâna după sticla cu adjuvant. După câteva sorbituri a zărit şi veveriţele. Noi vedeam una, el jura că sunt două. Mi-a întins sticla ca să-mi pot clarifica şi eu numărul lor. L-am refuzat motivând o intoleranţă la lactoză.
– Ah, dacă aş fi ştiut… Azi, doamna Elvira a venit mai târziu şi abia ce mi-a dat paharul cu lapte. L-am botezat deja, altfel aţi fi apucat să gustaţi din cel mai fin coniac. Îl fac din alcool pur, zahăr ars, 10 ouă pisate cu tot cu coajă, 3 lămâi tăiate, o feliuţă de ţelină pentru potenţarea mixului, după care-l acopăr şi-l las la macerat în frigider. Îl filtrez şi iau două guri pe nepusă masă. Cocktailul îşi aduce prinosul de calciu, aşa încât zgârciurile mele nu mai fac niciun fel de zgomot. Păi ce, înainte aşa ce-mi trosneau oasele că se adunau toţi câinii! Ei, hai să vă spun mai departe…
La Sighişoara, am intrat ca profesor la Liceul German. Directoarea, Iunia Tudose, era o tânără nesuferită. Preda Anatomia şi avea pasiunea de a citi cât mai multe tratate de medicină. Se uita în ochii tăi şi după cum arătau, plângăcioşi sau iuţi, erai supus unor investigaţii ulterioare. Trebuia să mă conformez sarcinilor pe care mi le dădea, mai ales în vacanţa de vară, când mă obliga să-i chem în şcoală pe cei mai leneşi dintre elevi şi să fac meditaţii cu ei. Când a venit prima oară cu părul desfăcut, atunci i-am sesizat şi culoarea ochilor. Până atunci, fugeam de privirea ei şi, cu modestul meu salariu, aş fi cumpărat o maşină de spălat putina, numai să nu mă arate cu degetul când eram singur în cancelarie şi-l lăsam pe elevul de serviciu să sune de recreaţie cu 10 minute mai devreme. Toate le făceam pe dos. Eram un virtuos al ambiguităţilor. M-a trimis într-o zi să duc la Inspectorat un raport al situaţiei şcolare pe trim.I. Am trecut mai întâi pe la ea pe acasă, am sărit gardul şi i-am lăsat un buchet de flori în uşă, cât roata căruţei. Am întârziat la ora mea de Germană. Bucuria şcolarilor nu s-a localizat în clasă, s-a extins pe tot cuprinsul şcolii şi laolaltă, au zăpăcit toate orele. Fruntea Iuniei trăda sclipirea, dar şi asprimea. Au fost fulgere în ziua aia în şcoală. N-a aflat cine i-a lăsat florile. A doua zi, a continuat să fulgere şi mi-a mutat orele în aşa fel încât să nu mă suprapun peste ale ei. Nu voia să mă mai vadă. V-am spus oare că era nesuferită?
Aveam astfel prilejul, când Iunia era la ore, să sar gardul la ea acasă şi să-i duc flori. Nu-i lăsam niciun indiciu. Curiozitatea cred că o muncea mai mult decât mă muncea Iunia pe mine. Săvârşeam o vărsare a focului care mă cuprinsese, o răzbunare patetică, dacă azi mă întrebi, dar era cea mai nevinovată dintre cele gafe pe care le produceam constant.
Răzvan se făcuse mai măricel şi aveam nevoie de două camere. Am găsit o gazdă şi trebuia să-mi fac viza de flotant. Buletinul nu era nicăieri, Răzvan nici nu ştia cum arată un astfel de document, aşa că am desfăcut singur toate bagajele pe care le făcusem pentru mutare şi le-am răvăşit ca după inundaţii. Nici urmă. A doua zi, m-am dus spăşit la d-ra Tudose ca să-i cer învoire de o zi pentru o treabă personală. Imediat m-a chestionat că ce treabă am eu o zi întreagă să lipsesc de la şcoala pe care abia reuşeşte s-o stăpânească din cauza stângăciilor mele voluntare sau nu. “Am rătăcit buletinul, d-ra Tudose, cu împachetarea şi mutarea asta, şi nu văd de ce ar trebui să destăinui eu motivul învoirii pentru un demers care mă priveşte”. Avea Iunia un tupeu cât cuiul pe care-l manifestase zilnic împotriva mea. Eram în cancelarie. I-a rugat pe toţi profesorii să iasă puţin afară şi să ne lase singuri. Toţi zâmbeau pe sub mustaţă imaginându-şi perdaful împletit cu supliciul pe care-l va suporta mintea mea copleşită de abundenţa inutilă de expresii în formularea ideii evidente de slab de înger şi zăpăcit. După ce-au ieşit toţi, s-a dus şi a închis şi uşa. A luat rigla cu care urmărea notele în catalog şi s-a îndreptat dinspre colţul ei albastru, spre colţul meu roşu. M-am uitat dacă-i fereastra deschisă. Nu voiam să ripostez bărbăteşte chiar dacă-mi ardea o linie pe spate. Când a fost suficient de aproape, a aruncat rigla peste cap, s-a auzit imediat un zgomot de glastră spartă şi nişte râsete de pe culoar. Iunia s-a aruncat în braţele mele şi am avut parte de cel mai înfocat sărut din viaţa mea. Abia atunci libelulele din stomac s-au trezit cu adevărat la viaţă. Eram atât de fericit încât presupun că şi libelulele mele se îndrăgostiseră între ele. Trupul ei, de-o gingăşie de manual, se lipise de al meu. I-am cuprins faţa cu mâinile şi i-am spus din priviri tot ce-mi reprimasem cu greu, toate pornirile de a-i simţi gura frumos arcuită, părul rebel care lăsa în urmă mirosul parfumului ei, parfumului nostru. Mi s-a desprins din braţe şi, fără o vorbă, şi-a adus poşeta. A scos de acolo buletinul meu. Îl pierdusem la ea în curte. Şi chiar mi-am adus aminte că într-una din zile întârziasem, nu voiam să mă surprindă nesuferita cu florile în mână, m-am grăbit să plătesc florăresei şi, portofelul cu buletinul, în loc să-l adăpostesc în borsetă, l-am pus în buzunarul de la cămaşă. Atunci mi-o fi căzut. Putem spune deci, că îi furasem Iuniei inima doar cu buletinul. Masa de consiliu din cancelarie era acoperită cu un postav verde. Iunia era purpurie toată şi două aluniţe de pe gât se pierduseră în roşeaţa intrată parcă pe fereastră pentru a ne cotropi. Şi-a aranjat părul şi rochiţa care-i sublinia perfect minunatul mijlocel, şi-a luat o mutriţă de certăreaţă şi a deschis uşa cancelariei unde ne aştepta un ciopor de profesori curioşi să constate daunele. Au tăbărât înăuntru şi căutau pe jos urme de sânge. Doris, profesoara de Franceză a fost singura care a intuit ce se întâmplase în spatele uşii închise. Observasem că de câteva luni îmi arunca priviri galeşe. A luat asupra ei până şi vina de a fi vărsat călimara cu cerneală pe catalogul clasei a X-a B, călimară pe care eu, în dexteritatea mea influenţată mai mereu de privirea Iuniei, o vărsasem cu un gest larg atunci când le povesteam câtorva colegi că nu mă sinchisesc de reproşurile D-rei Directoare Iunia Tudose. Doris se aşeza mereu lângă mine când locul era liber. Mirosea frumos, dar limba franceză se dovedise din nou, ca de altfel şi după Primul şi Al Doilea Război Mondial, că nu este compatibilă cu germana. Eram cu mult mai pe-o potrivă cu anatomia Iuniei.
Va urma
Ziua de astazi a inceput minunat. Suntem alintati cu o noua si frumoasa postare si lucrurile iau o turnura romantica.
ODLM, Delicioasa intrebare:
“De multe ori m-am întrebat dacă libelulele care se iubesc nu simt şi ele oare oameni în stomac?”
Cred, insa, ca si libelulele simt fluturasi in stomac, precum oamenii. Dar ce or fi simtind fluturii? 🙂
Noi vom avea o zi incintatoare, 35 grade cu promisiunea ca se vor simti ca 40. Iubesc aceste zile de vara, imi aduc aminte de timpul cind construiam castele de nisip.
La Stiri ni se spune ca Timpul se va opri. As vrea, daca se opreste, sa se intimple vara.
O zi minunata. 🙂
@Odille- La un moment dat, timpul se va opri. Cât să-l ţină şi pe el bateriile?
Happy Summer!
Azi incepe oficial vara…
Omule eu te rog foarte frumos sa publici o carte cu toate scrierile tale minunate pe care sa o citesc in zile de vara intinsa pe o banca/ hamac in curte la mine….
Am recuperat… tot ce nu citisem!
ODLM, sunt cu totul de acord cu Cristina. Te rog frumos sa rezervi o carte si pt mine.
Si acum sa vedem, cum vad multi dintre canadieni, zilele calde de vara:
“I would like to soak in a tub full of ice!”
Nostim! 🙂 Am auzit aceasta declaratie la radio, astazi.
Eu, insa, sunt asa de fericita, incit as vrea sa ma rostogolesc din virful unui deal (micut :)) pina la poalele lui, ca in copilarie, si sa ma bucur de vara. 🙂
@CristinaC- mulţumesc pentru apreciere. Când trec cu avionul spre Siberia am să te văd în hamac.
@Odille- păi dacă public o carte cum s-o împart? Eu cu ce rămân?
Ascultătorului canadian îi este dor de-o pneumonie.
ODLM, copilasii canadieni, invata de foarte mici ca “they have to share”. 🙂
Te rog frumos sa imprimi citeva milioane de carti pt a putea si noi sa cumparam cite un exemplar. Sa ne bucuram si noi citind in hamac, asa cum bine spune Cristina.
O zi minunata!
Nana Mouskouri – Song for Liberty
http://www.youtube.com/watch?v=kTo0Inuvlxk
Sa ne bucuram de frumos si sa uitam pt citeva clipe ce se petrece in Romania.
@odille- am stat la meci. Cehii au jucat cu 11 oameni mai puţin. Mulţumescu-ţi ţie şi Nanei pentru “Song of Liberty” din Nabucco de Verdi
ODLM, cu mare placere! 🙂
Incep sa ma intreb daca eu nu gresesc un pic atunci cind judec aceste meciuri. Incerc sa ma autoconving ca jucatorii nu pot sa-si spuna “sorry” de cite ori se ating intre ei, si nici nu as vrea sa-i vad plutind prin aer, in chip de libelule, sau de “Pasarea Albastra” ca in “Frumoasa din Padurea Adormita, sau sa joace football in pas de vals, 🙂 insa imi este extrem de greu sa urmaresc meciurile pt ca sufar atunci cind ii vad ca se faulteaza. Mi s-a parut ca cehii jucau urit si violent si pt acest motiv am stat cu laptop-ul in brate si am citit presa si printre picaturi m-am uitat la meci. 🙂
M-am bucurat de victoria portughezilor.
Noapte Buna si vise dulci cu inimioare, tuturor. 🙂
@Odille- într-adevăr, cehii au jucat dur. Au fost mai violenţi în şuturile la tibie decât în minge. Au fost comunişti atâţia ani şi iată că doctrina i-a învăţat că pe capitalişti trebuie să-i arzi la gioale, pentru că altfel te exploatează şi-ţi fură fabricile şi uzinele.