Jul 3, 2012
Wilhelm Spritz IV
Are şi tatăl un rolişor acolo…
– Iunia dragii mei, avea cultul insectelor. Nu ţi-ar fi călcat pe un păianjen nici dacă-l omoram eu înainte. În fiecare an, făceau teren de la Primărie, doi, un el şi o ea, şi ne dădeau nişte pliculeţe transparente cu grăunţe roz intens, plus una căsuţă din carton- un fel de coteţ în miniatură- cu o gaură de acces cam de-o ceşcuţă de cafea de la soacră-mea. Eram instructat de aceşti terenari ca pliculeţele să le expun la vedere în coteţel, cum intri imediat pe stânga, pentru că şi la şobolanii româneşti circulaţia se defăşoară pe dreapta.
Stăteam într-o zi la geamul de la bucătărie şi văd că se apropie un motan de căsuţa instalată de mine pe un rambleu de compost. Dă să intre înăuntru (că doar nu afară!) şi nu încăpea. Scoate un chiţăit şi apare un şobolan bine hrănit. Abia atunci mi-am dat seama că motanul nu era motan. Era ta-su, mă! Încet, de parcă dăduseră de popota NATO, au venit toţi fii şi ficele şi se băteau pe pliculeţele cu otravă. Erau ca sătenii la ajutoare. Ta-su îşi luase câteva pliculeţe şi ronţăia pe sub mustăţi de satisfacţie. Aia micii, cum aducea unul un plic nou, cum se repezeau toţi la el. Numai unul aducea plicurile. Era poştaşul. Am chemat-o pe Iunia să vadă spectacolul alcătuirii coşului familial de alimente. Era bucuroasă că nişte fiinţe de-o asemenea drăgălăşenie găsiseră îndestulare la noi în şoproneaţă. După un “săru’mâna pentru masă” pe limba lor, s-au cam aşezat pe flancul de sud cu burticile rozalii în bătaia soarelui. I s-a părut cam ciudată Iuniei poziţia lor. Mai corecta o teză, mai mă scula pe mine de pe canapea şi-mi indica micuţa pernă decorativă de pe jos, mai ridica plasa de ţânţari pentru că avea senzaţia de sufocare şi iar se ducea la bucătărie ca să vadă rozătoarele în aceleaşi poziţii în care-i apucaseră ghiftuiala.
Când i-am spus că pliculeţele conţin otravă şi că sunt special cu grăunţe roz, şobolanii având un excepţional simţ estetic, atunci am simţit că aerul condiţionat nu face faţă. Iunia era roşie în obraji, dar nu de ruşine. S-a îndreptat iureş spre frigider, mi-a luat porţia zilnică de pet cu lapte şi l-a turnat -pe tot măi copii- în castronul meu căptuşit cu ceramică, luat prin comandă TOP SHOP as seen on TV şi l-a dus în grădină, chiar în sânul familiei nimicite. I-au dat lacrimile în faţa tabloului cu natură moartă semnat de Primăria Sighişoarei. Într-un rigori mortis de catalog am părăsit tot şobolănetul în jaful pe care-l executaseră printre pliculeţe. Mi-am demonstrat mie că nu toate proverbele au adevărul inseminat în înţelepciunea lor. Iată, aceasta era o excepţie notabilă de la “cine cere nu piere”. A doua zi am răscolit toată curtea şi am dat de vizuina lor. Avea o intrare maiestuoasă cu pietriş alb în antreu. Lipseau turnuleţele. Am executat un room service cu pliculeţe din stocul Primăriei. Îmi făceam astfel o pomană cu cei rămaşi. A apărut şi văduva cu doi micuţi. Au dispărut din istoria aşezământului. V-am spus că sunt un ticălost?
Am cuprins-o pe Iunia pe după umeri şi am ajutat-o să urce cele câteva trepte. Nu erau sociale. Erau de beton amprentat cu tălpiţele ei atunci când în “lentoarea-i” specifică le urcase uitând că cimentul este încă umed. O aştepta, pe fotoliul meu preferat-canapeaua- o mică surpriză de ziua ei. Îi luasem o bluză şi bineînţeles că era cam mărişoară. Nu-i ştiam dimensiunile. Dormeam în camere diferite. Şi-a cumpărat un paravan de când mă mutasem la ea şi acolo îşi proba rochiile, acolo îşi punea pijamaua, acolo se îmbrăca şi dezbrăca. Eu, numai din priviri…Am rugat-o, dacă vreodată mă va lăsa după paravan, să nu mă muşte de gât. Nu pot explica câtă neplăcere îmi provoacă un astfel de gest. Asta o făceau fetele de pension pentru a-şi marca teritoriul, fiecare având o muşcătură personalizată, dar circulau băieţi subiecţi până şi cu 5 astfel de amprente dentare.
Iunia era într-o zi în piaţă. Nu suporta să lase sacoşele pe jos şi fiind vitează, a luat un pepene mare şi l-a aşezat cu sacoşă cu tot pe picior. Pepene mare, de crescătorie. Gleznă fină, de sânge albastru. Numai ce mă trezesc cu bravul Adonis că mi-o aduce pe Iunia cu maşina, cu tot cu pepene şi copleşit de milioane de mulţumiri. Cum Teufel se nimerise Braveheart la momentul zero al lăsării harbuzului pe gleznă, nu-mi explic nici astăzi acum, aici, cu voi?! A coborât din maşină şi a dat s-o sprijine pe Iunia care şchiopăta şi avea şi buziţa de jos lăsată şi mai jos. I-am trântit comisionarului pepenoaica în braţe care să-i ţină locul Iuniei şi am preluat eu dulcea povară ce va să fie. Am arătat cum se trece pragul o domniţă în iatac. I-am spus lui Adonis să lase pepenele la poartă şi să nu intre pentru că ne strică casa.
M-am întors în cadrul porţii pietonale şi ţin minte că am scos următoarele din toată acumularea mea de resentimente: ” Adonis, măi băiatule, las-o în seama mea pe Iunia, desenează-ţi un cerc imaginar în jurul ei şi nu-l încălca cu niciun chip, altfel îţi vom scădea nota la purtare!” Conştient că-i stric media faţă de Doris, Braveheart s-a urcat în maşina care avea motorul pornit pentru orice eventualitate şi a plecat cu trompa jos, înainte ca eu să apuc să-i pun un cartof nou în ţeava de eşapament.
Aveam mure în curte. Se copseseră doar câteva şi eu stăteam pe băncuţa din grădină şi o aşteptam pe Iunia după ce culesesem câteva pentru fraga buzelor ei. Vine tiptil- ca o gazelă de când o ştiu- se aşează lângă mine şi culege cu delicateţea conferită de degetele ei subţiri, o omidă de pe umărul meu. Potaia păroasă se urca pe unghiile French ale Iuniei şi escalada fiecare degeţel. I-am dat peste mână. Potaia a aterizat lângă alta de trei ori mai mare. Era mă-sa, mă! Primul impuls a fost să le arăt talpa de aproape de tot. M-am uitat în ochii rugători ai Iuniei. Se adunase în ei toată dragostea pentru fiinţe târâtoare, zburători cu negre plete şi ochi albaştri cu picouri.
Am lăsat, într-un gest de mărinimie, învingându-mi repulsia, ca cele două creaturi să-şi ducă la îndeplinire menirea de fluturi. Eu cel puţin, simţeam o puzderie. Am auzit-o spunând: “Oare, chiar atât de mult mă iubeşti?” Îmi era străin gânguritul Iuniei din timpul dansului vieţii, sandozul împlinirii fiinţelor în extaz, al regăsirii plăcerii uitate în catifeaua sertarului tinereţilor. Cu ea, pusesem rămăşag pe mine şi m-am lăsat pierdut.
Va urma
Omule… ce delectare sa citesc in pauza scrierile tale…
Am avut un weekend lung si nu prea usor…
Odille… imi pare rau ca am lipsit de pe Yahoo…
@CristinaC- ce delectare când treci pe aici 🙂
ODLM, am trecut sa-ti las, virtual, un cos cu mandarine. Stii tu de ce 🙂
Zi senina sa ai 🙂
@Lotusull- tu şi Marilena sunteţi pansamente care te fac să uiţi usturimile cotidiene. O plăcere să vă citesc.
Dupa cum ai mentionat… Iunia era o nesuferita, stim cu totii. Ca sa avansez putin povestea, ultima chestie care a facut-o a fost sa-i confiste telefonul unei prietene de-a ei, careia i-a deschis sufletul si casa…si in ultimul rand si cardul… Si care cica , din gelozie, oboseala, caldura si bere a amenintat-o intr-un mod grobian, aberant de-a dreptul.
Stii ce numere a cerut asa zisa prietenuta?!
A unei prietene care din compasiune incearca sa o indrume si sa o trateze…, nr. pe care prietenuta l-a vazut gresit si pe care Iunia sa saturase sa-i spuna ca superficialitatea costa si trebuie sa inveti sa te supui greselii si sa ti-o asumi.
Al doilea nr pe care l-a cerut prietenuta a fost a unui baiat care o iubeste sincer pe individa, iar ea il foloseste sistematic si il exploateaza …ca pe multi altii. Nesuferita de Iunia i l-a dictat intentionat gresit, recunosc spasita… sau nu. Chiar nu aveam de gand sa-si bata joc la infinit de oameni care au inima.
Al treilea a fost a surorii prietenutei, nr pe care il are corect.
Interesant ar fi sa aflam , sincer, daca i-a folosit cu adevarat la ceva.
Draguto, am vrut sa-ti demonstrez ca atunci cand ai gura mare, e musai sa inveti sa te descurci singura, fara amenintari, fara sa suni pt a-l pari pe x, fara a apela la sentimentele unora.
Asa cum… nu vrei sa admiti ca esti singura pe lume, macar demonstreaza-mi ca apreciezi cu adevarat oamenii care iti intind mana…
Erata…asa cum…chiar daca nu vrei sa admiti…
@Călina- pentru toţi, cred că textul tău nu are nicio noimă. Te războieşti cu duşmani nevăzuţi. Nu-ţi înţeleg frustrarea şi nici n-aş intenţiona pentru că se pare că se duce mult în abisurile trecutului tău cu palide ramificaţii în prezent. Dacă vrei să explici, bine, poate te ajutăm cu un sfat, dacă nu, scrie-i direct prietenuţei ipocrite.
Alpine Men, stai linistit, ei ii scrisesem direct…doar ca te stiam galant si nobil si o facusem in casuta ta.Cat priveste textul meu fara noima, nu crezi ca ai punctat prea la fix si poate prea dur ipocrizia?
Buna dimineata!
@Călina- cer scuze, dar am crezut că o încriminezi pe Iunia mea, iar eu cunoscând-o foarte bine, m-a durut s-o văd demontată piesă cu piesă. Dacă ai fi dat o succintă explicaţie ca “aceste rânduri sunt adresate unei ipocrite care se ştie ea cine este” eu n-aş fi avut nicio obiecţie să-ţi verşi amarul pe ea, mai ales că textul nu este trivial, ci abundă de năduf.
O zi bună să ai şi anunţă-mă când se mai confiscă vreun telefon. Particip şi eu la încriminare.
Bine v-am gasit!
Cred ca trebuie sa ma duc sa ma tratez ca nu mai inteleg nimic… dar probabil ca nici nu trebuie.
Salutari calduroase de vara mult dorita pe aici…
Stay cool!
@CristinaC- am cam lipsit la apel. Mă bucur că eşti şi vă doresc zile senine şi căldură românescă pe plaiuri canadiene