Jul 10, 2012
Wilhelm Spritz V
Fericirea dă rezultate uimitoare.
– Când a fost să mă mut la directoarea mea, Iunia Tudose, m-am gândit mai mult la Răzvan care crescuse şi avea nevoie de intimitate. L-am lăsat în apartament, eu doar mi-am luat o seamă de catrafuse de îmbrăcăminte şi motanul Just In. În blocul nostru venise în vizită un tânăr olandez care avea gânduri serioase cu o locatară de la şase. În fiecare dimineaţă, venea cu o pungă neagră de plastic şi strângea jucării sparte, nasturi de plapumă, obiecte semicontondente- cele care nu produc plagă deschisă la aruncare, ci numai o protuberanţă pe pleşuvie- după care, se aşeza pe banca din faţa blocului şi aştepta ca românul să mai arunce ceva, iar gestul lui să-i servească de lecţie. Aveam ore de dimineaţă şi trebuia să-mi hrănesc motanul, dar ia-l de unde nu-i! Mă apropiu, dragii mei, de tânăr şi-l întreb într-o olandeză impecabilă: “waar is mijn kat?”. Fiind prea impecabilă olandeza mea, îmi răspunde în engleză: “Your Tom cat is just in” şi-mi indică locul din tufiş. Aşa era. Motanul meu îşi găsise o parteneră stufoasă şi tocmai se interesa dacă locuieşte prin apropiere şi se mira cum de n-o dibuise motanul Google care le găsea pe toate pisicile din cartier prin motorul său de căutare. Just In, deşi tânăr şi în vigoare exagerată, căpătase ceva experienţă şi-şi depăşise masterul.
I-am povestit şi lui Răzvan scena şi de atunci, motanului nostru, aşa i-a rămas numele. Iunia avea şi ea pisica ei, Zurlette, care era şi mai tânără decât Just In. Era atât de sprintenă şi gingaşă încât stătea numai pe o floarea soarelui în grădină şi de acolo arunca inimioare puţin mai grele decât aerul care-i cădeau exact în creştet lui Just In. Numai la masă erau împreună. Just In avea porţia lui de bobiţe tari, iar Zurlette mânca numai delicatese la conservă. Pot spune că Just In avea mereu bobiţe tari . El altceva nu ştia, până în ziua când l-am învăţat să scuture puţin floarea soarelui. Nu reuşea. Azi aşa, mâine aşa, până într-o zi când Zurlette i-a căzut fix în braţe. Probabil se copsese. Au avut 3 pui şi o înţelegere deplină. Just In se potolise, nu mai venea târziu acasă şi s-a dedicat în întregime educării puilor. Devenise pater familias. Pe cele două pisicuţe nu le lăsa să zburde prea mult, în schimb, pe băiat îl urca pe casă în fiecare noapte, lăsând fetele în grija Zurlettei. Aveam desene animate în casă. Iunia era extaziată de ele. Le dezmierda pe rând şi mereu ieşea zgâriată de la smotoceală.
Răzvan venea şi mânca la noi. Avea bani mai mulţi decât mine, pentru că Hansa îi expedia în fiecare lună, cu precizie germană, o sumă de bani de cinci ori mai mare decât salariul meu de profesor. Răzvan sărea din politeţe ciorbele făcute de Iunia, cu legume multe şi fierte înspre crud pentru prezervarea vitaminelor, cu o coadă de peniţă de sare şi apă până la capac. Trecea direct la felurile gătite de ta-su, fie tocăniţă cu cartofi şi vinete şi cubuleţe de carne prăjită stinsă în sos de vin, fie rasol de fasole fideluţă, cu usturoi şi pudră de ghimbir. Apoi, rondele de dovlecei prăjiţi cu sos de iaurt şi usturoi şi o idee de ketch up condimentat. Ştiam ce-i place şi când îl prindeam la telefon, în funcţie de meniu, venea sau… McDonald’s.
Eram într-o seară în grădină. Iunia stătea în hamac, citea un tratat de medicină, iar eu mă tratam cu un vin roşu, pahar din care-i ofeream şi ei câte-o sorbitură, doar-doar o prinde curaj şi un prăfai de culoare pe pielea excesiv de albă. Încercam s-o conving să nu mai poarte ochelarii aceia de soare. Erau mari, închişi la culoare şi-i acopereau tot nordul figurii. Bucovina în integralitatea ei şi Ţinutul Herţei erau sub o mască fumurie, ochii superbi îşi ascundeau strălucirea, sufletul fiind pe necitibil, din această pricină. Până nu i-am spus că arată ca o mămaie la băi, n-a percutat. Ca un compromis al situaţiei, şi-i scotea numai când ne sărutam. Greşesc! Eu i-i scoteam şi-i aşezam chiar lângă ea, în speranţa că poate aveam noroc şi se aşeza chiar pe o lentilă.
Aveam la poartă o sârmă cu mâner turnat, de care, dacă musafirul trăgea, declanşa un clopoţel prins chiar deasupra cerdacului. Îmi amintea de vremea când eram elev şi, fiind de serviciu, trebuia la fiecare “fără zece” să clopoţesc de recreaţie. Câţiva ani, am avut o talangă făcută dintr-o ţeavă turtită şi un şurub cu piuliţă în cap. Suna ca pe luncă şi eu, cum îl scuturam mai cu nădejde, scotea un sunet ca de vacă fugărită. I s-a făcut milă popii de la biserica de peste drum şi ne-a adus un clopot turnat în bronz, cu mâner şi ciucure roşcovan. Atât de mult îmi plăcea sunetul încât ceream să fiu de serviciu peste rând. Se mirau toţi proştii cum pentru un banga-banga mai cristalin cer să fiu elevul de serviciu. V-am spus mai sus, dragii mei, că erau proşti? Păi elevul de serviciu stătea singur în cancelarie în timpul orelor şi-l citea pe Rabelais cu ai săi Gargantua şi Pantagruel din biblioteca a cărei cheie o dibuisem în penarul de pe servantă. Ei, mă mai uitam şi prin cataloagele celor din clasele superioare, mai ales la fetele care-şi dădeau aere şi care se uitau la mine ca la un tolomac în devenire. 5,5, câte un 7, iar 5 şi tot aşa… Am prins odată catalogul Iuniei. Era mai mică ca mine. Mult mai mică. Era plină de 9 şi 10. Când mai prindea câte un 7, o dată la an, venea maică-sa la şcoală, iar cu ea nu vorbea câteva zile. Vedeţi şi voi ce-a ieşit din ea: o nesuferită cu rol de zână a binefacerii.
Bun, deci cum spuneam, era sâmbătă după amiază, noi studiam la tratate şi trataţie şi auzim un dangăt. Nu era ta-su, era chiar Adonis, măi! Venise cu o caserolă de mici şi o butelcuţă de rubiniu, că lui i se stricase barbeque-ul şi că “n-am vrea noi să-i facem şi să-i mâncăm împreună?”. “Măi Adonis, în gândul meu, n-ai vrea tu să cauţi un motiv mai plauzibil decât să mă ţii pe mine afară cu grătarul, ca gazdă, şi tu să te duci în bucătărie cu Iunia mea, pe muzica mea şi să te faci c-o ajuţi la salată cu rucola?” În realitate, m-am uitat mirat pentru aşa un motiv pueril şi, fără să scot sunete, m-am dus în garaj şi am luat grătarul de camping. I l-am întins şi i-am spus:”păstrează-l, îţi va prinde bine. Poţi face oricând răbdări prăjite şi să-i pui sare pe coadă speranţei. Iunia este a mea şi salata de rucola, tânără, fragedă, o fac numai eu cu ea”. S-a uitat mirat, cu nişte ochi albaştri cu picouri şi era să-l scap în grădină. Am fost Sir cu el şi l-am ajutat să încarce grătarul în maşină. M-am făcut că uitasem şi i l-am pus în portbagaj cu tot cu cărbuni asupra cărora a intervenit legea gravităţii şi s-au răspândit care încotro.
Şi-a uitat micii şi rubiniul. I le-am trimis înapoi cu DHL-ul şi cu un bilet: “Iunia va fi a mea, odată. Înţelege odată!” Sper că nu i-a citit Denisa biletul, dar în sinea mea, o chelfăneală obişnuită pentru mers în curtea vecinului, chiar ar fi meritat.
Va urma
Ce bine scrii MM …sau poate apreciem doar textelele in care ne regasim. Si eu am dezmierdat, in felul meu ocrotitor, o pisica si m-am ales cu doua zgarieturi ( cu adevarat) pe care le voi purta un timp pe bratul stang.
Dar partea nostima e ca, , nesuferita cu rol de zana a binefacerii, care chiar muncea pentru acele note si chiar retinea ce se face si ce nu, a avut intr-o zi …sau azi o mare satisfactie, scuipand un gunoi, a inteles ca, unii oameni chiar merita sa fie tratati astfel, pe cand altii se ridica la rang de zei, justificandu-si chiar si printr-un comportament coleric mintea sclipitoare. Ar trebui sa aiba o viata frumoasa , fara mari obstacole, tocmai datorita cerului deschis catre Dumnezeu, care li se arata doar celor cu adevarat valorosi.
Merci!…
P.S. e tot fara noima si adresat strict unui om cu ochi rupti din cer
@Călina -mulţumesc pentru aprecieri. Pisicile, atunci când le dezmierzi mai cu foc, atunci zgârie. Am văzut asta pe Animal Planet. Te pupă iubitul pe braţul stâng şi se strămută plăcerea în stânga sus.
Numa’ pocinoguri face nesuferita ta. Şi tu legi cuvintele frumos dacă le-ai aşterne undeva fără înverşunare şi cu ghirlande de voioşie