Aug 31, 2012
Instructiv
Sfaturi pentru o bătrânețe fericită
Prof. E. Vasilescu
Adesea auzim „Ce vei face la bătrâneţe?” şi spunem „Nu apucăm noi pensia” sau „Să ajung până acolo şi văd eu ce voi face”.
Fiecare etapă din viaţă durează aproximativ 20 ani. Când ne organizăm viaţa nu luăm în calcul ultimii 20 şi totuşi ei reprezintă un sfert din viaţa noastră. Preferăm să abatem discuţia sau să evităm asemenea gânduri. Dar dacă totuşi ajungem să trăim mult? Încerc să-mi imaginez puţin o astfel de viaţă…
Cum te imaginezi la batranete?
Te deplasezi din ce in ce mai greu, piaţa e departe, magazinele la fel, nu mai poţi căra, nu mai poţi conduce, oboseşti cumplit când urci sau cobori scările, poate chiar nu le mai poţi urca deloc pentru că te foloseşti de un cadru ca să poţi merge. În cadă nu mai poţi face baie pentru că ai probleme cu inima sau rişti să nu te mai poţi ridica ca să ieşi din ea. Instalaţiile sanitare cedează una câte una… meşterii sunt neserioşi şi scumpi… Uiţi mereu că odraslele tale s-au maturizat de foarte mult timp şi atâta îi cicăleşti, atâta îi cerţi că n-au facut nimic din ce ţi-ai fi dorit tu să facă în viaţă încât acum te sună doar de Paşti şi Crăciun ca să vorbiţi scurt şi sec şi întotdeauna închei discuţia cu un reproş. Prieteni nu prea ai pentru că ai devenit ursuz şi te vaiţi prea mult. Și ei la fel, aşa că nu te mai sună decât rar. Te-ai mutat la ţară ca să ai grădină mare, linişte şi aer curat. Acum nu mai poţi lucra grădina, e plină de bălării şi ai prea multă linişte. Spitalul e departe şi noapte de noapte adormi cu teama că ţi se poate face rău şi n-ai pe cine chema să te ajute pentru că toată viaţa te-ai certat cu vecinii. Vederea ţi-a slăbit şi nu mai poţi face ce-ţi plăcea cândva sa faci (să citeşti, să meştereşti, să coşi), iar de TV te-ai săturat până peste cap. Casa te ruinează ca s-o încălzeşti iarna şi eşti nevoit să te refugiezi în cea mai mică cameră şi să stai cu pătura pe picioare toată ziua. Dacă ai marele noroc să mai fie lângă tine perechea de-o viaţă, în loc să vă acceptaţi neputinţele reciproc, să râdeţi, să glumiţi, să jucaţi canastă sau remi vă certaţi din orice, nimic din ce face celălalt nu e bun. Mă aflu în Germania pentru două luni, atât cât durează vacanţa de vară, acel lung concediu datorită căruia sunt atât de invidiaţi dascălii. Mi-a încolţit în minte ideea de-a mă pune în slujba unor oameni care chiar au nevoie de mine şi de-a le fi de ajutor din mai multe motive: primul motiv ar fi (sinceră să fiu) cel financiar – gândul că în două luni câştig cât în zece luni în învăţământ m-a impulsionat mult să plec. În al doilea rând am simţit nevoia unei ruperi de ritm, o schimbare care ştiam că mă va afecta într-un fel sau altul. O altă rutină mă va determina să-mi revalorizez viaţa. Acasă au rămas soţul şi baiatul care a împlinit 15 ani zilele trecute şi care aşteaptă un cadou consistent la revenirea mea. Pentru ei înseamnă dezvoltarea şi descoperirea de noi abilităţi: gătesc singuri, fac curăţenie singuri, îşi spală şi calcă singuri. Pentru că vor face toate astea singuri timp de două luni, la 1 septembrie vor primi 100 milioane. Nu-i rău. Când le-am spus ce gând am şi ce argumente am adus, au analizat ei şi-au dezbătut problema apoi mi-au dat acceptul să plec. Am (re)descoperit un nou sentiment: dorul de casă… de departe, toate par altfel…motivele pentru care imi cicăleam puştiul sau aveam discuţii cu soţul mi se par acum aiurea. Aici conştientizez cum n-aş fi făcut-o acasă că simplul fapt că am doi copii sănătoşi şi întregi la minte şi trup şi un soţ aşişderea, că avem casa noastră şi tot ce ne trebuie în ea, că avem amândoi servici, câţiva prieteni de nădejde, că părinţii pe care încă îi mai avem sunt sănătoşi şi autonomi. Ar trebui să mulţumesc în fiecare clipă. De asta mi-am dorit să plec şi de asta mă bucur enorm să revin acasă. Lucrul cel mai minunat care mi se întâmplă aici e că am timp pentru mine cum n-am avut niciodată. Petrec mult timp doar cu mine şi cu gândurile mele. Acces la Internet am doar o oră pe săptămână şi asta e foarte bine. Civilizaţia e departe de mine, casa e cocoţată pe-un deal de unde se vede Rinul în vale şi centrul localităţii. Până acolo fac în pas alert mai bine de 40 minute. Am fost pe jos să văd Rinul şi mi-au trebuit două ore şi jumătate ca să mă duc şi să revin. În zare se văd blocurile oraşului din apropiere, Koblenz. Casa e construită pe un teren în pantă, astfel că din stradă intri în pivniță, parterul e de fapt la etaj iar din mansarda mergi direct în grădină. Toată grădina e terasată astfel încât are multe porţiuni orizontale în trepte. Interesant… şi frumos. Mă uit la oamenii de care am grijă, le urmăresc rutina zilnică şi încerc să mă imaginez la vârsta lor. Frau Hildegard are 82 ani, cu mintea foarte limpede, aude perfect, în schimb nu mai vede aproape deloc şi se deplasează foarte greoi în baston sau cu cadrul de mers. O incontineţă păcătoasă o obligă să poarte mereu Pampers. Ochii n-o mai ajută să facă ce făcea cândva, nu mai poate citi, la televizor vede doar lumini şi umbre şi doar ascultă, nu ştie cât e ceasul, nu poate aprinde singură plita ca să gătească, nu poate pleca singură de acasă, nu poate vedea ce pastile trebuie să ia, nu ştie câţi bani mai are în cont, nu-şi poate cumpăra ce-i place…off… Toate aceste neajunsuri o determină să-şi dorească să fie mereu în centrul atenţiei, să fie întrebată mereu ce-şi doreşte, să petreacă mult timp în compania cuiva…Îşi sună zilnic prietenele şi stă de poveşti cu orele spre disperarea lui Herr care o cronometrează de fiecare dată şi-o intreaba…”Mai ai?” Herr Helmut are 87 ani şi rezolvă Sudoku mai repede ca mine, nu mai aude bine în schimb vede perfect, merge în baston şi oboseşte extrem de repede din cauza unei insuficienţe respiratorii şi a problemelor cardiace. Este foarte econom, nu risipeşte nimic din ce nu trebuie risipit. Găteşte foarte bine, de fapt el găteşte pentru toţi trei, eu doar îl asist, îl ajut şi scriu reţetele în româneşte ca să ştie următoarele românce care vor veni să-i ajute în casă ce şi cum mănâncă ei. Ideea asta i-a plăcut mult şi mereu îmi explică toate detaliile. A lucrat la căile ferate şi are o mulţime de enciclopedii despre trenuri. Cândva a fost pasionat de păsări, le fotografia…le cunoaşte pe toate. Pentru faptul că nu ştiu germana foarte bine comunic destul de anevoios cu ei. Acuma e mai bine, dar la inceput a fost cumplit. Dar aplic cu mare succes „Metoda Achim” aşa am denumit-o în amintirea bunul prieten de familie Gabi Achim care mereu făcea boacăne şi mereu rânjea tâmp de te pufnea râsul şi nu te puteai supăra pe el. Ei bine, metoda asta funcţionează perfect. Zâmbesc şi ridic din umeri ca o toantă şi-mi cer scuze. Sfaturi pentru o bătrânețe fericită Am scris mai jos câteva gânduri de care aş vrea să ţin cont în viitor şi care mă gândesc că poate vor fi de folos cuiva…sau măcar să invite la reflecţie… Ideile sunt de-a valma, aşa cum mi-au venit în minte. Deci, ce am învăţat îngrijind pe Frau Hildegard (82) şi Herr Helmut (87) timp de două luni în Germania:
Lista o poate completa fiecare cu ce mai întâlneşte pe parcurs. Din fericire avem mulţi bătrâni în jur şi multe exemple bune şi rele de învăţat din ele. Nu ne putem plânge nimanui mai târziu spunând că n-am ştiut. Ideea e simplă…dacă nu începi să faci nimic din toate acestea încă de pe-acum…vei fi condamnat la o batranete nefericita. Aşa gândesc eu acum. Punct. |
Atit de trist si de adevarat!
As mai adauga citeva idei:
– Fiecare ar trebui sa aiba un testament si un Living Will (Testamentul se deschide numai dupa plecarea din lumea aceasta, dar Living Will se citeste in cazul incapacitatii de functionare normala.)
Noi avem asa ceva inca de la virsta de 30 de ani.
– Trebuie sa existe o lista cu toate conturile, cartile de credit, etc.
– Daca avem o natura placuta, jucausa si prietenoasa, atunci viitorul este mai frumos colorat, in caz contrar trebuie ca oamenii sa se educe sa vada viata in culori pastelate pt ca este pacat sa-si traiasca viata numai in alb-negru. 🙂
@Odille- nu te dezminţi de cum te percep eu cu firea organizată şi mereu cu mulţi paşi înaintea evenimentelor. Şi optimistă pe deasupra.
Cred ca am devenit asa de organizata de frica, dupa ce am ajuns in Canada, unde nu cunosteam niciun suflet. A fost ca si cum am fost lasata intr-un cosulet pe teritoriul canadian.
Frica, ar fi putin spus, masuram de 100 de ori si de multe ori nu taiam deloc.
Nu cunosteam legile Canadei, dar niste vecini draguti ne-au spus ca daca noua ni s-ar fi intimplat ceva si cum copilul era minor, Statul Canadian ar fi luat copilul, ca apoi rudele sa inceapa actiunea pe cale legala pt a obtine copilul.
Cum rudele noastre erau in Romania a trebuit sa facem imediat un testament.
Deasemenea am aflat, tot de la vecini (canadieni) ca noi nefiind atunci cetateni canadieni, tot ce acumulam ar fi revenit Statului Roman.
@Odille- Cu siguranţă ruda care ar fi dobândit copilul ar fi putut să se mute în Canada şi tot ce aţi fi acumulat, ar fi fost gestionat de acest tutore, după care, la majorat, i-ar fi revenit copilului.
[…] 1. Articol scris de Prof. E. Vasilescu – preluat de pe Omul de la Munte – Despre Batranete […]